Aş vrea să plâng,
Doar că nu mai am lacrimi.
Am plâns destul,
Atunci când nu mă vedeai.
Nu ştiu de ce mă zbat atâta
Să îţi ofer explicaţii pe tavă.
Pentru că le meriţi.
Pentru că vreau să le dau.
Şi ce rost mai are?
Cineva spunea că dacă nu înţelegi
Şi îmi ceri explicaţii,
Înseamnă că nu ştii să ajungi
La sufletul meu.
Da, o să-mi zici că nu mai am suflet.
Aşa este.
Dar am un interior mâhnit,
Pentru că mă doare.
Mă doare că am ajuns în punctul ăsta,
Din care nu reiese nimic.
A, ba da, că s-a terminat...
Şi încă nu ştiu ce anume,
Dar am impresia că tot,
Şi sper să fie cea mai proastă impresie,
Chiar dacă eu nu colecţionez impresii.
Despre nimic.
Tu mi-ai dat o gură de aer,
Atunci când nu mai puteam respira.
Îmi erai ca un frate,
Ca un profesor,
Şi chiar mai mult de atât.
Am avut ce învăţa mereu de la tine,
Şi tocmai tu acum pui preţ
Pe vorbe, şi nu pe fapte?
Nu ştiu dacă mai are rost să explic
Mai mult decât am făcut-o,
Pentru că suntem amândoi încăpăţânaţi,
Şi nu vom ajunge la niciun punct.
Niciodată.
Dar tare aş vrea ca,
Înainte de orice decizie pe care o vei lua,
Să rămâi cu adevărul.
Ştii că mereu mi-a plăcut adevărul,
Şi l-am susţinut.
Nu suport nedreptatea,
Şi acuzarea pe nedrept.
Şi la final,
E decizia ta.
Eu sunt aici pentru tine.
Şi mă înclin în faţa ta.
Atât cât se poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu