luni, 24 aprilie 2017

Albastru

Vrei să doară mai puțin
Dar cine stabilește cât e puținul?
Ajungi la capătul răbdării
Făcând bine.
Şiroaie de lacrimi amare
Se preling,
Reci,
Către urechi.
A câta oară e
Când aparențele înșală?
Cum să ajungi la starea de bine,
Dacă tot ce simți
Sunt doar fracturi?
Se rupe tot,
Peste tot,
În tine.
Și răbdarea se sparge
În mii de bucăți,
Ca un pahar de cristal
Căzut pe gresie.
Unele cioburi ale răbdării
Au intrat în inimă,
Și nu doar acolo,
Provocând răni,
Sângerânde.
Cum tratezi răni
De așa natură,
Când tot ce știi
E cum să vindeci o rană superficială?
Răbdarea nu mai există,
S-a spart în mii de cioburi,
Și nu avem un târg pe care să îl facem.
Ce dăm la schimb și ce obținem?
Dăm efort
Și concentrare,
Și ce obții?
De parcă am făcut un târg
De dureri.
Dai părți din tine
Pentru a obține dureri.
Mai mici,
Mai mari,
De orice fel.
Limita de sus e prea sus,
Și nimic nu mai ajunge acolo.
Și în drumul spre tine
Accepți orice,
Oricând,
Și decazi.
Durerea e "ritualul" zilnic
De ceva timp încoace.
Trebuie să îi faci față
Fiecărei zile,
Și însăși negarea ei,
O transformă în ritual.
Ea există acolo,
Dar până când?
Răbdarea s-a spart,
Era prea fragilă
Și prea veche
Ca să mai facă față
Provocărilor.
E frig,
Și durerile se instalează,
Rând pe rând,
La datorie.
Ca elevii care se-așează mereu
Luni întregi,
La prima oră a dimineții,
În băncile desemnate,
În locurile atribuite fiecăruia.
Durerile nu lipsesc,
Și dacă cer mai puține,
Cine mi le ia pe celelalte?
N-am învățat nimic,
Dar nu pot.
Ele îmi strică universul.
Orice metodă de înlăturare
A fost probată.
Și ele tot acolo sunt.
Mă fac uneori
Să îmi dea impresia
Că sunt tot eu,
Dar cea malefică.
Parte pe care nu o cunosc mai deloc.
Sau doar am impresia?
Pierd,
Rând pe rând,
Din mine.
Și am impresia că tot ce pierd
E pierdut pentru totdeauna.