Înainte

E momentul în care se face bilanţul,
Nu?
De ce nu ne facem un bilanţ
În fiecare zi?
Să vedem unde şi ce am greşit,
Deşi... greşelile mele
Nu pot reprezenta greşeli şi pentru tine.
Pentru că avem viziuni diferite.
Şi totuşi, bilanţul este...
Bun?
Rău?
Au fost destule anul ăsta,
Încât să mă întreb adesea de ce e vârsta asta
Atât de grea,
Şi ce vrea viaţa de la mine?
Pentru că eu nu ştiu ce vreau...
Şi totuşi,
Închei prin a mulţumi,
Căci nu ştiu când am făcut-o ultima oară,
Sau am făcut-o de prea multe ori,
Încât ar trebui să încetez,
Pentru că ştii deja asta.
Şi-aş vrea să ştii,
Acum,
Înainte de a lăsa viitorul să pătrundă
Şi să mă vadă plângând.
Doar încheiem ce am început, nu?
Şi au fost începuturi a de toate,
Şi continuări,
Şi sfârşituri,
Şi unele nu s-au sfârşit.
Şi am plâns,
Am plâns,
Atât de mult,
Încât mi-aş fi făcut propria mare.
Şi încă n-am terminat...
A fost frumos,
Atât de frumos,
Dar şi atât de dureros...
Îţi mulţumesc că m-ai făcut să mă
Redescopăr,
Să mă simt preţuită,
Chiar şi pentru un moment,
Îţi mulţumesc sincer pentru că,
În drumul tău,
Te-ai oprit şi la mine,
Şi m-ai făcut să deschid ochii.
Îţi mulţumesc pentru tot ce a fost frumos,
Şi pentru că ai suportat enervanta din mine,
Îţi mulţumesc pentru toate momentele speciale,
În care m-am simţit... dorită...
E timpul, cred,
În care ar trebui să mă rup de tot trecutul,
Trecut în care ai fost şi tu,
Şi nu numai.
Ai fost pentru mine un punct pe axă,
Care m-a determinat să fac atât de multe,
Şi m-ai făcut să îndrăznesc.
Pentru că sufletul meu contează.
Şi dacă nu-mi aparţine momentan,
Mi-ai dăruit dorinţa de a-l căuta,
Şi de a vrea să mă descopăr.
Ai fost plin de înţelepciune,
Şi încă nu am atâtea vorbe
Câte ar trebui să-ţi ofer.
Ai fost minunat,
Poate prea minunat,
Şi m-ai făcut să visez,
Să vreau,
Să tind către ele,
Visurile mele.
Şi o să ai mereu un loc special
Undeva.
Tu mi-ai deschis ochii
Când eu umblam în întuneric.
Ce a trecut, a dispărut.
Ceea ce speri, e absent.
Doar prezentul e al tău...

She is

I was right,
You were searching for me,
In every girl that you met.
You were so afraid to dare,
So you preferred to leave it
Like the way it was.
In reality.
You preferred to stay there,
To watch it,
To hope for it,
But you missed the courage to dare.
Yeah, I know,
That was not your word,
But mine.
You wanted me so bad,
That you said you will find
A better me.
A better girl,
With a curly hair,
More than mine.
A not-so-thin girl,
Because she would have been reminded you
Of me.
And you started to search for happiness,
Even though your all thoughts
Were addressed to me.
But she was not me,
So you started doing other things I do,
In order to keep this fire burning.
You listened to all my advices,
And started to apply them.
And you told me
I was right.
In this thing.
I know I was right
In other things as well.
You stayed with her,
Began to love her,
Hoping that some day
She will turning being me.
I'm irreplaceable,
So stop the "chasing".
I'm here,
But you won't admit anything.
You're not even reading me,
And yet,
The best thing you could have done
Would have been that one: to dare.
To dare,
To say it out loud,
And to go for it.
I was wrong myself,
But I dared more than you.
You wanted me,
That's why you keep searching for me
In her.
That's why you still do lots of things
That reminds you of me.
You even got your curly-hair girl!
It was a time
When I wished you all the best things.
I was pleased with the thought.
I knew this was the path you chose.
And I was not fitted in it.
But sorry that now
I just can't stand it.
Not anymore.
I know you want me,
As much as I want you.
You do have a new better life,
Away from me,
And I am looking for a new better life, too.
So sorry for this:
I won't let you go.
I won't let you away.
Not until you recognize everything.
I'm sick and tired to keep hiding it.

Prima...

Îmi place să mă opresc la tine
Şi să mă prefac că n-o fac.
Îmi displace să ştiu că am
Un suflet bolnav
Care tânjeşte după ceva...
Îmi place să te visez,
Căci în vis toate au
Continuitate.
Dacă mi-ai spune că indicatorul cu "Stop"
Se află în faţa mea,
Eu n-aş ridica ochii.
Probabil am trecut de mult de el,
Pentru că eu încă te mai caut.
Mă caut, de fapt,
Pe mine în tine,
Şi în tot ceea ce mă înconjoară,
Pentru că fiecare mi-a furat puţin
Din mine.
Şi poate că ar trebui să nu mă opresc aici,
Dar m-am împotmolit,
Ca şi cum aş merge doar prin noroi,
Şi mă afund,
Adânc,
Tot mai adânc,
Încât va trebui s-aştept să se usuce ca să pot continua...
Aş vrea să te scot din gânduri,
Şi pe tine,
Şi pe el,
Ca şi cum arunc la gunoi
O cea dintâi urmă de voi.
Fără să-mi pese,
Fără să îmi fac griji,
Fără să visez cu speranţe
Care mă pălmuiesc peste ochi
Cu lacrimi neîncetate
De om nehotărât.
M-am săturat de situaţia asta,
Şi m-am săturat să mă întorc mereu aici,
În acelaşi loc,
De unde pornesc toate.
Aş vrea să îmi setez "acasă"
Găsindu-se într-o nouă destinaţie.
Ce-ar fi ca toate gândurile,
Şi dorurile de tine,
Şi durerile,
Şi dorinţele,
Şi speranţele,
Să le înmagazinez
În altă parte decât minte şi inimă?
Da!
Le voi schimba "direcţia",
Şi le voi lăsa să mi se depună,
Ca nişte paraziţi malefici,
Pe şolduri.
Şi când voi simţi că se vor fi adunat
Prea multe gânduri,
Vise,
Dorinţe,
Şi dor îngrozitor de tine,
Voi merge la sală.
Îmi voi "lucra" şoldurile,
Şi voi înlătura excesul.
Excesul de... dor...
Şi nimic nu mă va mai durea,
Nimic nu va mai arde pe interior,
Nimic nu mă va mai întrista,
Într-atât până la lacrimi.
Vreau o nouă viaţă,
Cât mai departe posibil.
Mă doare de tine,
Şi nu mai vreau.
Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost
Dacă te-aş fi iubit.
Sau m-aş fi îndrăgostit de tine...
Mă doare că există dor,
Care îşi aminteşte,
Şi ochi care văd în minte
Imagini care sunt mereu vii,
Pentru că ... nu le lasă să moară.
Vreau să vă las în urmă!
M-am săturat să nu mai ştiu de mine,
Vreau un nou început!!
Mintea...
Mi te tot pune în faţa ei,
Iar de excesul de pe şolduri
Am scăpat întotdeauna cel mai greu posibil...

Permanent

Au fost momente când
Am vrut să-mi fac unul.
Sau mai multe.
Dar niciodată n-am îndrăznit
Să-l fac să se imprime şi-n suflet,
Aşa cum era imprimat pe piele.
Şi cu toate astea,
Mi-a plăcut să imprim pe piele
Fiecare moment,
Deşi unele au ţinut atât de puţin,
Încât nu avea rost să mă mai gândesc la asta.
Doar cine merita îşi câştiga dreptul
Să-mi ocupe părţi din piele,
Pentru ca mai apoi să se găsească acolo
O perioadă lungă de timp.
Sau scurtă.
Pe tine cât crezi că te-am avut?
Şi tu mi-ai ocupat părţi din piele,
Şi uneori îţi mai schimbai locul,
Dar tot tu erai.
Ai fost un tatuaj temporar,
La fel de temporar ca şi-n viaţa mea.
Aşa cum,
După un timp va trebui să dispară tatuajul,
Aşa voi dispărea şi eu.
Sau tu vei dispărea?
Cine din a cui viaţă?
Te-am avut temporar,
Pentru că mi-a fost frică întotdeauna
De tatuajele permanente.
Deşi tatuajul de dinainte
Poate părea cu statutul ăsta,
La mine nimic nu e permanent.
Nu-mi plac promisiunile care ţin o viaţă.
Pentru că totul produce schimbări,
Chiar şi tatuajul.
Temporar.
Şi după ce am căutat,
Am încercat să mă hotărăsc,
Am găsit un tatuaj temporar
Care se potrivea,
La vremea aceea,
Cu caracterul meu.
Doar cuvântul "libertate",
Înscris pe verighetă,
Este pentru totdeauna.
Sunt nestatornică,
Nu-mi cere nimic din ce e statornic.
Eu am de şters un tatuaj temporar,
Căci a stat pe pielea mea,
Atâta timp cât am avut nevoie.
Cică.
Deşi eu învăţ foarte foarte greu,
Şi mă despart greu
De tot ce-mi place,
Zice că tatuajul temporar nu durează
Decât câteva luni
Pe pielea unde ai decis să-i oferi
O parte din tine.
Sau depinde în ce loc
Aproape
I-ai oferit căldură,
Sau speranţe,
Sau ideea unei noi schimbări.
Într-o nouă lume.
Şi încă ţin tatuajul
Şi el trebuie să dispară,
Căci nimic nu e veşnic.
Şi iartă-mă,
Dacă încă încerc
Să mă dezvăţ de tine.
Dacă încă mai am momente
Când mă uit în oglindă
Şi te văd acolo,
Pe piele,
Având modelul pe care eu l-am ales,
După îndelungi căutări cu sinele.
Ştiu, modelul mi s-a potrivit o perioadă,
Şi dacă încă nu te-am şters definitiv,
E pentru că am nevoie.
Am nevoie de timp.
Am nevoie de ceva,
Am nevoie de tine.
Am nevoie să mai stai puţin
Pe pielea mea.
Ai fost un model mult prea frumos
Pentru a te înlătura acum,
După câteva luni,
Pentru simplul fapt că eşti temporar.
O să încerc să te mai ţin puţin,
Până vei dispărea
Încetul cu încetul,
Aşa că scuză-mi stângăciile,
Şi lasă-mă să te mai admir
Încă puţin...
Încă încerc să mă dezvăţ de tine...

Ochi

Şi ies temerile
Şi toate se învălmăşesc în capul meu,
De parcă azi e ziua în care
Trebuie să le suport pe toate.
Am înţeles că eu sunt observatorul,
Dar aş fi vrut să fiu scutită de a mai observa.
Aş fi vrut să fiu surprinsă,
Pentru că eu sunt cea care
Le tot face pe toate.
Aş vrea să mă surprinzi,
Dar oare crezi că poţi?
Am pierdut din încredere,
Pentru că ştiu că am decăzut în ochii tăi.
Tocmai azi,
Când ziua ţi se părea sfântă.
Ştiu că te-am dezamăgit,
Dar nu pot să spun decât adevărul.
Accepţi sau nu,
Eu îmi văd de drumul meu.
Ai fi zis că nu m-ai îndrumat bine,
Dar nu mai contează asta.
Aşa sunt eu,
Iar tu eşti diferit,
Deşi suntem la fel
În atât de multe privinţe!
O să fie la fel de dificil
Când va mai trece timpul?
Crăciunul nu mai e la fel,
Pentru că şi noi ne-am schimbat.
O fi iubire,
Eu n-o văd,
Şi deci,
Nu am de ce să ţi-o arăt.
O fi iubire,
Sau chiar nimic,
Timpul a trecut altfel peste fiecare din noi.
Şi cu toate astea,
Te mai admir uneori,
Pentru tot ce faci.
Sunt luminiţe care îmi dezvăluie întunericul,
Şi tu ai decis că nu mai e rost de cuvinte.
Poate că e mai bine aşa.
Nu aş vrea să sfârşesc ceva,
Doar pentru că tu nu poţi înţelege
(Şi reciproc?),
Dar ştiu că ceva s-a terminat.
De mâine vom vorbi altfel.
Tu vei avea un alt rol,
Iar eu altul.
Şi da,
Nu te-aşteptai să îţi fac asta, nu?
Poate noaptea asta e chiar magică.
Dar nu mai am lumină
Ca s-o simt.
Nu-mi pare rău.
Se ajungea şi-aici...

Trecut

Am spus că mă voi opri la prima.
Sau poate nici n-am gândit-o.
Apoi a fost a doua.
Şi mi-am promis că mă voi opri...
Apoi vor fi fost şi altele,
După care mă voi fi oprit mereu,
Şi niciodată nu-mi voi fi ţinut promisiunea asta...
De ce ne facem asta?
Poate tu mai puţin,
Eşti într-o cu totul altă situaţie
Decât a mea.
Ce magnet uman deţii,
Încât mă faci să mă întorc iar şi iar,
Iar promisiunile dispar
Înecate în oceanul de nelinişti?
Am putea duce totul la un alt nivel,
Chiar tu ai zis-o,
Dar oare contează asta?
Ce se va întâmpla
Atunci când atracţia e prea mare
Şi vom călca peste prejudecăţi,
Şi peste oameni,
Şi vom răni tot în jurul nostru,
Inclusiv pe noi înşine?
Dar cum,
Cum să arunc gândurile,
Când mintea mea îmi controlează tot?
Cum să-i zic corpului
Să arunce orice urmă de tine?
Cum să mă opresc
Când şi tu vrei asta...?
Sunt plăceri vinovate,
Care vor genera dureri interioare,
Şi fizice chiar...
Nesimţirea e dusă la extrem,
Şi am trecut peste limite
De mult trasate.
Totul e dincolo de asta,
Ştiu.
Sunt vinovată de asta,
Iar tu eşti şi mai vinovat decât mine.
Pentru că tu ai magnetul...
Iar eu am fierul...

Unveil

I know she was there,
Even though I didn't want to see her.
She was staring at me,
And every morning she... "greeted me".
She was sitting there,
On the stairs,
And asked me the same everyday question:
"Do you remember?"
She was doing it for the last months,
And I couldn't make her leave.
She said it wasn't that time.
So she stood there,
And everytime I came in,
She was there.
Waiting.
Waiting to eat me,
To swallow me,
To make me lose my consciousness.
And every morning
I looked her in the eyes,
Trying to ask her
Why is she doing this.
I can't find my words.
I am speechless.
She's too powerful,
I am too weak.
She dominates me,
And yet,
I can't do nothing.
Nothing at all.
Sometimes she waits for me to leave.
Minutes.
Hours.
Days.
Sometimes I see her multiple times a day.
And when I leave,
She's there.
I don't get why she has claws.
She wants me.
That's for sure.
I cannot have any discussion with her,
She always asks me the same question.
I tried to scary her,
But she won't go away.
Sometimes I see her in my mind,
And she is so real,
That makes me think the reality is the dream.
I don't know what she wants,
And yet, she wants me.
I don't kdnow why she's there,
On the cold stairs,
And how she can handle it.
Yeah, maybe there is no cold place.
Because it wasn't that day.
I know she wants me,
But I don't want her.
She's hurting me,
Not that I care,
I cannot be hurt.
But she does this,
And I am thinking
For how long.
I hope she gives up,
'Cause my mind tries to connect with someone.
And this is what I call fear.
I want her to leave,
But in the end,
I'm the one who's leaving.
I hope she does not follow me,
Yet I think she already does this.
I see her everywhere...
She's always white dressed.
But I like black.
Red and black.

Relativ

Aş fi vrut să nu se fi ajuns aici.
Nu regret nimic.
Poate doar că n-am îndrăznit mai mult,
Deşi "mai mult" ăsta poate părea
Fix atât cât trebuie.
Mi-ai spus că nu e corect,
Şi nici nu e bine.
Am fost de acord cu tine.
Dar uite,
În ultima vreme am aflat
Că a fi "corect" sau "greşit"
Sunt doar elemente relative.
În fond,
Cine stabileşte cu adevărat
Dacă a fost corect sau nu,
Sau dacă tot ce am făcut s-a dovedit a fi
O greşeală?
Poate nu crezi cea din urmă vorbă,
Aşa cum şi eu o resping.
Nu, n-a fost o greşeală.
Şi dacă n-a fost o greşeală
(O să-mi spui cum că a fost?)
Atunci de ce opusul ei este tot ceva ce
Echivalează cu "greşeală"?
Fă-mă să înţeleg.
Corect nu e,
Dar nici greşit.
Dar trebuie să fie ceva.
Nu găsi cale de mijloc,
Căci n-o s-o înţeleg.
Există?
Nu vreau să-mi spui că "este" şi atât.
Trebuie să ştiu de ce nu e bine,
În viziunea ta.
Pentru că acum ceva timp,
S-a dovedit că asta nu era o problemă.
De unde schimbarea
"E bine" / "Nu e bine"?
Eu sunt aceeaşi,
Şi dacă am fost de acord cu tine,
E pentru că nu neg ce este.
Nu a fost bine de la început,
Dar am trecut şi peste asta.
Şi oricum,
Ţi-am zis,
Valorile sunt relative.
M-aşteptam să-mi spui adevărul,
Pe care tot îl caut singură,
Şi nu-l găsesc.
Te-ai schimbat.
Ai hotărât că nu e rost de cuvinte.
E greşit să ne mai vorbim?

Listă

Astăzi am să mă las de lume.
Am să elimin,
Rând pe rând,
Persoane care simt că au intrat la mine-n viaţă
Degeaba.
Da, aşa am să fac.
Păi cum:
Se ia o foaie şi-un pix
Şi se trec nume.
Nume de persoane simpatice,
Sau persoane cu care ai ce discuta,
Persoane cu care poţi vorbi la nesfârşit
Şi tot să mai existe subiecte.
Persoane pe care le admiri
Şi care te înalţă,
Care îţi dau încredere şi forţă,
Persoane care te învaţă,
Persoane inteligente.
După ce se vor fi trecut numele
Tuturor persoanelor cu caracteristici menţionate anterior,
Se mai întreabă,
Pe ici, pe colo,
Una, alta.
Nu de alta,
Dar ca să nu ştie acele persoane că urmează
Să le incluzi pe lista neagră.
Pentru că da,
Ai nevoie de o foaie neagră,
Ca să fie alb pe negru scris.
Nu invers.
De unde faci rost de pix cu pastă albă?
Te descurci.
Înainte să le adaugi pe listă,
Să le tai numele cu zeci de linii,
După care le ştergi
Şi le adaugi iar,
(Asta e o muncă destul de grea, ce-i drept)
Le mai vizualizezi o dată,
În minte.
Fiecare din ele prezintă măcar o caracteristică scrisă mai sus?
Dacă da, e bine.
Eşti pe drumul cel bun.
Poate te întrebi de ce e nevoie să faci asta.
Uite aşa, pur şi simplu!
Da, ştiu, ăsta nu-i deloc un motiv convingător.
Bine, atunci poate afli singur de ce.
I-ai trecut pe listă?
Sunt toate persoanele?
Nu ai uitat niciuna?
Bine.
Acum că le-ai scris alb pe negru,
Vezi ca totuşi,
Împăturind foaia,
Să nu se şteargă vreun nume.
Apoi ia foaia,
Arunc-o într-o vază unde nu pui niciodată flori
Şi promite-ţi că o să uiţi toate numele alea.
Şi implicit persoanele.
Sau nu, nu-ţi promite nimic.
Uneori mi-e greu să-mi ţin promisiunile.
Acum,
Că ai scăpat de lumea... bună,
Bucură-te!
Ai mai mult timp liber,
Şi vei vedea că vor apărea alte persoane
În viaţa ta.
Persoane care nu ştiu să lege două cuvinte,
Care nu ştiu ce-i aia artă,
Cu care nu ai ce discuta.
Pentru că, pur şi simplu,
Nu ai ce să vorbeşti.
Persoane... "inteligente". Sub medie.
Şi acum,
După ceva timp,
Întreabă-te de ce eşti trist.
Şi singur.
Dar ai orgoliu,
Te rog, ţine la el,
Nu renunţa!
Nu uita de listă,
Ai scris nume,
Acum nu mai poţi da înapoi.
Ah, da.
Încă ceva.
Uite motivul.
De ce să faci asta?
Pentru că şi tu ai fost adăugat pe listele altor persoane.
De ce?!
Bună întrebare!

Adevăr

Se hrăneşte doar cu apă şi aer,
Pentru că tu n-o-ntrebi nimic.
Ai aflat că a avut parte
Şi de alte momente,
Dar ştiai oarecum asta.
Bănuiai,
Aşa cum îţi făcea aluzii mereu.
Acele aluzii.
Ştiai că ţi-a înşelat aşteptările,
Principiile,
Gândurile,
Şi inima.
Şi totuşi o iubeai
Şi nu ai spus nimic.
Eşti apreciat,
Atât de apreciat,
Dar asta nu va fi o altfel de iubire.
Crescândă.
Pentru că e rutina,
Şi nu iubirea,
Care vă ţine împreună.
Şi încă faceţi lucruri pentru amândoi,
Deşi ştiţi şi unul, şi altul,
Că s-au perindat şi alte persoane
Prin viaţa voastră.
Ca şi cum aţi lăsat uşa deschisă,
Şi unii au îndrăznit să intre.
Au poposit vreo... 3 ceasuri,
După care au plecat,
Şi după alte ceasuri lungi,
Au renunţat de tot şi au plecat mai departe,
Ca şi când n-ar fi fost acolo.
O iubeai prea mult,
Ca să nu ştii ce face,
Dar ai trecut peste,
Căci dragostea iartă tot.
N-ar trebui!
Ea a vrut schimbări,
De rutină,
De caractere,
De persoane...
Ai acceptat,
Ai înţeles-o,
Ai iubit-o la fel,
Ştiai că undeva în zare,
Universul ei erai tu.
N-ai renunţat,
Chiar dac-a fost trădare.
Şi totuşi,
Ea nu mai vrea nimic în plus.
O cheamă dorul ăla nebun,
Iar plictiseala o s-o-ngroape între cei patru pereţi.
Eşti fratele ei.
Adesea.
Şi nu are nicio vină.
A încercat.
Din răsputeri a încercat.
Se pare că ceva s-a stins,
Şi s-a pierdut,
Şi a dat semne că dispare.
E vremea schimbărilor.
Şi o să schimbe ceva.
O să plece.
Curând.
Şi tu o laşi.
Nu se mai poate face nimic în plus,
Căci a sosit timpul.

Curaj

Sper că citeşti rândurile astea.
Să ştii că asta vine din mine.
Şi chiar mă străduiesc
Să nu caut cuvinte care exprimă
Tot ceea ce tăcerea exprimă.
Tăcerea... ta...
Încerc să înţeleg,
Chiar încerc să fac asta.
Se poate că am şi înţeles noţiunea.
Poate...
Am vrut o pauză...
Amândoi?
Tu.
Eu nu.
Nu cred.
Eu abia începeam să cunosc.
Să cunosc viaţa,
Abia începusem să mă trezesc.
Şi mă trezeam pentru asta.
Aveam atâtea de învăţat,
Şi începeam să le învăţ.
El ar fi zis că le ştiam deja.
Şi că îmi trebuiau experienţe.
Am început să mă schimb.
Nu poţi descoperi noul,
Dacă nu-ţi iei vălul de pe ochi,
Iar eu poate că eram... "închisă".
Şi am decis să nu mai fiu,
În fond, nu tot eu pierdeam?
Şi am început să fiu altfel,
Dar cei din jurul meu au interpretat.
Aşa cum au crezut ei de cuviinţă.
Aşa cum ai crezut şi tu.
Voiam doar să vorbim,
Să descoperim,
Sau să ne schimbăm experienţe,
Fără nimic ascuns,
Fără secrete,
Fără alte gânduri care trădează prin fapte
Ceea ce gura trebuia s-ascundă,
Ceea ce mintea ar fi vrut să zică...
Pentru că nu vorbim cu inimile,
Nu-nţelegi?
Sau nu mă crezi?
Nu te-aş minţi.
Şi am decis că aşa e mai bine,
Dar asta e alegerea mea.
Eu am ales să cred asta,
Tu ai ales, în schimb... să faci asta.
Şi încă nu am înţeles de ce nu mai vorbim.
Doar nu ne-am aruncat cuvinte de ocară,
Nu?
De ce ai renunţat
La a mă mai include în rutina ta zilnică
Este strict alegerea ta,
Chiar dacă nu o înţeleg, poate, acum.
Timpul tău este timpul tău
Iar timpul meu este timpul meu,
Iar tu decizi ce vrei să faci cu timpul tău,
Nu eu.
Nu avem "timpurile" la fel,
Aşa e,
Şi poate la tine a căpătat
Un cu totul alt sens.
Se poate că şi la mine,
Şi încă nu îmi dau seama.
Da, îmi place ca timpul meu
Să fie umplut cu persoane ca tine,
Dar se poate să nu mai fiu eu
Cea demnă de timpul tău?
Aş vrea să ştiu...
Nu judec,
Când toată lumea o face.
Eu ştiu doar că tu
Eşti stăpân pe propria ta viaţă,
Alegerile tale nu sunt alegerile mele.
Convingerile tale nu sunt ale mele.
Dar tot aş fi vrut să ştiu,
Curiozitatea încă îmi dă târcoale,
Sunt o fire curioasă.
Mereu am fost.
Ştiu, unele nu se spun,
Ci trebuie înţelese.
Aşa cum ar trebui să fie acum,
În cazul ăsta.
Nu vreau să forţez nimic,
Pentru că n-aş vrea să vină
Doar pentru că eu vreau asta,
(Da, încă vreau...)
Şi pentru că vreau răspunsuri
La întrebări care-mi încolţesc în minte.
Pentru că mereu am preferat adevărul,
În locul unei priviri care spune totul,
Sau unei vorbe care spune tot
Doar printr-un cuvânt...
Aş îndrăzni,
Mereu am fost pe principiul ăsta,
Dar acum nu ştiu ce ar trebui să fac...
Ar trebui să îndrăznesc,
Sau ar trebui să înţeleg
Ceea ce se lasă a fi înţeles?
(Şi ce ar trebui să înţeleg?!)
Aş face eu primul pas,
Jur,
Dar am impresia că tăcerea
Pe care tu ai inclus-o
Între noi,
Îmi vorbeşte...
Cred bine?
Este acum momentul acela
Când va trebui să înţeleg că...
Trebuie să tac şi să ascult,
Pentru că...
Tăcerea vorbeşte mai mult
Decât o pot face cuvintele...?
De ce... taci?

Bulgăre

Ar fi spus că nu are nicio legătură,
Şi totuşi avea.
Toate se legau între ele,
Dar îşi dorea să afle mult: "De ce?"
Ştia că există un scop,
Ascuns probabil de ochii lor,
Dar care îi aducea împreună,
În aceeaşi situaţie,
În aceeaşi conjunctură,
Încât îi făcea să afle că deşi vorbesc,
Nu aveau idee despre câte alte lucruri
Împărtăşeau.
Sau origini.
Şi ţinea cartea aceea în mână,
Ca şi cum tot destinul,
Şi însăşi viaţa
Se baza pe asta.
Şi chiar aşa era.
Era minunat
Că existau întreruperi de rutină,
Dar ar fi vrut să fie mai dese,
Un fel de carusel în care te urci
Şi uiţi să mai cobori.
Şi uita.
Uita să mai creadă
Că poate avea viaţa despre care citea.
Trebuia să ajungă într-un punct
Din care porneau toate,
Dar tocmai asta era cel mai greu.
Imposibil.
Şi totuşi,
Ştia că legăturile există,
Că ele cheamă,
Aduc aproape,
Fără a dezvălui scopul.
Era o schimbare
Pe care ar fi vrut s-o transforme de tot.
Era ceva nou.
Nu chiar nou,
Pentru că totul era acolo de mai-nainte,
Doar că nu se acordase atenţia necesară
Pentru a stabili legături.
Erau lucruri care se voiau a fi uitate,
Pentru că nu mai aveau ce să-şi spună.
Sau unele momente erau stânjenitoare,
Şi lipsa de cuvinte calma tot.
Aşa cum calma şi cartea,
Cartea pe care o citea în fiecare seară,
Şi pe care o adusese la statutul de biblie.
Un altfel de biblie.
Ca şi o altfel de situaţie.
Altfel de legături.
Altfel de tăceri.
Altfel de cuvinte.
O altfel de viaţă.
Fără nimic nou,
Şi totuşi fără vechi.
Pentru că vechiul nu mai vorbea,
Iar noul încă nu ştia să vorbească.

Plâns amar

E uşor să te plângi...
E cel mai uşor
Să te opreşti,
Să încerci puţin
Şi să ai impresia că nu poţi
Şi că totul se opreşte în prag,
Iar tu trebuie să treci pragul,
Şi nu poţi,
Nu te împinge nimeni peste el,
Nu te trage nimeni,
Şi te regăseşti acolo minute,
Ore,
Momente,
Neştiind nimic...
E uşor să te plângi,
Dar e normal să n-ai nicio direcţie?
Poate că ai trece pragul,
Dac-ai şti unde să te duci.
Sau poate nu l-ai trece,
Pentru că înaintea lui
Ai o viaţă setată.
Setată pe ceva.
Te cauţi pe tine,
Te cauţi în cei din jur,
Îi cauţi pe ei în tine,
Îi cauţi pe ei în cei din jurul tău,
Şi ciudat,
Nu găseşti pe nimeni nicăieri.
Nici pe tine.
Şi în căutarea asta continuă
Te pomeneşti în faţa unui prag,
Care-ar trebui să "decidă" pentru tine.
Te uiţi în urmă,
Şi vezi cum tot trecutul tău
A fost şters cu buretele.
Parcă nici n-ai fi fost.
Degeaba te uiţi mirat,
Încercând să cuprinzi ceva cu privirea.
Căci cu inima nu mai poţi cuprinde nimic.
E totul alb,
Sau negru,
Sau ceaţă,
Sau abis.
Nu-ţi rămâne decât prezentul,
Sau viitorul.
Şi ce te faci când viitorul se bazează pe prezent?
Înseamnă că nu-l mai ai...
Nu poţi face viitorul,
Pentru că nu trăieşti prezentul,
Şi cum să trăieşti prezentul,
Când tu eşti într-un loc,
Singur,
Cu un prag de trecut?
Dacă mi-ar fi zis cineva cât de greu
Îmi va fi acum,
Aş fi renunţat de mult!
Aş fi renunţat la tot ce înseamnă drumul ăsta,
Pe care ajungi,
Fără să îţi dai seama cum,
La capătul căruia se află pragul,
Întrebându-te "Şi acum? Unde să merg?
Eu ce fac de-acum încolo?"
Şi în minte se învălmăşesc toate gândurile,
Atât de tare se îndeasă,
Încât simţi că o să-ţi crape capul
De atâtea întrebări
La care nu găseşti răspuns...
Le-ai găsit în cărţi,
Dar nu le-ai găsit în tine...
Şi pentru că trebuie să refuleze tot
Ce se întâmplă deasupra,
Totul se răsfrânge asupra ochilor...
Când vei vedea un om care plânge,
Să ştii că, de fapt,
Îşi lasă gândurile şi întrebările
Să iasă prin altă parte decât prin gură,
Să iasă sub altă formă decât vorbe...
Şi pentru că în spate totul e o ceaţă,
Iar în faţă este la fel,
Mă găsesc la prag,
Acel prag,
Acea vârstă,
În care singura întrebare îmi curge prin ochi,
Îmi iese prin pori,
Se luptă prin cap,
Şi m-a secat de puteri,
Încât m-aş curge,
M-aş prelinge,
M-aş face ceva,
Dar aş trece peste prag,
Probabil,
Şi nu pot trece cât încă mai curge întrebarea din mine:
"Şi acum?"

Umbre

E ca atunci când fugi,
Şi fugi,
Şi fugi,
Şi cu cât fugi mai tare,
Cu atât se îndepărtează mai mult de tine...
Şi dorinţa e atât de mare,
Încât o poţi transforma într-un ambalaj
Şi înfăşura pământul în ea,
Şi tot ţi-ar mai rămâne
Şi pentru alte planete.
Şi zilele trec,
Şi pe măsură ce dorinţa creşte,
Tu devii şi mai mic, şi mai mic,
Şi mai mic...
Şi nu mai ai picioare lungi,
Şi nu mai poţi prinde,
Şi începe să-ţi sfâşie inima,
Interiorul,
Şi îţi năruie tot în tine,
În jurul tău,
Pentru că tu ai vrut să fugi,
Să pleci,
Să-ţi cauţi sufletul,
Să-ţi cauţi experienţele,
Pentru că dorul din tine
Devenise atât de mistuitor...
Şi ştiu că nu există oameni,
Doar umbre care vorbesc,
Atunci când vor ele.
Şi fuga te ajută să găseşti
Inima pierdută,
Rănită de umbre,
De suflete,
De impresii
Şi de minciuni.
Şi durerile fizice
Îţi curg pe ambalajul dorinţei,
Făcând să te doară tot în interior,
Pentru că de acolo vine dorinţa...
Încrederea se plăteşte prea mult
Şi am s-o înlătur...
Fugi,
Fugi,
Fugi,
Nu te uita înapoi.
Nu există nimeni,
Nimeni,
Nimeni care să te ajute,
Pentru că nimeni nu îţi este prieten.
Nu există prieteni.
Nu există nimic.
Nu există lume,
Nu există oameni.
Sunt doar umbre,
Poţi trece printre ele,
Nu te opri la ele,
Şi nu te încrede,
Sunt doar umbre,
Doar umbre,
Aşa că fugi... departe...

Despărţiri

Ţi-a spus că va pleca
Dar ştiai că n-o va face.
Erai mult prea sigur că nu poate lăsa în urmă
Tot.
Pe tine.
Tu erai tot.
Şi totuşi, undeva, adânc,
Ştiai că poate fi vorba de puţin la sută.
Câte şanse ar fi fost
Să prindă ea potul cel mare,
Şi să te lase-n urmă,
Fără regret?
Avea prea multe... defecte,
Şi prea multe exigenţe în faţa-i,
Încât ştiai că va rămâne mereu aici,
Cu tine.
Şi-ai făcut-o să creadă
Că tu o laşi să plece,
Când tu ştiai că şanse nu există.
Şi clipa despărţirii s-ar fi apropiat
Inevitabil.
Despărţiri de idei,
De sentimente,
De iluzii şi multe, multe cuvinte nespuse.
Ai creat-o tu,
În mintea ta,
Atât de perfectă,
Încât n-o credeai în stare de nimic,
Deşi cunoşteai răutatea din ea.
Şi egoismul.
Dar nu şi sufletul...
Inima ei era ocupată de tine,
Dar nu-şi mai amintea exact
Ce sentimente sunt la mijloc.
A vrut să plece
Iar tu ai lăsat-o,
Pentru că ştiai că n-o va face.
Şi legea tuturor a funcţionat
Şi ea se pregătea să plece
Acolo unde sufletul ei era.
Şi ştii şi tu ce suflet avea.
Nu putea sta într-un loc prea mult timp,
Iar tu echivalaseşi plecatul de acasă.
Trebuia ceva nou,
O schimbare,
O nouă lume,
O nouă ea.
Şi nu putea obţine asta lângă tine.
N-ai tras-o înapoi,
Ci ai ţinut-o-n loc,
Iar ea trăieşte aventura!
Într-un final vei realiza
Că cel mai bun moment a fost ăsta :
S-o laşi să plece.
Dacă inima ei va mai bate în piept,
Se va întoarce la tine.
Pentru că tu i-ai dăruit iubirea.
Necondiţionat.

Nu mai există timp

Eu am timp liber.
Da, eu chiar am timp liber,
Am timp să mă ocup de pasiunile mele.
Am timp să citesc,
Am timp să scriu,
Am timp să admir.
Privelişti.
Oameni.
Momente.
Am timp să gândesc.
Am timp să fac ce vreau.
Dar ştii ce?
Nu am timp pentru tine.
Nu am timp să te salut,
Deşi mă întrebi mereu ce fac.
Nu înţelegi că nu am timp pentru tine?
Nu mă mai întreba nimic.
Nu am timp de tine,
Nu am timp să mă văd cu tine,
Nu am timp pentru altceva.
Nu am timp pentru tine.
Şi nu e ca şi cum nu am chef de tine,
Deşi uneori e şi asta.
Nu am timp de tine
Pentru că nu vreau să-mi fac timp pentru tine.
Nu eşti în nicio listă cu priorităţi,
Aşa că nu-ţi mai bate capul
În fiecare zi,
Să mă întrebi ce fac.
Ştiu, tu eşti una din acele persoane
Care întreabă asta pe oricine,
Deşi lista ta cu priorităţi e alta.
Eşti o persoană căreia îi pasă,
Dar eu nu pot să mă ascund după deget.
Îmi pasă, dar nu ştiu cât de mult,
Aşa că te anunţ
Că ăsta-i adevărul : am timp să citesc,
Am timp să vorbesc,
Am timp să ascult,
Dar nu să te ascult pe tine.
Nu am timp pentru tine.
...
Şi într-o zi îi vei simţi lipsa.
Şi într-o zi nu te va mai întreba ce faci.
Vei avea nevoie de acea persoană
Şi ei nu îi va mai păsa.
Nu va mai avea timp pentru tine.

Sărbătoare

A trecut mai departe,
Dar cu toate astea,
Se oprea în acelaşi loc,
Pentru că tocmai absenţa ta
Îi amintea de tine.
Te uitase,
Şi uite că gândul îi spusese că nu e cazul.
Te adusese în prim plan,
Înviind memoria şi amintirile.
Vedea fiecare clipă petrecută împreună,
Şi ştia că te-a uitat de mult.
Vrusese să îi pună capăt,
Înainte de a auzi cuvintele tale.
Ştia că nu e bine
Să continue o amintire crescândă.
Ştia,
Şi ştie,
Dar pacea din suflet i-a fost tulburată.
Pentru că nu ar fi avut-o, oricum,
Iar amintirile cu tine îi răsunau
Ca un plâns domol al pescăruşilor,
Atunci când frigul de afară
Îi aruncă-n realitate.
După atâta timp,
Nu te visase,
Dar se gândise.
Şi ea îi spusese că-i va fi greu,
Nu pentru amintiri,
Ci pentru ideea de a nu mai face asta,
De a pierde controlul în faţa ta,
În faţa faptelor care o făceau să viseze.
Şi ştia că nu e cazul.
Greu nu fusese niciodată,
De ce-ar fi schimbat cuvintele tale
Concepţiile pe care le avea?
În fond,
Se făcea vinovată,
Dar atât.
Încă nu erau regrete,
Şi n-or să fie.
Avem puterea să administrăm tot,
Iar viaţa şi-o făcea după bunul plac.
Ştia din trecut că amintirile dor,
Dar de data asta era altfel,
Nu vezi?
Nu-ţi va spune că-i va fi fost dor,
Pentru că nu-i va fi.
Simţea atingerile tale
Pentru că tu i-ai dăruit atingeri.
Simţea săruturile tale
Pentru că şi ea te sărutase.
Simţea tot,
Şi nu simţea decât amintiri.
Şi se întreba de ce mintea hotărâse,
Ca o soartă voită,
Să te arunce-n faţa tuturor gândurilor.
Poate pentru că primise avertismentul?
Nu se gândise la el.
Şi nu credea în el.
Îşi clădea propria viaţă,
Pentru că avea puterea să facă asta.
Îşi amintea de tine
Pentru că aşa voia în momentul acela.
Fără motive ascunse.
Ştia ce urmează,
Dar voia schimbarea.
Şi noul.
Era influenţată,
Şi uitase de tine.

Zbor

Pescăruşii pluteau în aer,
Alunecând apoi, repezi,
Către întinsul apei.
Se opri o clipă
Să le-audă cântecul.
Ştia că în momentul ăla
Putea avea tot.
Ştia că marea era atât de departe,
Dar mintea deţinea memorii,
Memorii de tristeţi necunoscute,
Şi dorinţe de fugă,
Departe, departe,
La capătul lumii.
Singurătatea din interior
O simţea ca pe o armă adânc înfiptă în os,
Şi până la urmă,
Nici nu ştia
Dacă era singurătatea.
Era dorul ăla nebun,
Intens,
Sublim,
Care chema peste întinsul apei,
Ca mai apoi să zboare cu pescăruşii
În înaltul cerului.
Ar fi vrut să-şi imagineze un întreg viitor,
Dar respiraţia era vizibilă.
Îngheţată.
Şi-ar fi stat acolo
Ore întregi,
Devenind ca un om invizibil.
Dar cu multe speranţe,
Şi vise.
Pentru că ideile le pierduse la pariul
Cu sine.
Ştia că undeva,
În univers,
Altcineva făcea la fel.
Şi s-ar fi conectat,
Dacă mersul grăbit al trecătorilor
N-ar fi dezvăluit prezentul şi uscatul.
Pământul,
Şi nu zborul,
Realitatea,
Şi nu visul.
Şi ceva îi şoptea
Că într-o zi dorul nebun
Se va calma.
Dar prin ce mod?
Ar fi vrut
Să se facă gând,
Să pătrundă în mintea lor
Şi să afle viitorul.
Ar fi vrut să se facă idei,
Să le dea de înţeles că dorul nu iartă,
Nu se joacă,
Ci mistuie,
Atât de adânc,
Încât arde,
Arde,
Arde,
Şi stinge o viaţă în interior.
Şi nimeni nu ştia nimic,
Şi totul era fără scăpare.
Pentru că tot ce ştia
Era o lipsă acută de informaţii,
Caractere,
Pretenţii,
Pe care nu le putea îndeplini decât sperând.
A urât destinul
Şi viaţa
Pentru că i-au luat
Tot ce trebuia să aibe
Pentru a reuşi.
Şi sus,
Privind pe geam pescăruşii,
Îşi vedea sufletul plutind
În acel joc nebun de lacrimi,
Dor,
Emoţii
Şi tristeţi,
Ca într-un joc mult prea murdar de iele.
Aşa vedea tot,
Şi respiraţia îi începu iar să îngheţe,
Pentru că interiorul îi fusese... ars...
Ar fi oprit o clipă tot,
Dar timpul nu putea s-aştepte :
Jurnalul viitorului trebuia scris
Cu litere din inimă.
Dar inima era...

Veste

Eu încă nu am înţeles
De ce o veste bună
Vine la pachet
Cu o veste rea.
Sau două chiar.
Mi se pare că scoateţi vinovatul în mine.
Adică eu sunt vinovată şi pentru una,
Şi pentru alta.
Şi poate sunt,
Dar nu cred că totul se rezumă doar la mine.
De ce doar eu?
A, da, lumea se compune doar din mine,
Uitasem.
Şi nu e ca şi cum m-am supărat,
Pentru că ştiu cum e situaţia :
Destul de clară!
Ştiam că se va ajunge aici,
Am mai zis-o.
Dar da, veştile bune vin la pachet cu cele rele.
Şi mai grav e că vin după.
Ca să apuci să te bucuri puţin înainte.
De fapt, e ca şi cum eu am "chemat-o":
Veştile rele au fost pe măsura intensităţii bucuriei.
M-am bucurat extrem de tare!
Şi a avut grijă "destinul"
Să-mi strice tot.
Şi repet (iar!),
Trebuia să fie un final,
Dar chiar toate în aceeaşi zi?
Nu,
E ca şi cum am apucat să mă bucur degeaba.
Mi-ai umbrit bucuria,
Atunci când ai vorbit,
Şi el te-a auzit.
Mi-ai umbrit bucuria
Când mi-ai spus că se opreşte totul.
Ştiam,
Ştiam,
Ştiam continuarea,
Dar chiar azi trebuia să fie tot?
Nu mai vreau bucurii,
Dacă vin la pachet cu alte prostii.
Nu mai vreau.
Prefer să nu am de ce să mă bucur,
Văd că se tot poartă dezamăgirile,
De la o vreme.
Şi mai ales când stau în casă cu ele.
Nu mai vreau nimic.
Vreau linişte.
Şi singurătate.
Vreau timp pentru mine.
Voi îmi complicaţi viaţa.

Zăpadă

S-a tras cortina
În ropotul de aplauze.
Actorii părăsesc scena,
Iar ea se ascunde.
Ar vrea să rămână,
Puţin,
Acolo,
Toată sala o calmează.
Goală.
De parc-ar fi simţit şi ea
Că are de tratat un suflet.
Mulţimea pleacă,
Dar mult prea lent.
Luminile se sting,
Una câte una,
Iar in interior pătrunde raza lunii,
Pe geamul pe care ea a privit,
Atunci când n-avea scăpare.
Dar toate s-au schimbat.
Promisiuni uitate,
Neştiute,
Lipsite în taină de ultimele cuvinte
Care le adevereau.
Au fost prea multe,
Multe,
Încât ar îndrăzni să ningă
Sub felinarul pus în nicăieri.
În mijlocul lui nicăieri.
Şi-n loc de fulgi,
Ar ninge cu emoţii,
Dar momentan ninsoarea nu apare.
Felinarul n-a ajuns încă
La locul potrivit,
Şi ea va trebui s-aştepte tăcerea
Să-şi facă rândul,
Iar lumea,
Extaziată,
Să fluiere din suflet.
Căci sufletul e arma
Cu care ea omoară şi timp,
Şi existenţe,
Şi acţiuni pe care le cere în mod tulburător.
Şi totuşi,
Sala e goală,
Lumina difuză,
Pentru că interiorul ei
Nu e capabil de puritate.
Lumina e slabă,
Dar ochii văd bine în întuneric.
Şi zăreşte întreaga sală,
Stând la picioarele ei.
Ca s-o aplaude.
Ca s-o calmeze.
Ca s-o schimbe
Şi s-o facă şi mai vulnerabilă
În faţa vieţii.
N-a înţeles nimic,
Deşi decorul ar ajuta-o.
Visează cu ochii deschişi
La momente atât de îndepărtate,
Şi trecute.
Momente care-au fost
Şi care nu mai vin.
Momente pline de emoţii,
Când toată sala era a ei.
Pentru că fermeca lumea.
Le oprea inimile,
Şi sufletele,
Şi îşi punea amprenta pe ele,
După care le dădea drumul,
S-alerge nestingherite în interiorul ei.
Nu faci legăturile, aşa-i?
Dar ele există,
Dintotdeauna au existat,
Şi lumea pleca fără suflete din sală,
Căci ea le ţinea captive în interior.
Făcea asta de fiecare dată
Când sala era plină şi oamenii zâmbeau.
Până când...
Sala e goală,
Iar ea priveşte cortina.
Ascunde multe.
Multe sunt nevăzute,
Şi aşa făcea şi ea din sufletele furate:
Îşi făcea o cortină,
O cortină care s-o protejeze
De toate privirile oamenilor care zâmbeau
Şi-o aplaudau frenetic.
Şi-a început să ningă,
Deşi felinarul nu există.
Zăpada e necălcată,
Şi tare-ar vrea să fugă în locuri neumblate,
Acompaniată doar de instrumentul care calmează.
La care ştia, şi ea, cândva,
Să cânte.
Acum cântă sufletelor
Cărora le-a dat drumul
Când i s-a părut că lumea era mirifică.
Şi-ar coborî din scenă,
În zăpadă,
Şi cine-ar fi acolo să admire eternul?
Ar vrea să fie cineva.
Oricine.
Dar după ce-şi va fi revenit.
Zăpada s-a aşternut în ea,
Şi clipele îngheţate s-au oprit.
Ar opri timpul,
Dar el a fost demult încălzit
De felinarul care aşteaptă
Ocazia.
Ocazia când îi va lumina puternic interiorul.

Lumină

E ziua în care îţi dai seama
Că nimic nu-i al tău.
Deşi pare că ai,
Nimic nu-ţi aparţine.
Nici măcar hainele care încearcă să ascundă
Goliciunea sufletului.
Sau a gândurilor.
Nici măcar vorbele adresate ţie
Nu-ţi aparţin,
Pentru că n-au pornit de la gânduri reale.
A fost o schimbare care, de fapt,
N-a fost.
Poate c-ar fi mai bine
Să stingi lumina.
De-afară se vede tot,
Şi tocmai,
Că nu e nimic de văzut.
Ai crezut în zâmbete ascunse după cuvinte,
Dar sunt simple fotografii,
Atât.
Nimic mai mult.
Nimic din ce ai nu-i al tău.
Şi timpul ţi-l fură tot ei,
Şi te lasă şi fără el,
Şi uneori şi fără minte,
Şi fără inimă,
Şi fără vise,
Şi totul miroase-a umbră şi gri,
Aşa cum ar fi cerul acum,
De n-ar fi seară.
Aş râde de prostia ta,
Dar mi-e teamă că vulnerabilitatea
A luat deja locul multor sentimente.
Ai rămâne aici,
Unde nu aparţii,
Dar de unde nu te dă nimeni afară.
Aş şti un loc de unde poţi să fotografiezi
Întunericul apei,
Dar nu ai ustensilele necesare.
Ai rămâne aici pe veci,
Dac-ai şti că poţi opri timpul
Să nu mai curgă.
Ai sperat cuvinte,
Şi idei,
Şi deziluziile fac cuib în tine.
Nu-ţi strânge ochii,
Căci îţi va fi udat interiorul.
Eşti la drumul acela,
Când nu poţi da înapoi,
Pentru că nu e nimic înapoi.
Iar înainte e şi mai şi.
Să ştii că papionul roşu de la gât
Nu îţi acoperă povara interioară
Pentru că suflul tău
E acelaşi trist care fuge departe
Atunci când tu nu vrei să îl asculţi.
Nu ai regrete,
Doar promisiuni,
Împărţite ca la pomană,
Că te pricepi la asta!
Ascunde tot ce nu deţii,
Poate într-o zi vor fi ale tale.

Ştiinţă

Mă cunoşti destul de bine,
Sunt ca o carte deschisă.
Ştii că îmi place să ştii exact ce gândesc,
Asta ne scuteşte de interpretări inutile.
Urăsc să-ţi spun că ai dreptate,
Iar în ultima perioadă o fac cam des...
Se pare că dăinuie copilul în mine,
Care nu vrea şi nu vrea să-nveţe,
Deşi tu mi-ai repetat de atâtea ori
Că nu mă înveţi nimic.
Vezi?
Până nici aici nu dau cu înţelesul.
Cred că uneori o să te saturi să îmi spui mereu,
Să-mi deschizi ochii
Şi să mă faci să văd "dincolo".
Şi tocmai pentru asta
Prefer să mă ascund.
Aşa e,
Nu mă pot ascunde nicăieri de mine,
Pentru că faptele şi vorbele
Sunt tot acolo.
Dar vezi tu,
Oricâte cărţi aş citi,
Oricâte informaţii aş primi,
Oricât aş vrea să-nvăţ de mult,
Încă mai fac greşeli stupide.
E drept că nu gândesc,
Nu înainte de a vorbi,
Nu înainte de a scrie,
Şi-mi pare rău că am ajuns exact acolo
De unde am plecat atunci,
La început.
Primul început.
Poate aveai impresia, la celălalt început,
Că vorbeşti altfel cu mine,
Pentru că înţeleg altfel,
Diferit.
Şi eu eram altfel,
Chiar vorbeam altfel,
Chiar gândeam altfel.
Şi dacă mă uit puţin în urmă,
Îmi dau seama cât de multe s-au schimbat
Într-un timp atât de scurt.
În gândirea mea.
Simt uneori că tocmai,
Cu cât citesc mai mult,
Şi-ncerc mai mult să transpun în viaţă
Ceea ce-mi va aduce satisfacţie
În planuri nedorite de alţii,
Cu atât pare că uit,
Şi uit,
Şi uit,
Şi-mi doresc să dispar.
Şi vreau să mă ascund,
Dar nu cu capul în pământ,
Aşa cum face struţul.
Eu m-aş ascunde de tot,
În văgăuna din colţul minţii,
Şi-aş stinge lumina,
Deşi ea n-ar fi aprinsă.
Dar ca să fiu totuşi sigură că nu mă vede nimeni.
Deţin supărări împotriva mea,
Şi asta nu mă scoate la liman.
Am impresia că tot ce fac e în zadar,
Sunt din cale-afară de neatentă!
Ar fi bine să uit de mine,
Uitată acolo,
Pentru o perioadă.
Sau pentru-o viaţă-ntreagă.
Am nevoie să nu mă vezi.
Căci în clipa asta nu mă iubesc
Câtuşi de puţin.
Şi cu atât mai mult că tu n-ai avea ce să vezi.

Secret

Ar trebui să facem schimbări dese,
Rutina ne omoară încetul cu încetul.
Şi ar trebui să deschidem ochii mai des
Şi să privim,
Pentru că sunt atât de multe de observat
Şi noi trecem nepăsători pe lângă ele.
Pe lângă viaţă.
Chiar cred că am pierdut destule momente
Când am uitat să trăiesc.
Mă bucur că am dobândit informaţii,
Şi mă bucur că încep să îmi deschid mintea.
Doar ea îmi va deschide şi ochii.
Şi n-am mai văzut frumuseţe de mult.
Totul începe să aibă sens!
Azi o să mă opresc o clipă,
Şi o să privesc cu bucurie tot ce mă înconjoară.
Sigur sunt privelişti pe care nu le-am văzut,
Pentru că am tot privind pământul...
Timpul e relativ,
Aşa că timp va fi,
Pentru că eu vreau să fie.
Şi este.
Relativ.
Putem face orice ne dorim,
Asta am învăţat recent.
Nu avem limite,
Doar mintea ni le impune,
Dar dacă nu le-am elimina,
Am fi mereu în acelaşi loc,
Sperând şi totuşi neîndrăznind.
Azi e o nouă zi.
Una foarte bună.
Şi aşa vor fi şi următoarele,
Dar să rămânem la prezent.
Prezentul contează,
Pentru că "acum" contează.
Depinde doar de tine dacă vrei schimbări.
Eu vreau,
Şi cer asta.
Eu vreau să mă bucur de tot.
Totul stă în mâinile mele,
În mintea mea,
În eul meu,
În energia mea.
Totul este aici,
Toate răspunsurile sunt aici,
Trebuie doar să ridici puţin privirea,
Şi vor veni la tine.
Viaţa este prea minunată
Ca să irosim momente privind în pământ...

Forget?

She has definitely forgotten you!
She has forgotten the smile you put on your face
When you saw her after such a long period of time.
She has forgotten the smile you put
When you asked her if she wants to kiss you.
She has forgotten the smile on your face
When you were pleased and excited
That she could come.
She has forgotten all of your smiles.
She doesn't know either
If you were smiling in all that moments she mentioned above,
Or they were pure inventions
Of her mind.
She has forgotten your smile,
Because she has forgotten your lips.
Perfect lips.
Kissable lips.
Lips that can talk,
Lips that can kiss,
Lips that can bring you up,
Lips that can hurt...
She has forgotten your kisses,
'Cause she forgot your lips.
She has forgotten your lips
Because she hasn't heard the words.
Lately.
She hasn't talked,
You haven't said.
She has forgotten that words,
Words that were born on your lips,
Words that made her want more,
Words that calmed her down,
Words that showed you care.
In any way you want,
But not regarding that feeling.
She has forgotten your games.
She has forgotten your smile,
She has forgotten your lips,
She has forgotten your kisses,
She has forgotten your words,
But there is still missing something...
She has forgotten your beard,
She has forgotten your face,
She has forgotten your body,
She has forgotten your shapes,
She has forgotten your strength and power,
She has forgotten your hands,
She has forgotten your fingers,
She has forgotten your doors,
She has forgotten your wisdom,
She has forgotten your intelligence,
She has forgotten your bed,
She has forgotten... you.
She has forgotten everything.
Everything about you,
Everything about her,
Everything about you and her.
She has forgotten the past,
'Cause the past hurts.
She has forgotten the present,
Because it does not matter anymore.
She has forgotten the future.
Because she would have made him
With present and past.
She has forgotten.
But...
She wants... to forget...
She wants to forget
All mentioned above.
But her mind doesn't know
How to do that.
Not yet.

Luat

Uneori asta e o problemă,
Pentru că nu face nimic mai uşor,
Sau mai nepăsător.
Alteori e bine,
Dar se pare că lucruri bune
Nu se mai întâmplă.
Am încercat,
Dar nu reuşesc.
Se pare că nu mă pricep chiar deloc la asta.
Eu nu ştiu să... uit.
Da, chiar nu ştiu.
De ce nu te uit pe tine,
Deşi tu mi-ai demonstrat de atâtea ori
Că m-ai uitat?
De ce te tot întreb de viaţă,
Când ţie nu îţi pasă dacă mai trăiesc sau nu?
De ce îmi tot place să insist,
Când e evident că nu mai deţin vreun loc
În mintea ta?
Zi-mi,
Cu ce am greşit?
Ăsta-i un defect de-al meu.
Nu ştiu să te uit.
Nu ştiu cum să fac asta,
Când până şi lucrurile ce mă înconjoară
Îmi aduc aminte de tine.
Şi tu exişti,
Căci te văd că eşti.
Dar nu eşti pentru mine.
Şi poate nu o faci intenţionat,
Aşa cum mi-ai zis deunăzi.
Dar tu mă uiţi,
Iar eu nu pot fi cu un pas
Înaintea ta.
Eu nu ştiu cum să fac asta.
Eu nu ştiu cum să uit.
Şi ştii cum e
Contrariul:
Cu cât încerc mai mult,
Cu atât devine mai adânc,
Şi-atunci,
Nici vorbă de uitare.
Şi-mi pare rău că am ajuns aici,
Când puteam să fac şi eu la fel.
Dar eu am o minte
Care îmi ţine memoria vie.
Şi memoria te are pe tine.
Şi dacă ai impresia vreodată
Că te-am uitat,
Te-nşeli!
Nu te-am uitat,
Doar mă abţin să nu te caut,
Pentru că ştiu cât valorez în ochii tăi.
Nu am cum să te uit,
Nici pe tine,
Şi nici pe oricare altă persoană.
Am o memorie prea bună,
Şi nici nu ştiu să uit.
Şi n-o să învăţ să fac asta.
Niciodată.

Interes?

Nu a fost prea mult,
Pentru că oricum,
Nu a fost deloc.
Ce a fost?
Câteva momente rătăcite,
Agăţate-n cui,
Pentru că nu mai folosim calendarul
Ca să ne facem iluzii?
Nu a fost niciodată prea mult,
Deşi poate crezi altfel.
Mai cred că oricum se ajungea la un sfârşit,
Azi,
Mâine,
Luna următoare.
În viitor.
(Ce mai contează când?
Tot se va întâmpla).
Aşa că am vrut să fie ceva deosebit.
Ştii că ne luptăm cu morile de vânt,
Şi că mereu căutăm să ne surpindem pe noi,
Nu şi pe ceilalţi.
Fiecare are aşteptări,
Dar eu n-am avut.
N-am vrut nimic mai mult din asta,
Pentru că nu am avut oricum nimic.
Şi am maturitate
Cât să înţeleg ce situaţii se "văd" cerute
Şi unde ar trebui să începem
Să terminăm cu idealurile.
A fost un gând,
Care s-a înfăptuit,
Şi care trebuia dus până la capăt,
Pentru a fi complet.
S-a oprit la jumate, în schimb,
Căci se pare că vieţii mele
Îi plac doar jumătăţile,
Şi pentru asta am parte fix de toate completările.
O zic cu ironie.
E ca şi cum,
Orice aş avea de gând să fac,
Să mă mulţumesc totuşi cu jumătate.
Restul nu mai contează.
Şi restul n-a contat nici acum,
Pentru că am fost luată de nebună,
Când eu doar voiam să fac un gest.
Frumos.
Fără implicaţii.
Fără interes.

Pariu

Uite în ce punct am ajuns.
Eu zic că nu e prea bine,
Nici pentru mine,
Nici pentru tine.
Oricât aş vrea să am universul meu,
Într-o viaţă ca asta
Trebuie să am parte şi de alte universuri.
Ca să nu o iau razna,
În timp.
Nimic nu-i imposibil.
Aşa că m-am gândit s-o las mai moale,
Şi să las universul meu deschis
Şi pentru tine,
Sau oricine va voi să intre.
Cred că am fost puţin (doar puţin?) cam dură,
Nedreaptă,
Şi mai ales rea,
Atunci când am hotărât să te exclud
Din universul meu,
În măsura în care tu mă iubeşti necondiţionat,
Iar eu nu ştiu să apreciez asta.
Şi nu ştiu de ce tot mă chinui,
În fond,
Nu asta e ce mi-am dorit acum mulţi ani?
Ba da.
Am primit ce-am vrut,
Şi-acum mă port ca şi cum
Nu-mi pasă.
De tine.
Dar îmi pasă.
E puţin aiurea,
Pentru că am vrut,
Dar ştii cum e,
Când vrei ceva,
Şi obţii,
S-ar putea să aibă şi "efecte" nedorite,
Dar asta e ce te completează pe tine
Şi ce ar trebui eu să înţeleg.
Ai fost universul meu înainte,
Pe urmă m-am schimbat,
Şi nu neapărat în bine.
Aş vrea să faci parte din universul meu,
Mai ales că acum eşti cam... lipsă din el.
Ai fost exclus,
Dar nu e vina ta.
Tu doar m-ai iubit fără limite.
O să dureze ceva
Să schimb lucrurile
Şi în favoarea ta,
Dar timpul le va aşeza pe toate la locul lor.
Iar locul meu ştii unde e.
Sunt conştientă,
Nu pot trăi o viaţă aşa.
Am nevoie de tine,
Cât am nevoie şi de ceilalţi.
O să dureze ceva să-mi revin,
Dar o să-mi revin.
Am lăsat garda jos.
Trebuie să fie bine.

Privat

Într-o zi am să beau un ocean de apă,
Ca mai apoi să pot plânge în voie
Zile întregi,
Încât oceanul dinăuntrul meu
Să se reverse afară...
Am nevoie să plâng atât de mult,
Cât pentru toată viaţa de până acum,
Să mă descarc şi să nu mai am poveri
În suflet,
Deşi sufletul mi-e pierdut de atâta timp...
Simt că mi-am pierdut toate simţurile
Şi uneori am impresia că nu le-am avut deloc,
Că am trăit doar într-un vis,
Care semăna a realitate...
Sunt atât de confuză,
Încât nici asta nu mai sunt.
În mintea mea este totul alb,
Şi lipseşte cu desăvârşire
Din mine
Orice sentiment care să mă aducă
Pe linia de plutire.
Am citit,
Sunt stări pe care le accepţi,
Doar dacă nu vrei să schimbi ceva,
Dar simt că nu am puteri,
Simt că nu mai am auz,
Simt că nu mai văd,
Nu mai am simţuri,
Şi nici memorie...
Se întâmplă ceva,
Dar nu am starea necesară
Să mă trezesc din lentoarea asta
Care mă trage înapoi,
Şi mă mănâncă de vie
Pe interior.
Şi nici măcar n-am ajuns la vreo intersecţie,
Ca să am măcar şansa să aleg ceva.
Sunt pe un drum de ţară,
În nicăieri,
Şi e seară.
Atât pot spune despre mine.
Nu înţeleg,
Dar nici nu caut să fac asta.
Aş vrea să mă scurg, să mă preling
Prin viaţă,
Neobservată,
Pentru că încă nu am habar
Ce caut aici.
Aş transforma drumul de ţară
În ocean,
Dar încă plâng doar când nu mă vezi.
O să dau afară tot,
Şi ameţeli,
Şi vise,
Şi realităţi,
Căci restul a rămas la stadiul de îngheţ.
Şi nu mi-e frig,
Pentru că mai e cineva cu mine.
Nu este eul meu,
Nu este mintea,
Este altcineva care nu ştiu ce caută,
Dar face parte tot din mine.
În mine locuiesc 3 entităţi,
Şi oceanul de lacrimi le va da pe toate afară.
Sau le-a dat, probabil,
Sunt prea goală
Şi nu e viaţă înăuntru...

Scăpare

Nu ştiu de ce mă zbat
Pentru ceva ce îmi doresc atât de mult,
Deşi se ştie din start care sunt şansele...
Aş fi vrut să-mi fi spus careva
Verde-n faţă
Că n-are niciun rost să mai încerc,
Pentru că nu voi avea niciodată
Ce să caut acolo...
Ştiu, noi ne construim propriile realităţi,
Dar uneori refuzăm, nu vrem să vedem
Că pur şi simplu nu ne potrivim
În acel puzzle,
Că suntem exact piesa care ar trebui dată la o parte,
Pentru că facem parte din cu totul alt joc,
Poate uneori atât de diferit
De cel în care căutăm să ne găsim,
Să ne infiltrăm,
Să ni-l însuşim ca pe propria noastră viaţă,
Deşi nu ne vine ca o mănuşă,
Pentru că afară va fi fost vară,
Iar vara nu purtăm mănuşi...
Nu ştiu de ce tind uneori
Să mă amăgesc atât de tare,
Şi să-mi doresc fix imposibilul...
Cineva zicea că ne place să fim răniţi,
Şi de asta nu ocolim răutăţile,
Şi ne dăm de ceasul morţii
Pentru lucruri atât de complicate
Pentru prea simpla noastră viaţă...
Aş vrea să mă trezească careva din vis,
Căci se pare că în ultima vreme am visat cam mult,
Şi nu-i a bine...
O să fiu dezamăgită,
Iar partea cea mai proastă
E că refuzul o să mă încăpăţâneze şi mai tare,
Când uneori cel mai simplu şi mai bine
Ar fi să renunţăm...

Aşteptare

Trăim dezamăgiri la cel mai înalt nivel.
Dezamăgim,
Şi la rândul nostru,
Suntem dezamăgiţi.
Ne e teamă mereu să spunem lucrurilor pe nume,
Pentru că ne temem de reacţii...
Şi-atunci
Hotărâm să acţionăm într-un anume fel,
De cele mai multe ori impulsiv,
Şi sperăm că celălalt nu află...
Şi dacă află,
Oricum pe noi nu ne mai deranjează lucrul ăsta
Atât de mult,
Pentru că decizia noastră e deja luată
În minţile care ne controlează şi manipulează.
Şi atunci când află,
Trebuie să dăm răspunsuri,
Sau de cele mai multe ori nu e cazul...
Şi ajungem să ne dezamăgim atât de tare
Tocmai pentru că ne cunoaştem atât de bine.
Dar în goana noastră spre ceva,
Ne ascultăm întâi interiorul,
Şi abia pe urmă ne gândim la ceilalţi,
La consecinţe,
La rezultate,
La toate celelalte...
Şi uită-ne aici,
Fiind amândoi dezamăgiţi,
Şi neştiind încotro ne îndreptăm.
Şi-aş fi vrut să nu te dezamăgesc,
Ştiu că nu te aşteptai
Să am un astfel de comportament.
Mai ales că mă cunoşteai.
Sau aşa aveai impresia...
Eu sunt la fel,
Dar tu nu mă cunoşti îndeajuns de bine.
Aş vrea să o luăm de la un "capăt",
Imdeiat după... nod,
Începutul nu va mai fi la fel,
Nici nu se poate.
Dar prezentul contează,
Iar viitorul este altul.
Hai să nu ne mai ducem lipsa unul altuia,
Ci să ne vorbim
Pentru că ne aşteptăm unul pe altul.
Şi ştii care e ideea?
Adevărul dezamăgeşte,
Dar tot prefer să zic mereu adevărul.
O să ne dezamăgim o viaţă întreagă,
Obişnuieşte-te cu ideea.

Perfect

Am avut impresia că eşti perfect.
Dar nu eşti.
Cine este, la urma urmei?
Bine, poate nici impresie n-a fost, să ştii.
Mi-am obligat mintea să creadă lucrul ăsta.
Pentru că îmi place mereu să cred
Că întotdeauna este mai mult decât se vede.
Şi nici nu ştiu dacă ăsta-i adevărul.
Şi ăsta e ceva relativ, nu?
Ce reprezintă pentru mine adevărul,
Ţie ţi se poate părea o minciună.
Dar nu te mint.
Chiar am crezut că eşti perfect.
Poate chiar eşti.
Şi dacă nu,
Cu siguranţă tinzi spre ea.
(Aşa mi s-a părut)
Cine nu face asta?
Mi-aş dori să fiu perfectă,
Dar sunt atât de exigentă încât
Chiar cred că e mai bine că nu sunt.
Dar tind spre perfecţiune.
(Defect de zodie?)
Într-o zi o să fiu.
Oricum, un lucru e sigur:
Nu pot trăi împreună doi oameni perfecţi.
Pentru că n-ar mai fi mister.
Şi nu numai.
Şi ştii ce mă enervează pe mine?
Ai să râzi,
Sau ştii deja asta.
De fapt, tu mă enervezi pe mine,
Pentru că eşti superior
Şi pentru că vezi altfel lucrurile.
Iar mie îmi place să dictez lucrurile,
Nu să le observ.
Nu mă pricep la asta,
Şi nici nu cred că vreau.
Am o minte agitată, îţi aminteşti?
Şi tu le observi,
Şi eu sunt conştientă.
Şi nu,
Nu vorbesc despre emoţii,
Nu vorbesc despre absolut nimic.
Pentru că nu vorbesc despre ce nu este.
Iubesc să spun
Şi tu să faci.
Iubesc să scriu,
Şi tu să citeşti.
Iubesc să vorbesc,
Şi tu să asculţi.
Iubesc să cer,
Şi tu să-mi dai.
Şi când insist,
E din cauză că tu ai încălcat una din regulile mele.
Pentru că îmi place ca eu
Să fac regulile.
Ştiu, da, am auzit,
Cum că nu e bine să fac asta,
Dar nu mă interesează.
Şi când te las pe tine să vorbeşti,
E tot o regulă de-a mea: acum ai voie...
Şi-ai putea fi perfect,
Dar nu ai fost de la-nceput.
Aşa că nu-ţi face probleme.
Sunt gânduri ce nu-şi au rostul.
Vei fi fost tu perfect,
Dar nu cu mine.
În relaţia asta
Eu sunt cea perfectă.

Baftă!

A trecut ceva timp
De când am fost îngerul tău.
Cel puţin, o perioadă.
Până ai aflat...
Că îngerul nu mi-a luat chipul,
Doar îl împrumutase pe moment,
Ca să îţi dea impresii cum că...
Au urmat alte perioade,
Şi deşi nu mai reprezentam o făptură angelică,
Speranţe au fost,
Amestecate cu dorinţe,
Confuzii,
Iluzii pierdute,
Vise,
Nopţi nedormite,
Şi gânduri,
Multe gânduri îndreptate către...
Uneori chiar şi conversaţii
În ceas de seară,
Pentru că simţeam nevoia să ne spunem atât de multe...
Şi pe urmă, totul a început să dispară,
Încet, încet,
Sub ceaţa lucrurilor nespuse,
Care erau evidente,
Dar care niciodată n-au fost rostite pe buze fierbinţi de dor...
Lipsa de curaj,
Sau poate pur şi simplu
Prea multe gânduri,
Iar o minte plină de gânduri elimină din start
Orice val de care ar trebui să ne lăsăm purtaţi...
Viaţa e o experienţă,
Iar noi refuzăm cu tot dinadinsul să ne-o însuşim.
Au fost de atunci atât de multe gânduri cu
"Cum ar fi fost dacă?",
Încât tot timpul acordat acestor gânduri
Ar fi fost util pentru atâtea lucruri nefăcute.
Şi încă mai continui să cred
Că am fost nişte proşti pentru că nu am îndrăznit,
Iar cine te învaţă,
Te învaţă de bine.
Ştiu că drumul tău e altul,
Iar al meu este total diferit,
Dar sper măcar să n-ai regrete în viitor.
Ar fi păcat să nu iubeşti cu inima,
Doar pentru că minţii nu i se pare moral...

Copil

Sunt sigură că sunt limite şi graniţe
Cu care nu te joci.
Iar pentru mine asta e şi mai greu.
Mi-e greu să mă opresc.
Îmi face aşa o plăcere să trec dincolo de ele,
De fiecare dată când mintea mea o ia razna.
Următorul pas?
Nu ştiu.
Dar îmi place să îndrăznesc.
Vei avea mult de furcă în privinţa mea!
Şi mai cred uneori
Că sunt aşa un copil,
Prea agitat pentru vârsta asta.
E adevărat,
Se poate să nu fi trăit intens înainte,
Iar acum,
Când mă confrunt cu atâtea,
Să nu ştiu să le fac faţă.
Dar îmi place să fiu copilul
Şi tu să mă înveţi
Despre ce nu vreau eu să învăţ : despre limite.
Cred că am lipsit de la lecţia cu
"A nu fi insistent",
Pentru că mintea mea o ia la fugă de fiecare dată când... o "apucă".
Cred că da,
Chiar am nevoie să mă aduci cu picioarele pe pământ.
Nu sunt cu capul în nori,
Sunt cu mult deasupra lor!
Chiar cred uneori că a fost închis copilul din mine
Prea mult într-o cuşcă...
Lasă-mă să-mi fac de cap descoperind totul,
Ca şi cum toate ar fi fost ascunse de mine până acum,
Dar, te rog, protejează-mă,
Căci s-ar putea să fac mai multe prostii
Şi să nu-mi dau seama.
Anunţă-mă de fiecare dată când
Îndrăznesc prea mult,
Iar asta nu poartă denumirea de "curaj".
Probabil că o să-mi ia mult timp să cresc
Şi mai mult timp să realizez
Că unele limite nu ar trebui depăşite,
Iar dacă o să fac asta încă destul timp
De acum încolo,
Iartă-mi stângăcia
Şi iubeşte-mă aşa cum sunt.
Şi eu încă încerc să cresc copilul din mine.
Şi-o să mai dureze
Până ajunge la maturitate.

Lecţie

Acum ceva timp
Ai intrat în viaţa mea,
Aşa cum au făcut alte persoane înaintea ta.
De multă ori nu acord atenţie,
Pentru că un noc loc de muncă,
O nouă locuinţă,
Un alt loc de petrecere a timpului,
Toate aduc cu sine şi noi persoane.
Aşa cum a fost şi cu tine.
A fost,
Ne-am cunoscut,
Şi m-ai intimidat,
Chiar dacă atunci erai doar o altă persoană
Care intra în viaţa mea
Pentru că aşa o cerea situaţia,
Şi nu eu.
Timpul a curs,
Şi am ajuns să ne ştim mai bine,
Aşa cum se întâmpla şi cu celelalte persoane,
Care au venit la "pachet" cu tine.
De fapt, niciodată nu-ţi acordasem atenţie în alt fel,
Pentru că nu era cazul.
Fiecare era cu viaţa lui,
Şi când trebuia să fim împreună pentru că situaţia o cerea,
Doar atunci eram împreună.
Dar nu interpreta greşit sensul cuvântului "împreună"!
Şi timpul iar s-a scurs,
Şi ne-a făcut să ne îndepărtăm,
Eu de tine,
Cât şi de persoanele care erau în cercul nostru.
Şi o mică parte din mine cerea să revină acolo...
Pentru că mi-era dor, mi-a fost dor...
Şi după alte multe luni când fiecare şi-a reluat cursul,
Timpul a fost iarăşi bun şi m-a mai învăţat ceva.
Şi uneori încerc să trec peste,
Dar e mai mare şi mă domină.
Şi ştiu că asta li se întâmplă doar oamenilor slabi,
Şi că trebuie într-adevăr să am grijă de mine,
Pentru că doar eu pot schimba lucrurile negative
În lucruri pozitive.
Şi ţi-am mai spus-o,
Şi uneori îmi este teamă să îţi spun
Că ea a fost mai puternică,
Şi m-a acaparat şi nu mă lasă în pace...
Sunt momente când sunt geloasă,
Şi ştiu,
Pentru că am învăţat,
Să nu accept astfel de situaţii negative
Care pot face rău.
Ştiu, încrederea e cel mai bun aliat,
Dar uite-mă,
Câteodată îmi plac rechinii şi nu delfinii!
Încerc să o înlătur,
Dar scuză-mă dacă nu-mi iese tot timpul.
N-avem pretenţii unul de la altul,
Nici n-ar trebui,
Dar sunt momente când mă gândesc că sunt... geloasă...
Pe toţi, pe absolut toţi,
Pe lume în general...
Lucrez la asta zi de zi,
Şi ştii ce e ciudat?
Că gelozia îmi face vizite rar,
Dar şi când vine,
Mă înnebuneşte!
Să ştii că lucrez cu mine în privinţa asta,
Cât şi în multe alte privinţe,
Am o listă întreagă de lucruri de învăţat.
"A nu mai fi gelos" era pe listă,
Dar cred era la capătul ei înainte,
Pentru că nu am mai fost geloasă atâţia ani de zile,
Învăţasem să trec peste.
Aveam încredere.
Situaţia e atât de incertă,
Încât simt că gelozia vrea să fim prietene.
Şi oricât mă împotrivesc eu,
S-ar putea să îi ofer prietenia...
Şi nu te supăra,
Trebuie să învăţ iar să trec peste,
Chiar dacă am mai făcut o dată asta.
Se pare că nu sunt lecţii pe viaţă, aşa-i?

Viitor

Stă acolo,
Şi urmăreşte cu privirea
Fiecare gând în parte.
Se uită la ele,
Şi opreşte fluxul,
Atunci când încep să vină prea multe...
S-au schimbat atât de multe în ultima perioadă,
S-a schimbat şi ea la fel de mult,
A mai dobândit informaţii,
Acum ştie mai multe.
Dar oricât de multe noi informaţii a acumulat,
Rămâne totuşi ceva
Nesigur...
Ar vrea tare mult
Să aibă un aparat
Cu care să citească viitorul,
Căci de data asta,
Viitorul e atât de incert şi sumbru...
Îi plac schimbările,
Mereu i-au plăcut,
Dar acum nu vrea schimbări,
Pentru că se teme.
Dacă ar avea atât de mult curaj,
Ar pleca în lume,
Încercând să se găsească,
Dar se pare că nu a fost niciodată atât de curajoasă...
Şi viaţa i s-a aşternut la picioare,
Şi s-a mulţumit cu viaţa aceea
Până atunci...
Vestea a făcut-o să plângă,
Şi să se gândească dacă a greşit cu ceva...
A ajuns în situaţia în care
Mereu se compară cu alţii,
Şi mereu comparând vieţi ca în basme,
Minunate,
Perfecte,
De neatins...
Ce rost mai are să privească în viaţa ei,
Când schimbarea ce se va produce
Va fi cea mai proastă schimbare vreodată?
Îi plac schimbările,
Dar nu şi asta...
Crede că niciodată nu va avea viaţa visată,
Pentru că visează atât de departe,
Şi uneori e trist s-o văd aşa,
Cu înăuntrul incert,
Răsfirându-se pe afară,
Pentru că interiorul e prea slab
Ca să-l menţină în el ca un tot...
Ar opri timpul,
Ar opri gândurile,
Ar îngheţa timpul tuturor,
Şi s-ar duce la fiecare
Şi-ar fura o bucăţică de fericire,
Sau orice ar avea alţii şi ea şi n-are,
Şi le-ar aduce apoi în universul ei,
După care, după ce le va fi avut,
Va dezgheţa timpul şi ea se va bucura de mici fericiri furate...
Nu va avea parte de o lungă perioadă de fericire,
Pentru că bucăţelele furate vor fi mici,
Dar va avea fragmente din ce au alţii şi ea nu are,
Fragmente de fericire,
Căci viitorul e atât de sumbru
Şi ar vrea atât de mult să reuşească!
Şi dacă nu se va putea,
Măcar va fi ştiut că va fi avut fericire
Înainte de tristeţe,
Şi va putea poate,
Să meargă mai departe,
Chiar dacă se va întoarce mereu în trecut...
Ştiu, ştie şi ea,
Dorinţele se îndeplinesc,
Dar nu întotdeauna...
Va trebui să privească cu ochi buni schimbarea asta,
Dar cum poate?
Deşi nu e sigură deloc
De ce va fi,
Nu poate întrezări nimic bun atunci...
Atunci când i se va spune să renunţe,
Pentru că partea ei a fost utilizată,
Şi că e timpul să se oprească...
Mai mult ca oricând visează la vieţile altora,
Şi oricâte noţiuni ar fi dobândit,
Îmi e greu s-o scot din starea asta,
Viitorul e atât de incert şi atât de trist...
Cred că o s-o las să viseze,
Acolo,
În colţul ei,
În care mai adineauri oprea gândurile,
Pentru a le studia...
Îi las "fericirea" de a trăi fragmente
Din vieţile altora,
Pentru că viaţa ei nu are nimic de oferit...

Căutare continuă

Le-ai pierdut înşirate
Pe sfori întinse la nesfârşit.
Vei da de una,
Vei da de alta după ce vei fi tras de sfoară,
Iar următoarea se va afla şi mai departe.
Şi sfoara nu se termină,
Şi nici ele.
Şi le cauţi,
Dar uneori ai căutat atât de mult,
Şi picioarele nu te mai ţin,
Pentru a-ţi urma paşii,
Mâinile nu mai pot atinge,
Căci sunt prea rănite.
Şi după o zi,
Vei fi ajuns să găseşti doar una,
După încă alte zile
Vei fi găsit poate alta,
Sau poate sunt încă prea departe
Şi-ţi trebuie alte zile
Pentru a mai trage de sfoară,
Sau pentru a o urma,
În căutarea lor.
Pământul e verde,
Lumina difuză,
Şi întunericul incert.
Şi sfoara e mereu acolo.
Nu ştii cum ai reuşit să le pierzi,
Dar cred că asta se întâmplă în general,
Atunci când mintea suportă mai multe
Decât poate duce.
Te opreşti să răsufli,
Şi uneori îţi pare că atunci
Se îndepărtează şi mai mult de tine,
Şi mai departe.
Şi te minţi că ceea ce ai
E ceea ce-ţi trebuie,
Dar poate doar pe moment.
Ai multe,
Ai foarte multe,
Şi trebuia să stabileşti o ordine,
Dar tu în loc de asta,
Le-ai pierdut pe sfoara nesfârşită,
De care nu ştiu când ai făcut rost.
Sau poate când ai simţit
Că nu le mai poţi ţine în frâu,
Ţi-a fost dată sfoara,
Pentru a fi sigură că există undeva,
Înşirate?
La ce rost, totuşi,
Dacă sfoara nu are capăt,
Iar ordinea a plecat după ele,
Şi haosul s-a instalat în tine?
Eşti acum fericită,
Acum tristă,
Acum vrei ceva şi tot acum vrei
Altceva.
În funcţie de ce găseşti pe sfoară.
Sunt prea multe
Pentru a le aduna pe toate
La un loc,
Şi asta pentru că timpul a adăugat mereu
Câte una,
Câte două,
În funcţie de dorinţele tale.
Setează priorităţi,
Dar nu ai cum,
Căci nehotărârile fac parte din tine.
Schimbările sunt la ordinea zilei,
Şi într-o zi le vei sfârşi,
Trăgând de sfoară,
Fără să ştii că mai există ceva pentru tine,
Că vei mai găsi ceva ce ai pierdut
La început de drum...
Lumina va fi din ce în ce mai slabă,
Ca un bec ce pâlpâie
În întunericul inimii tale.
E umbră,
Căci cineva îţi ţine umbră,
Şi nu vei da drumul sforii,
Chiar dacă după atâţia amar de ani,
Tu le vei fi căutat să le setezi,
Că aşa înţelegeai tu rostul.
Mâinile vor purta cicatrici,
Picioarele vor avea bătături,
Iar tu vei fi secătuită de ele.
Şi vei mai găsi din ele,
În drumul tău,
Şi te vei opri mereu la ele,
Crezând de fiecare dată,
Că sunt exact ce-ţi trebuie.
Şi după ce te vei fi convins
Că trebuie să mai cauţi,
Lăsatul întunericului te va găsi la fel,
Trăgând de sfoară după alta,
Şi alta,
Şi tot aşa.
Şi răspunsul va fi mereu aici,
Doar că va trebui să ştii unde să te opreşti.
Şi vei trage de sfoară,
Şi vei trage,
Şi vei trage,
Şi vei fi amorţită în final,
Iar oboseala va fi mai plăcută,
Atunci când nu va mai trebui să faci asta.

Oboseală

A aşteptat mult.
Atât de mult,
Încât acum pare că e vis.
Sau realitatea e confundată cu trăiri intense,
Pe care le trăieşte doar în întuneric.
Căci acolo nu le vezi decât tu.
Şi totuşi,
Nu ştie de prezenţa ta.
Poate sunt paragrafe despre tine,
Sau poate doar anumite cuvinte,
Sau poate doar iluzii.
Sau poate nu e nimic, chiar nimic...
Sau sunt existenţe care tresar,
Şi sub care ar trebui să găsească protecţie,
De orice natură ar fi ea.
Şi totuşi,
A sosit timpul,
Şi parcă n-a sosit.
A fost aievea aici,
Dar nu l-a văzut,
Pentru că lumea n-a lăsat-o.
A râs de tine,
A râs cu tine,
Şi tu ai râs.
Şi timpul a continuat să se scurgă,
Şi fuga ar fi soluţia ideală
Către ceva nou şi îndoielnic.
Uneori pare că trăieşte chiar visul,
Că realitatea a plecat
Şi a dispărut
Sub prea multe gânduri
Care nu se mai opresc,
Şi care îi aleargă nebune în cap.
Nehotărârea există,
Mereu a fost,
Căci a pierdut esenţialul,
Şi restul nu se mai explică.
Ar vrea linişte,
Şi realitate reală,
De atins,
Care să cadă pe pământ
Din cer.
Nu are niciun tren de prins,
Pentru că trenurile au încetat de mult
Să mai ajungă în acel colţ de rai,
În care a dăinuit cândva... ceva...
Ar îngheţa privelişti,
Dacă le-ar privi de sus.
Le-ar memora şi le-ar purta pe post de haină.
Care ar încălzi mai ceva decât o haină de blană.
Şi-ar face culcuş din cuvinte,
Căci ele alină,
Dar nu dispune de prea multe,
Şi-aici intervii tu.
Ar uita tot,
Pentru că tot ce ştie îi provoacă
O sete nemărginită de dureri.
Ar da un pahar de concepţii fixe şi în colţuri
Pentru o clipă de protecţie
În înaltul cerului.
Se ascund atât de multe sub el,
Că uneori mă mir cum de ne mai cunoaştem între noi.
Şi totuşi,
Aşteptarea a fost,
E intensă,
Va fi,
Până când realitatea va cădea asupra.
Dar s-ar putea ca azi să fie prea târziu,
Iar mâine să nu mai existe nimic.
Cu siguranţă sfârşitul va fi aproape,
Pentru că viaţa chinuie dureri lăuntrice
Sau pierdute pe cine ştie ce culmi neatinse
De ochi doritori de cunoaştere.
Dacă vrei să călătorim împreună,
Lasă, te rog,
Mintea acasă.
Aici se poartă doar învelişul,
Pe care nu şi-l ştie aproape nimeni.

Amândoi

Te trezeşti cu gândul la ea,
Şi-o vrei mai aproape...
O ai,
Dar încă nu ştii pentru cât timp.
Ciudat,
Ea nu te are pe tine.
Nu în sensul în care vrei tu.
Ai vrea să crezi că e dispusă să facă orice,
Dar ea ascunde multe,
Şi tu nu ştii.
Are universuri în care tu nu exişti,
Sau dimpotrivă,
Eşti prea înăuntrul ei.
Nu eşti aer,
Şi totuşi eşti altceva.
Eşti ceva... diferit.
Şi te-a cunoscut din mai multe privinţe.
Şi da, încă nu te ştie de-ajuns,
Deşi dormi cu ea vise,
Şi trăiţi realităţi.
Împreună.
Separat.
Ai universul tău,
Plin de mistere.
Dar tu o ţii în braţe în fiecare noapte?
Poate da.
Poate nu.
Are ce să înveţe,
Doar ştii să vorbeşti.
Deşi cuvintele vin foarte greu,
Iar uneori cam mult.
S-a plictisit,
Şi parcă nu,
Şi ar pleca,
Şi-ar sta în loc,
Dar caracterul îşi lasă amprenta asupra ei.
Şi tu ai fost singurul care i-a populat universul
În ultima vreme.
Şi totuşi, eşti acolo mereu,
Dar nu o vezi.
Nici ea pe tine.
Poate doar când ridică ochii.
Şi ştii şi tu
Că ceva e diferit.
Schimbări au fost,
Şi poate că nu e vina ta.
Se poate că primeşti în fiecare dimineaţă
O urmă de prezenţă,
Pe frunte,
Pe obraz,
Pe buze,
Sau doar prin vorbe transmise în univers.
E sătulă,
S-a plictisit,
Dar poate doar pe moment.
Are impresia că vrea mai mult din tine,
Dar nu ştiu cum vine asta.
Tu ştii ce vrea,
Dar ce nu vrea ştii?
Sunteţi doi, voi amândoi... 
Sunt realităţi şi universuri,
Şi vise ascunse,
Şi plictiseli,
Şi iubire,
Şi dorinţe,
Şi trăiri,
Şi emoţii,
Şi tristeţe...
Ea nu vrea să termine,
Pentru că vrea prea mult din tine.
Dar ce vei face,
Când tu vei spune "Stop!"?

Indecis

Trebuie să iei decizii,
La asta se rezumă tot.
Viaţa ta se bazează doar pe decizii,
Pe care uneori refuzi să le iei
Şi le tot amâni,
La nesfârşit...
Uneori întrebi în stânga şi-n dreapta,
Căci este greu şi să decizi
De cine asculţi: de inimă sau de minte...
Mie cea mai grea decizie mi se pare asta:
Că nu ştiu pe care din decizii să o iau,
Şi uite,
Viaţa te pune mereu în faţa lor,
Iar uneori îţi dă atât de puţin timp
Încât trebuie să alegi într-o secundă
Ceva care se dovedeşte mai târziu că ţi-a schimbat viaţa.
E atât de greu,
Pentru că pentru a lua o decizie,
Eventual şi cea mai bună,
Trebuie să fii hotărât,
Iar eu încerc să fiu hotărâtă,
Dar nu-mi iese...
Am decis totuşi ceva: să mă hotărăsc,
Asta e primul pas pe care
Ar trebui să-l fac...
Am decis să mă hotărăsc,
Şi după ce voi fi făcut asta,
Mă voi lăsa prada gândurilor şi dorinţelor...
Ciudat e că mereu alegem,
Şi nu ne dăm seama,
Şi-aş vrea ca fiecare decizie luată,
Să aducă numai schimbări bune...
Cred că asta e singurul lucru pe care îl face toată lumea,
Dar m-am săturat ca viaţa întreagă
Să fie un lung şir de decizii
Pe care le iei,
Sau pe care le amâni (şi asta tot o decizie e,
Doar că poate nu vrei să vezi asta),
Şi care îţi completează viaţa
Şi te "redau" lumii
Aşa cum eşti.
Aş vrea să decidă alţii în locul meu,
Atunci când sunt atât de nehotărâtă,
Dar până şi asta e o decizie,
Lăsându-i pe alţii să decidă...

Răspuns?

Îţi plac misterele
Aşa cum îmi plac şi mie.
E bine să nu dezvălui niciodată
Chiar tot.
E bine să surprinzi
Şi să te laşi surprins.
Misterele atrag,
Întotdeauna au făcut-o.
Dar aşa cum îmi place şi mie
Să mă "ascund" după ele,
Pentru ca mai apoi tu să mă "descoperi",
Şi să dezlegi orice mister
Care mă face şi mai atrăgătoare
În faţa ta,
Pe atât de mult
Îmi displace ideea
De a mă înconjura mereu de mistere
Din partea ta.
Nu de alta,
Dar zău că m-am săturat să încerc să descopăr mereu câte ceva,
În măsura în care nu mă laşi să fac asta!
De obicei,
Întrebările primesc răspunsuri.
E un obicei,
Nu zic că nu există întrebări fără răspuns,
Dar uneori simt că e prea mult,
Sunt prea multe întrebări la care nu primesc răspuns!
E mai mult decât faptul că rămân curioasă,
Îmi trece asta!
Dar pare că eşti aşa,
Un soi de comoară
Care trebuie descoperită.
Şi ăsta e un lucru minunat,
E atât de frumos să descoperi comori,
Să te descopăr pe tine aşa cum eşti,
E minunat să facem asta,
Când azi se derulează pe repede înainte totul,
Dar fă-mă să înţeleg :
Nu e ca şi cum tu eşti comoara mea
Şi eu trebuie să te descopăr,
Pentru că nu este cazul!
Şi-atunci,
De ce insişti mereu
Să ai atâtea mistere în jurul tău?

Oprire

Îmi place să te privesc.
Îmi place să privesc.
Şi să admir.
Recunosc că de multe ori
M-am închipuit pe mine în tine.
Şi nu mi-a displăcut.
Ştiu, e ceva ce nu ar trebui să fac,
Nu de alta,
Dar mă rănesc pe mine,
Îmi rănesc interiorul,
Cât şi exteriorul...
Ar trebui să fiu mulţumită cu ce sunt,
Până la urmă, doar eu sunt responsabilă de asta.
Bine, eu şi natura...
Nu zic că nu-mi place ce văd în oglindă,
Doar că uneori e aşa o cale lungă între mine
Şi ideea de a mă plăcea aşa cum sunt,
Cu toate defectele.
De fapt, cred că asta e marea problemă,
Că încercăm să ascundem defectele,
Deşi uneori trebuie să le acceptăm...
Mereu va exista acea dorinţă,
Că vreau şi eu să fiu ca tine,
Deşi ştiu că şi tu ai defecte,
Şi-ai vrea şi tu uneori să fii ca altcineva.
Cred totuşi că mi-ai luat-o înainte cu lecţia învăţată.
Eu încă mă mai lupt cu asta,
Şi ştii ce e cel mai trist?
Că mă simt bine doar când e cineva
Mai prejos.
Îmi clădesc stima de sine
Pe nenorocirile altora.
La lecţia asta cred că dădeam ture de parc.
În cotloanele minţii.
Şi mai ştiu că ar trebui să schimb asta.
Dar e uşor să zici,
Nu a fost întotdeauna?
Mi-am prăbuşit universul
(Încă nu îmi dau seama de ce),
Acuma trebuie să îl clădesc din nou.
Dar vezi tu,
Acum asta mă tot trage înapoi...

Două

Erau doar ele două.
Şi o casă întreagă doar cu ele.
Erau tinere,
Şi iubeau aşa de mult viaţa.
Şi viaţa le iubea pe ele.
Erau lipsurile pe care le-au avut,
Şi identităţile furate
De la tot felul de persoane
Cu care intrau în contact.
Nu aveau nici dubii,
Şi nici nu împovărau inimile altora
Cu sentimente de siguranţă.
Căutau doar distracţie,
Şi se bucurau de toate reuşitele împreună.
Cel mai mult le plăcea să se avânte
În necunoscut.
Apreciau,
Dar nu erau una pe urmele celeilalte.
Împărtăşeau aceleaşi dorinţe,
Şi viaţa le scotea în cale tot ce era mai bun.
Erau tinere,
Şi tinereţea le permitea asta.
Le permitea să îşi revină după
Nopţi nedormite
Şi suflete sfâşiate.
Erau fericite,
Şi aveau viaţa lor.
Erau cele mai bune prietene.
Şi aveau cei mai buni prieteni.
Şi timpul a trecut,
Şi ele au crescut,
Şi viaţa le-a dus pe culmi nebănuite.
Şi după atâta timp,
Încă mai întorc capul după ea,
Căci îi simt privirea.
Pare că o ştiu de o viaţă,
Deşi am auzit multe despre ea.
Şi prea puţine ştiu acum.
Aş fi pe lista ei de priorităţi,
Dacă ar şti să iubească sincer.
Tinereţea nu i-a dispărut,
O văd în ea...
Şi se uită cum mă îndepărtez,
Şi se întristează...
Dar cum altfel?
Am trecut în lumi diferite,
Şi casa a rămas la fel de goală,
Şi ea încă o mai caută după perdele,
Sperând s-o găsească neschimbată,
Aşa cum a găsit-o pe vremuri...
Dar viaţa le-a schimbat,
Timpul a trecut,
Şi uite-ne acum în abis...

Prietenie

Trebuia să îndeplinească criteriile
Din lista ta.
Şi le îndeplinea.
Era perfectă, încât ai rămas de multe ori mut,
În faţa minunii ce ţi se înfăţişa.
Era tot ce puteai dori,
Şi tu reprezentai tot ce dorea ea.
Şi mult mai mult:
Era a ta.
Şi ea chiar avea chipul fericirii.
Sau fericirea avea chipul ei?
Era universul tău şi întreg universul.
Şi astăzi încă mai e...
Şi totul a pornit cu o conversaţie,
O promisiune,
Şi nişte dorinţe ieşite la iveală.
Şi a început...
Pe măsură ce trecea timpul,
Inima ta creştea tot mai mare,
Şi nu mai încăpea iubirea imensă ce o aveai pentru ea.
I-ai arătat în nenumărate feluri,
Dovezi de dragoste,
Şi de fericire (deşi ea era fericirea ta),
Şi ai iubit-o.
Şi ea te-a iubit enorm.
Eraţi doar voi,
Şi lumea toată era a voastră,
Şi dovezile de iubire veneau şi din partea ei.
Şi au fost multe.
Aţi început să număraţi orele, secundele, clipele,
Până când destinul vă găsea iar împreună.
Aţi fost, şi unul, şi altul,
Aerul celuilalt.
Atât de mare era iubirea între voi.
Atât de mare,
Încât aţi renunţat a mai fi jumătăţi de măsură
În viaţa celuilalt.
Şi destinul v-a fost prielnic
Pentru atât de mult timp!
Aşa ai crezut tu,
Aşa a crezut şi ea.
Şi aşa a fost
O vreme îndelungată.
Până când...
Până şi cei mai simpli oameni,
Care nu greşesc nimănui,
Tot pot avea duşmani...
Nu ştiai asta,
Nici ea nu ştia, atunci.
Dar urmărirea era făcută,
Iar cărţile jucate.
Destinul se voia îndeplinit.
Mai devreme sau mai târziu,
Se ajungea la asta,
Numai că niciunul dintre voi
Nu o ştia.
Şi n-aţi fost atenţi la semne.
Dacă or fi fost...
Şi peste noapte,
Sau peste zi,
Schimbarea începea să se producă.
Pentru că da, era inevitabil.
Iubirea încă mai era,
Dar a trecut în aşteptare...
Şi duşmanul se apropia încet,
Trebuia să aibă timp să calculeze tot.
Şi a început iar, cu un surâs,
O întrebare,
O situaţie penibilă
Şi un răspuns... fără cuvinte...
Duşmanul a pătruns.
Şi tu nu ţi-ai dat seama de asta.
Iar ea... era prea absorbită
Ca să-l observe.
Atenţie nu i-aţi dat niciunul dintre voi.
Şi duşmanul s-a instalat în casă.
Era neobservat.
De către voi. Şi de restul.
Dar mânca, stătea, vorbea cu voi,
Şi tot neobservat era
În ochii voştri.
Dormea cu voi.
Dormea cu tine.
În fiecare seară.
Şi fericirea a început să nu-i mai semene.

Pierdută în alte lumi

Nu am mai multe feţe.
Nu am nici măcar două.
Am doar una.
Dar e foarte complexă.
Şi uneori şi eu mă pierd... de mine...
Universul meu s-a prăbuşit,
Şi încă mi-e greu să îmi dau seama
Din ce cauză.
Eu... nu mai sunt eu...
Uneori îmi dau impresia
Că am plecat la colindat lumi
Care nu-mi aparţin.
Şi că în locul meu,
În mine,
A rămas un... eu împrumutat.
De unde anume?
Nici asta nu ştiu...
Aş vrea să nu-ţi fi văzut privirea sfidătoare
Şi-aş fi vrut să nu mă fi certat
Pentru neatenţie.
E drept că merit asta,
Dar mi-e cam greu acum,
Să ţin pasul,
Când voi fi fost şi eu plecată
Din mine.
Uneori mă trezesc
Şi totul e alb.
Nu amintiri,
Nu cunoştinţe,
Nici urmă de mine.
Universul meu nu mai există
Nici pentru mine,
Pentru că nici eu
Nu mai exist.
Şi în momentele astea,
Aş pleca atât de departe,
Să mă găsesc!
E aceeaşi senzaţie
Când mi-am pierdut sufletul,
Sau mi-a fugit departe...
Acum m-am pierdut şi pe mine
Şi universul meu s-a prăbuşit.
Nu ştiu cine am rămas,
Şi cine sunt,
Dovadă că ultimele lucruri făcute
Nu mă reprezintă.
Sau nu mă reprezentau.
Aş pleca să mă caut,
Dacă asta n-ar suna a nebunie.
Dar nu ştiu de unde ar trebui să încep.
Inima...
Cred că a apus de mult,
Sau e în letargie,
Pentru că nici cu ea nu mai pot stabili repere.
Sunt complet goală,
Dar îmi lipseşte ceva,
Şi nu ştiu după ce tânjesc mai tare...
Ploaia îmi aseamănă interiorul.
Şi mintea naşte nebunii...

Liber arbitru

Aş vrea să plâng,
Doar că nu mai am lacrimi.
Am plâns destul,
Atunci când nu mă vedeai.
Nu ştiu de ce mă zbat atâta
Să îţi ofer explicaţii pe tavă.
Pentru că le meriţi.
Pentru că vreau să le dau.
Şi ce rost mai are?
Cineva spunea că dacă nu înţelegi
Şi îmi ceri explicaţii,
Înseamnă că nu ştii să ajungi
La sufletul meu.
Da, o să-mi zici că nu mai am suflet.
Aşa este.
Dar am un interior mâhnit,
Pentru că mă doare.
Mă doare că am ajuns în punctul ăsta,
Din care nu reiese nimic.
A, ba da, că s-a terminat...
Şi încă nu ştiu ce anume,
Dar am impresia că tot,
Şi sper să fie cea mai proastă impresie,
Chiar dacă eu nu colecţionez impresii.
Despre nimic.
Tu mi-ai dat o gură de aer,
Atunci când nu mai puteam respira.
Îmi erai ca un frate,
Ca un profesor,
Şi chiar mai mult de atât.
Am avut ce învăţa mereu de la tine,
Şi tocmai tu acum pui preţ
Pe vorbe, şi nu pe fapte?
Nu ştiu dacă mai are rost să explic
Mai mult decât am făcut-o,
Pentru că suntem amândoi încăpăţânaţi,
Şi nu vom ajunge la niciun punct.
Niciodată.
Dar tare aş vrea ca,
Înainte de orice decizie pe care o vei lua,
Să rămâi cu adevărul.
Ştii că mereu mi-a plăcut adevărul,
Şi l-am susţinut.
Nu suport nedreptatea,
Şi acuzarea pe nedrept.
Şi la final,
E decizia ta.
Eu sunt aici pentru tine.
Şi mă înclin în faţa ta.
Atât cât se poate.

Secunde

Ia un loc.
Aşează-te.
A trecut atâta timp
De când ai plecat cu iluziile mele,
Încât nu ştiu cu ce să încep şi unde să termin...
N-am apucat să-ţi spun că-mi pare rău,
Şi că nu ştiu de ce ai plecat
Atât de repede...
Ştiu,
Timpul nu poate să aştepte,
Deşi noi îl măsurăm cu respiraţii...
Am început să iubesc ploile,
Şi ştii că înainte iubeam doar soarele,
Dar ploaia îmi ţine loc de sufletul pierdut...
Interiorul meu e atât de mâhnit,
Încât simt că trebuie să mă opresc,
Dar unde...?
Aş lua-o de la capăt,
Dacă aş şti de unde să încep...
Scuză-mă,
Te-am invitat să te aşezi,
Să vorbim,
Şi am vorbit eu şi pentru tine.
Sper că voi fi destul de matură
Încât să înţeleg tot ce se petrece
Atunci când te vei ridica
Şi vei pleca din nou,
Pentru că, de fapt,
Tu nu ai fost nicicând aici...
Ştii cât de mult simt nevoia să mă agăţ de oameni,
Pentru că îmi lipseşte mereu ceva...
Mintea mea are scenarii închipuite,
Şi nu ştiu dacă ar trebui să insist...
Sunt atât de dependentă de tine,
Încât şi pernei îi e dor de tine,
Şi cu toate astea,
Am învăţat să fiu eu...
Am să mă retrag o clipă,
Îmi este ruşine de ce am devenit,
Atunci când am crezut că îmi pot depăşi limitele...
La mine clipele se măsoară în ani,
Ştiai?
Aş vrea să mă îndrept către o nouă lume,
În care paşii se măsoară în bătăi de inimă,
Şi în care nu voi lăsa urme pe nisip...
Poate că am avut o misiune,
Aceea de a te întâlni şi a îţi strica viaţa,
Dar iartă-mă,
Pentru că am îndrăznit să cer puţină fericire!
Te rog,
Atunci când mintea mea te va risipi,
Pentru că timpul l-am măsurat în atâtea respiraţii arzânde,
Şi se vor sfârşi,
Lasă-mi o clipă să te privesc
Pentru ultima oară...
Misiunea mea s-a sfârşit,
Şi totul se termină,
Inclusiv ploaia.
Şi tu nu ştiai că eu plâng cu lacrimi din cer, nu?
Lasă greutatea gândurilor mele să mă acopere,
Am cerut fericire,
Când tot ce trebuia să fac era să te protejez...

Departe...

Te urmăresc din umbră
Şi tu ştii asta.
Dar sper totuşi că tu nu îţi dai seama
Şi continui să fii indiferent,
Aşa cum ai fost şi până acum...
Aş îndrăzni mai mult,
Dar mintea mea îmi spune să mă opresc,
Căci e mai bine...
Aş vrea o conversaţie sinceră şi serioasă
Cu mintea mea,
Să-mi spună de ce mă opreşte
În a îndrăzni,
Şi de ce totuşi mă îndeamnă
Să te caut din umbră...
Aş vrea să nu fii indiferent,
Dar cum aş putea să zic
Că ai lăsat o urmă de tine,
În mine?
Ciudată treabă,
Deşi nu are legătură cu inima,
Mintea derulează imagini cu amândoi,
Şi ce imagini!!
Nu o pot opri din a face asta,
Şi nu înţeleg totuşi de ce o face.
Da, poate pentru că s-a sfârşit
(ce anume din toate? Încă nu am înţeles...)
Şi pentru că atunci când laşi să scape,
Atunci îţi doreşti îngrozitor de tare
Să nu-ţi fi scăpat...
Minţii mele
Îi place să lucreze
Independent de mine.
Şi nu mă întreabă
Dacă îi dau acordul,
Atunci când derulează iar şi iar,
Amintiri cu tine...
Şi vezi, e doar mintea care face asta,
Inima n-are nicio treabă,
Şi mă bucur că nu sunt atât de bolnavă...
Dar mai ştiu că o minte nebună
Influenţează
O inimă stângace...
Am ajuns într-un punct în care
Nu ştiu ce ar trebui să fac,
Care-i următorul pas?
Îmi vin atâtea gânduri şi idei,
Şi presupuneri,
Şi dorinţe,
Încât le-am lăsat să se învălmăşească
Toate
În capul meu,
Până voi exploda.
Nu îmi mai pasă,
Aş vrea să îndrăznesc,
Aş avea nevoie de răspunsuri,
Căci întrebări am atâtea!...
Şi nu ştiu dacă ar trebui să mă opresc,
Aş vrea să fug aşa departe,
Încât să nu-ţi simt gândurile care acuză
Că am minţit şi am spus multe...
S-a terminat,
Dar nu ştiu ce anume,
Şi-aş vrea să opresc o clipă timpul,
Ca să-mi dea curaj să te înfrunt,
Şi să te întreb
Ceea ce nu-mi dă pace.
Mi-e ruşine de tot,
Aş fi vrut să nu fiu o brută
Care găseşte calea nebuniei
Şi o urmează,
Crezând că-i calea cea dreaptă...
Şi-aş mai vrea să-ţi văd chipul,
Şi tu să-mi vezi privirea,
Pentru că ştiu că poţi să pătrunzi
Către adevăr...
M-am întristat atât de tare,
Şi simt că vina mă va înghiţi
Cu totul.
Şi sper că o va face,
Cât de curând,
Asta ca să nu asist neputincioasă
În faţa vreunei înfrângeri,
Căci mi-e frică de ele,
Mereu mi-a fost...
Îmi pare rău,
Şi îmi pare rău căci crezi că te-am minţit,
Şi da,
Aş fugi de responsabilităţi,
De data asta,
Atât de departe!...