Secunde

Ia un loc.
Aşează-te.
A trecut atâta timp
De când ai plecat cu iluziile mele,
Încât nu ştiu cu ce să încep şi unde să termin...
N-am apucat să-ţi spun că-mi pare rău,
Şi că nu ştiu de ce ai plecat
Atât de repede...
Ştiu,
Timpul nu poate să aştepte,
Deşi noi îl măsurăm cu respiraţii...
Am început să iubesc ploile,
Şi ştii că înainte iubeam doar soarele,
Dar ploaia îmi ţine loc de sufletul pierdut...
Interiorul meu e atât de mâhnit,
Încât simt că trebuie să mă opresc,
Dar unde...?
Aş lua-o de la capăt,
Dacă aş şti de unde să încep...
Scuză-mă,
Te-am invitat să te aşezi,
Să vorbim,
Şi am vorbit eu şi pentru tine.
Sper că voi fi destul de matură
Încât să înţeleg tot ce se petrece
Atunci când te vei ridica
Şi vei pleca din nou,
Pentru că, de fapt,
Tu nu ai fost nicicând aici...
Ştii cât de mult simt nevoia să mă agăţ de oameni,
Pentru că îmi lipseşte mereu ceva...
Mintea mea are scenarii închipuite,
Şi nu ştiu dacă ar trebui să insist...
Sunt atât de dependentă de tine,
Încât şi pernei îi e dor de tine,
Şi cu toate astea,
Am învăţat să fiu eu...
Am să mă retrag o clipă,
Îmi este ruşine de ce am devenit,
Atunci când am crezut că îmi pot depăşi limitele...
La mine clipele se măsoară în ani,
Ştiai?
Aş vrea să mă îndrept către o nouă lume,
În care paşii se măsoară în bătăi de inimă,
Şi în care nu voi lăsa urme pe nisip...
Poate că am avut o misiune,
Aceea de a te întâlni şi a îţi strica viaţa,
Dar iartă-mă,
Pentru că am îndrăznit să cer puţină fericire!
Te rog,
Atunci când mintea mea te va risipi,
Pentru că timpul l-am măsurat în atâtea respiraţii arzânde,
Şi se vor sfârşi,
Lasă-mi o clipă să te privesc
Pentru ultima oară...
Misiunea mea s-a sfârşit,
Şi totul se termină,
Inclusiv ploaia.
Şi tu nu ştiai că eu plâng cu lacrimi din cer, nu?
Lasă greutatea gândurilor mele să mă acopere,
Am cerut fericire,
Când tot ce trebuia să fac era să te protejez...