Așa este:
Nu mai avem ce să ne spunem.
Nu pentru că a trecut atâta timp,
Și între noi s-a așternut,
Întâi liniștea,
Și apoi uitarea.
Ci pentru că acum,
În prag de seară,
Amintirile deja nu mai existau.
Stăteam amândoi,
Unul lângă altul,
Și nu știam ce să ne spunem.
Întrebările tale,
Răspunsurile mele,
Nimic nu mai era la fel.
M-am gândit,
Pentru o clipă,
Cum ar fi să ne prefacem
Că nu a fost nimic?
Deși privirea ta
S-a oprit asupra-mi
De câteva ori.
Știam că mă privești
Într-un alt mod.
Rememorai ceva uitat,
Sau și la tine amintirile deja
Nu mai există?
Știi cât așteptasem,
Acum un an,
Doi,
Momentul acesta?
Momentul de întâlnire,
Când noi,
Stăm la o masă
Lumea din jur nu dispare,
Ba mai mult,
Ne captează atenția.
Și noi nu dispărem nicăieri,
Nici în amintiri de mult pierdute prin minte,
Nici în gândurile mele,
Și nici în ale tale.
Ce nu întreține focul...
Aș fi preferat,
Poate,
Și un alt moment,
Promis,
Pe o bancă,
Dar am uitat să mai sper,
Dacă dorințele se împlinesc după minimum
Doi ani.
Te-am regăsit fără nimic,
Nimic din ce a fost.
Nu mi-ai fost drag,
Ci doar m-am bucurat
Că nu știai de mine.
Prezența mea te-ar fi determinat
Să fi făcut cale întoarsă,
Așa-i?
Și știi,
Știi cum sunt,
Doar eu nu știu cum mai ești tu.
Trebuia să te întreb?
Nu contează,
Oricum nu mai contează acum,
Suntem ca două picături
Într-un ocean de zâmbete.
Zâmbești de complezență
Și treci mai departe.
Trecutul nu se rescrie
Niciodată.
Și nici noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu