Liber arbitru

Aş vrea să plâng,
Doar că nu mai am lacrimi.
Am plâns destul,
Atunci când nu mă vedeai.
Nu ştiu de ce mă zbat atâta
Să îţi ofer explicaţii pe tavă.
Pentru că le meriţi.
Pentru că vreau să le dau.
Şi ce rost mai are?
Cineva spunea că dacă nu înţelegi
Şi îmi ceri explicaţii,
Înseamnă că nu ştii să ajungi
La sufletul meu.
Da, o să-mi zici că nu mai am suflet.
Aşa este.
Dar am un interior mâhnit,
Pentru că mă doare.
Mă doare că am ajuns în punctul ăsta,
Din care nu reiese nimic.
A, ba da, că s-a terminat...
Şi încă nu ştiu ce anume,
Dar am impresia că tot,
Şi sper să fie cea mai proastă impresie,
Chiar dacă eu nu colecţionez impresii.
Despre nimic.
Tu mi-ai dat o gură de aer,
Atunci când nu mai puteam respira.
Îmi erai ca un frate,
Ca un profesor,
Şi chiar mai mult de atât.
Am avut ce învăţa mereu de la tine,
Şi tocmai tu acum pui preţ
Pe vorbe, şi nu pe fapte?
Nu ştiu dacă mai are rost să explic
Mai mult decât am făcut-o,
Pentru că suntem amândoi încăpăţânaţi,
Şi nu vom ajunge la niciun punct.
Niciodată.
Dar tare aş vrea ca,
Înainte de orice decizie pe care o vei lua,
Să rămâi cu adevărul.
Ştii că mereu mi-a plăcut adevărul,
Şi l-am susţinut.
Nu suport nedreptatea,
Şi acuzarea pe nedrept.
Şi la final,
E decizia ta.
Eu sunt aici pentru tine.
Şi mă înclin în faţa ta.
Atât cât se poate.

Secunde

Ia un loc.
Aşează-te.
A trecut atâta timp
De când ai plecat cu iluziile mele,
Încât nu ştiu cu ce să încep şi unde să termin...
N-am apucat să-ţi spun că-mi pare rău,
Şi că nu ştiu de ce ai plecat
Atât de repede...
Ştiu,
Timpul nu poate să aştepte,
Deşi noi îl măsurăm cu respiraţii...
Am început să iubesc ploile,
Şi ştii că înainte iubeam doar soarele,
Dar ploaia îmi ţine loc de sufletul pierdut...
Interiorul meu e atât de mâhnit,
Încât simt că trebuie să mă opresc,
Dar unde...?
Aş lua-o de la capăt,
Dacă aş şti de unde să încep...
Scuză-mă,
Te-am invitat să te aşezi,
Să vorbim,
Şi am vorbit eu şi pentru tine.
Sper că voi fi destul de matură
Încât să înţeleg tot ce se petrece
Atunci când te vei ridica
Şi vei pleca din nou,
Pentru că, de fapt,
Tu nu ai fost nicicând aici...
Ştii cât de mult simt nevoia să mă agăţ de oameni,
Pentru că îmi lipseşte mereu ceva...
Mintea mea are scenarii închipuite,
Şi nu ştiu dacă ar trebui să insist...
Sunt atât de dependentă de tine,
Încât şi pernei îi e dor de tine,
Şi cu toate astea,
Am învăţat să fiu eu...
Am să mă retrag o clipă,
Îmi este ruşine de ce am devenit,
Atunci când am crezut că îmi pot depăşi limitele...
La mine clipele se măsoară în ani,
Ştiai?
Aş vrea să mă îndrept către o nouă lume,
În care paşii se măsoară în bătăi de inimă,
Şi în care nu voi lăsa urme pe nisip...
Poate că am avut o misiune,
Aceea de a te întâlni şi a îţi strica viaţa,
Dar iartă-mă,
Pentru că am îndrăznit să cer puţină fericire!
Te rog,
Atunci când mintea mea te va risipi,
Pentru că timpul l-am măsurat în atâtea respiraţii arzânde,
Şi se vor sfârşi,
Lasă-mi o clipă să te privesc
Pentru ultima oară...
Misiunea mea s-a sfârşit,
Şi totul se termină,
Inclusiv ploaia.
Şi tu nu ştiai că eu plâng cu lacrimi din cer, nu?
Lasă greutatea gândurilor mele să mă acopere,
Am cerut fericire,
Când tot ce trebuia să fac era să te protejez...

Departe...

Te urmăresc din umbră
Şi tu ştii asta.
Dar sper totuşi că tu nu îţi dai seama
Şi continui să fii indiferent,
Aşa cum ai fost şi până acum...
Aş îndrăzni mai mult,
Dar mintea mea îmi spune să mă opresc,
Căci e mai bine...
Aş vrea o conversaţie sinceră şi serioasă
Cu mintea mea,
Să-mi spună de ce mă opreşte
În a îndrăzni,
Şi de ce totuşi mă îndeamnă
Să te caut din umbră...
Aş vrea să nu fii indiferent,
Dar cum aş putea să zic
Că ai lăsat o urmă de tine,
În mine?
Ciudată treabă,
Deşi nu are legătură cu inima,
Mintea derulează imagini cu amândoi,
Şi ce imagini!!
Nu o pot opri din a face asta,
Şi nu înţeleg totuşi de ce o face.
Da, poate pentru că s-a sfârşit
(ce anume din toate? Încă nu am înţeles...)
Şi pentru că atunci când laşi să scape,
Atunci îţi doreşti îngrozitor de tare
Să nu-ţi fi scăpat...
Minţii mele
Îi place să lucreze
Independent de mine.
Şi nu mă întreabă
Dacă îi dau acordul,
Atunci când derulează iar şi iar,
Amintiri cu tine...
Şi vezi, e doar mintea care face asta,
Inima n-are nicio treabă,
Şi mă bucur că nu sunt atât de bolnavă...
Dar mai ştiu că o minte nebună
Influenţează
O inimă stângace...
Am ajuns într-un punct în care
Nu ştiu ce ar trebui să fac,
Care-i următorul pas?
Îmi vin atâtea gânduri şi idei,
Şi presupuneri,
Şi dorinţe,
Încât le-am lăsat să se învălmăşească
Toate
În capul meu,
Până voi exploda.
Nu îmi mai pasă,
Aş vrea să îndrăznesc,
Aş avea nevoie de răspunsuri,
Căci întrebări am atâtea!...
Şi nu ştiu dacă ar trebui să mă opresc,
Aş vrea să fug aşa departe,
Încât să nu-ţi simt gândurile care acuză
Că am minţit şi am spus multe...
S-a terminat,
Dar nu ştiu ce anume,
Şi-aş vrea să opresc o clipă timpul,
Ca să-mi dea curaj să te înfrunt,
Şi să te întreb
Ceea ce nu-mi dă pace.
Mi-e ruşine de tot,
Aş fi vrut să nu fiu o brută
Care găseşte calea nebuniei
Şi o urmează,
Crezând că-i calea cea dreaptă...
Şi-aş mai vrea să-ţi văd chipul,
Şi tu să-mi vezi privirea,
Pentru că ştiu că poţi să pătrunzi
Către adevăr...
M-am întristat atât de tare,
Şi simt că vina mă va înghiţi
Cu totul.
Şi sper că o va face,
Cât de curând,
Asta ca să nu asist neputincioasă
În faţa vreunei înfrângeri,
Căci mi-e frică de ele,
Mereu mi-a fost...
Îmi pare rău,
Şi îmi pare rău căci crezi că te-am minţit,
Şi da,
Aş fugi de responsabilităţi,
De data asta,
Atât de departe!...

Dorinţă

Stea norocoasă?
Poate.
Doar în anumite momente cam rare...
Nu am să înţeleg niciodată
Ce ai avut cu ea,
Şi de ce crezi că ţi-a greşit.
De unde atâta ură în sufletul tău?
Nu o să încerc
Să mă pun în locul tău,
Nu e cazul.
Gândirea ta limitată
A rămas la acelaşi stadiu
De demult...
Te râcâie faptul
Că ea e diferită de toate celelalte, nu?
Ţi se pare că ar trebui
Să fie la picioarele tale?
Ţi se pare că va trebui să faci din ea
Sclava ta?
Asta îţi doreşti tu,
Sau cine mai ştie...
Ai devenit un duşman
Pentru ea,
Şi ea plânge mereu de frică...
De frică de tine,
De frica a tot ceea ce ai demonstrat
Că poţi face...
Normal,
Atunci când vorbele sunt limitate,
Pentru că şi gândirea e la fel,
Tu dictezi cu... forţa...
Dar nu în modul pozitiv.
Şi ştii ce e mai grav?
Că a plecat de undeva unde era bine,
Atât de bine,
Şi a venit aici,
Unde universul ei se rezumă,
De cele mai multe ori,
La patru pereţi...
O faci să vrea să plece
Atunci când toată lumea doarme,
Deşi uneori ţipi atât de tare,
Încât nu mai doarme nimeni...
Cel mai tare îi e frică
Atunci când rămâne fără apărare,
Singură... doar cu tine...
S-ar angaja în zece locuri,
Numai să ajungă în miezul nopţii,
Şi să nu dea de tine nicăieri...
Nici măcar nu mănâncă
Atunci când eşti acolo,
Deşi îi e foame de mult...
Şi-a găsit un alt mod de a evada
În fiecare zi,
Mai ales când glasul tău
Depăşeşte muzica tare pe care o ascultă...
Speră cu fiecare zi ce trece
Să nu te mai vadă,
Să nu te mai audă,
Să nu îi mai fie frică de tine,
Dar staţi în acelaşi loc,
Şi e atât de trist,
Încât plâng şi eu o dată cu ea...
Aş ajuta-o să plece departe,
Atât de departe,
Încât să nu mai audă de tine niciodată.
Dar are mâinile legate,
Şi oricum,
Nu are nimic...

Words

I like a lot
To play.
I like to play with you,
I like to play with words.
I like the games,
And I know you know it.
Don't identify me
With the character,
We are different persons.
I have the words,
You have the thoughts.
Do not interprete,
Maybe this is not what you think
It is.
Do you believe the writer
Is one and the same person
With the character he writes about?
I wouldn't be so sure.
I like a lot the games.
Any games,
Of any type.
So don't believe if I write a thing,
And I do another.
It's not like my journal,
This is nothing at all.
Inspiration comes along,
But how can you understand,
If you do not do this?
The things here
Are not the same as they look like.
Play it on reverse,
And you will find the truth.
Remember the facts,
But not the words.
I can lie,
And I can say the truth,
And when I say the truth,
It means that
I've said the truth.
You're not my only inspiration,
Everything inspires me,
And I like to create a different world,
With things I only imagine.
This makes me bad?
No.
This is my passion.
And if you think you might find
Things written for you,
Yes,
You're right.
But only because
You were my inspiration
At a moment time.
But the story always
Becomes more elaborate,
As I add unreal things in it,
And serve you at the end,
With the conception that
Everything is real.
It is not.
Don't rely on words...
On the words written here...
The only truth is beyond this place,
At home, at work, at any other place than here...
You said once not to stick
To the words I read.
The same I am asking you now...
I said I like games
So much,
And I like to play with words,
So yeah, why believe me?

Durere

Uneori trebuie să facem curat.
Sau de cele mai multe ori.
Amintirile se adună,
Mintea se umple,
Inima suspină,
Şi nu ai cum să mergi mai departe...
Azi e ziua de curăţenie...
Poate ai dreptate,
Am strâns prea multe,
Prea multe iluzii zac aruncate
Pe foi,
În minte,
În inimi frânte...
Hai să începem cu începutul.
Întâi,
Iau tot ce e material,
Iau toate foile,
Pe care am scris urme de tine,
Şi care sunt martore
La fiecare clipă din mintea şi inima mea,
Căci lor le-am povestit tot,
Scriind...
Apoi iau toată muzica,
Toate piesele pe care le-am ascultat pe "repeat",
Şi care îmi aduc aminte de toate momentele,
Şi apoi iau toate imaginile cu noi,
Reale sau fictive,
Şi apoi îmi smulg din minte,
Din inimă,
Din gânduri,
Prezenţa ta şi orice urmă de tine
În mine.
Şi când le voi fi strâns pe toate,
Când le voi fi adunat,
Le voi rupe,
Pe cele care pot fi rupte.
Pe urmă le voi arunca pe toate într-un sac mare,
Negru,
Care acoperă toate urmele,
Care te acoperă pe tine,
Care te ascunde,
Îţi ascunde înfăţişarea şi caracterul
De inima mea.
Şi sacul va fi negru,
Şi nu te voi mai putea vedea,
Nu voi mai putea să văd nicio urmă de tine,
Care m-ar face să mă răzgândesc,
Şi să te vreau înapoi...
Şi voi lua sacul atât de greu,
Mă voi chinui să-l arunc într-un coş de gunoi,
Mare, mare,
Căci sacul este imens...
Şi când voi fi făcut asta,
Voi avea la mine chibrituri,
Şi îi voi da foc.
Şi focul va fi atât de mare,
Şi odată cu el,
Va arde şi interiorul meu...
Şi voi sta lângă el,
Până arde complet,
Până nu va mai rămâne nimic,
Nimic care să-mi aducă aminte de tine.
Şi atunci toate durerile vor fi uitate,
Şi eu voi putea să o iau de la capăt...
Atunci, doar atunci,
Când nu va mai fi nimic,
Absolut nimic,
Nicio foaie cu urmă de tine,
Nicio imagine,
Nicio melodie,
Nu va mai fi niciun gând,
Atunci te voi putea uita,
Şi voi începe o nouă viaţă...
...
Şi m-am întors,
După acel foc,
Şi în casă am găsit pe jos
O foaie...
Probabil mi-a căzut când închideam sacul...
Pe foaie scria
"Nimic nu va mai putea să îmi aducă aminte de tine".
Şi focul s-a stins de mult,
Şi cenuşa s-a împrăştiat în vânt,
Şi...