Sărbătoare

A trecut mai departe,
Dar cu toate astea,
Se oprea în acelaşi loc,
Pentru că tocmai absenţa ta
Îi amintea de tine.
Te uitase,
Şi uite că gândul îi spusese că nu e cazul.
Te adusese în prim plan,
Înviind memoria şi amintirile.
Vedea fiecare clipă petrecută împreună,
Şi ştia că te-a uitat de mult.
Vrusese să îi pună capăt,
Înainte de a auzi cuvintele tale.
Ştia că nu e bine
Să continue o amintire crescândă.
Ştia,
Şi ştie,
Dar pacea din suflet i-a fost tulburată.
Pentru că nu ar fi avut-o, oricum,
Iar amintirile cu tine îi răsunau
Ca un plâns domol al pescăruşilor,
Atunci când frigul de afară
Îi aruncă-n realitate.
După atâta timp,
Nu te visase,
Dar se gândise.
Şi ea îi spusese că-i va fi greu,
Nu pentru amintiri,
Ci pentru ideea de a nu mai face asta,
De a pierde controlul în faţa ta,
În faţa faptelor care o făceau să viseze.
Şi ştia că nu e cazul.
Greu nu fusese niciodată,
De ce-ar fi schimbat cuvintele tale
Concepţiile pe care le avea?
În fond,
Se făcea vinovată,
Dar atât.
Încă nu erau regrete,
Şi n-or să fie.
Avem puterea să administrăm tot,
Iar viaţa şi-o făcea după bunul plac.
Ştia din trecut că amintirile dor,
Dar de data asta era altfel,
Nu vezi?
Nu-ţi va spune că-i va fi fost dor,
Pentru că nu-i va fi.
Simţea atingerile tale
Pentru că tu i-ai dăruit atingeri.
Simţea săruturile tale
Pentru că şi ea te sărutase.
Simţea tot,
Şi nu simţea decât amintiri.
Şi se întreba de ce mintea hotărâse,
Ca o soartă voită,
Să te arunce-n faţa tuturor gândurilor.
Poate pentru că primise avertismentul?
Nu se gândise la el.
Şi nu credea în el.
Îşi clădea propria viaţă,
Pentru că avea puterea să facă asta.
Îşi amintea de tine
Pentru că aşa voia în momentul acela.
Fără motive ascunse.
Ştia ce urmează,
Dar voia schimbarea.
Şi noul.
Era influenţată,
Şi uitase de tine.

Zbor

Pescăruşii pluteau în aer,
Alunecând apoi, repezi,
Către întinsul apei.
Se opri o clipă
Să le-audă cântecul.
Ştia că în momentul ăla
Putea avea tot.
Ştia că marea era atât de departe,
Dar mintea deţinea memorii,
Memorii de tristeţi necunoscute,
Şi dorinţe de fugă,
Departe, departe,
La capătul lumii.
Singurătatea din interior
O simţea ca pe o armă adânc înfiptă în os,
Şi până la urmă,
Nici nu ştia
Dacă era singurătatea.
Era dorul ăla nebun,
Intens,
Sublim,
Care chema peste întinsul apei,
Ca mai apoi să zboare cu pescăruşii
În înaltul cerului.
Ar fi vrut să-şi imagineze un întreg viitor,
Dar respiraţia era vizibilă.
Îngheţată.
Şi-ar fi stat acolo
Ore întregi,
Devenind ca un om invizibil.
Dar cu multe speranţe,
Şi vise.
Pentru că ideile le pierduse la pariul
Cu sine.
Ştia că undeva,
În univers,
Altcineva făcea la fel.
Şi s-ar fi conectat,
Dacă mersul grăbit al trecătorilor
N-ar fi dezvăluit prezentul şi uscatul.
Pământul,
Şi nu zborul,
Realitatea,
Şi nu visul.
Şi ceva îi şoptea
Că într-o zi dorul nebun
Se va calma.
Dar prin ce mod?
Ar fi vrut
Să se facă gând,
Să pătrundă în mintea lor
Şi să afle viitorul.
Ar fi vrut să se facă idei,
Să le dea de înţeles că dorul nu iartă,
Nu se joacă,
Ci mistuie,
Atât de adânc,
Încât arde,
Arde,
Arde,
Şi stinge o viaţă în interior.
Şi nimeni nu ştia nimic,
Şi totul era fără scăpare.
Pentru că tot ce ştia
Era o lipsă acută de informaţii,
Caractere,
Pretenţii,
Pe care nu le putea îndeplini decât sperând.
A urât destinul
Şi viaţa
Pentru că i-au luat
Tot ce trebuia să aibe
Pentru a reuşi.
Şi sus,
Privind pe geam pescăruşii,
Îşi vedea sufletul plutind
În acel joc nebun de lacrimi,
Dor,
Emoţii
Şi tristeţi,
Ca într-un joc mult prea murdar de iele.
Aşa vedea tot,
Şi respiraţia îi începu iar să îngheţe,
Pentru că interiorul îi fusese... ars...
Ar fi oprit o clipă tot,
Dar timpul nu putea s-aştepte :
Jurnalul viitorului trebuia scris
Cu litere din inimă.
Dar inima era...

Veste

Eu încă nu am înţeles
De ce o veste bună
Vine la pachet
Cu o veste rea.
Sau două chiar.
Mi se pare că scoateţi vinovatul în mine.
Adică eu sunt vinovată şi pentru una,
Şi pentru alta.
Şi poate sunt,
Dar nu cred că totul se rezumă doar la mine.
De ce doar eu?
A, da, lumea se compune doar din mine,
Uitasem.
Şi nu e ca şi cum m-am supărat,
Pentru că ştiu cum e situaţia :
Destul de clară!
Ştiam că se va ajunge aici,
Am mai zis-o.
Dar da, veştile bune vin la pachet cu cele rele.
Şi mai grav e că vin după.
Ca să apuci să te bucuri puţin înainte.
De fapt, e ca şi cum eu am "chemat-o":
Veştile rele au fost pe măsura intensităţii bucuriei.
M-am bucurat extrem de tare!
Şi a avut grijă "destinul"
Să-mi strice tot.
Şi repet (iar!),
Trebuia să fie un final,
Dar chiar toate în aceeaşi zi?
Nu,
E ca şi cum am apucat să mă bucur degeaba.
Mi-ai umbrit bucuria,
Atunci când ai vorbit,
Şi el te-a auzit.
Mi-ai umbrit bucuria
Când mi-ai spus că se opreşte totul.
Ştiam,
Ştiam,
Ştiam continuarea,
Dar chiar azi trebuia să fie tot?
Nu mai vreau bucurii,
Dacă vin la pachet cu alte prostii.
Nu mai vreau.
Prefer să nu am de ce să mă bucur,
Văd că se tot poartă dezamăgirile,
De la o vreme.
Şi mai ales când stau în casă cu ele.
Nu mai vreau nimic.
Vreau linişte.
Şi singurătate.
Vreau timp pentru mine.
Voi îmi complicaţi viaţa.

Zăpadă

S-a tras cortina
În ropotul de aplauze.
Actorii părăsesc scena,
Iar ea se ascunde.
Ar vrea să rămână,
Puţin,
Acolo,
Toată sala o calmează.
Goală.
De parc-ar fi simţit şi ea
Că are de tratat un suflet.
Mulţimea pleacă,
Dar mult prea lent.
Luminile se sting,
Una câte una,
Iar in interior pătrunde raza lunii,
Pe geamul pe care ea a privit,
Atunci când n-avea scăpare.
Dar toate s-au schimbat.
Promisiuni uitate,
Neştiute,
Lipsite în taină de ultimele cuvinte
Care le adevereau.
Au fost prea multe,
Multe,
Încât ar îndrăzni să ningă
Sub felinarul pus în nicăieri.
În mijlocul lui nicăieri.
Şi-n loc de fulgi,
Ar ninge cu emoţii,
Dar momentan ninsoarea nu apare.
Felinarul n-a ajuns încă
La locul potrivit,
Şi ea va trebui s-aştepte tăcerea
Să-şi facă rândul,
Iar lumea,
Extaziată,
Să fluiere din suflet.
Căci sufletul e arma
Cu care ea omoară şi timp,
Şi existenţe,
Şi acţiuni pe care le cere în mod tulburător.
Şi totuşi,
Sala e goală,
Lumina difuză,
Pentru că interiorul ei
Nu e capabil de puritate.
Lumina e slabă,
Dar ochii văd bine în întuneric.
Şi zăreşte întreaga sală,
Stând la picioarele ei.
Ca s-o aplaude.
Ca s-o calmeze.
Ca s-o schimbe
Şi s-o facă şi mai vulnerabilă
În faţa vieţii.
N-a înţeles nimic,
Deşi decorul ar ajuta-o.
Visează cu ochii deschişi
La momente atât de îndepărtate,
Şi trecute.
Momente care-au fost
Şi care nu mai vin.
Momente pline de emoţii,
Când toată sala era a ei.
Pentru că fermeca lumea.
Le oprea inimile,
Şi sufletele,
Şi îşi punea amprenta pe ele,
După care le dădea drumul,
S-alerge nestingherite în interiorul ei.
Nu faci legăturile, aşa-i?
Dar ele există,
Dintotdeauna au existat,
Şi lumea pleca fără suflete din sală,
Căci ea le ţinea captive în interior.
Făcea asta de fiecare dată
Când sala era plină şi oamenii zâmbeau.
Până când...
Sala e goală,
Iar ea priveşte cortina.
Ascunde multe.
Multe sunt nevăzute,
Şi aşa făcea şi ea din sufletele furate:
Îşi făcea o cortină,
O cortină care s-o protejeze
De toate privirile oamenilor care zâmbeau
Şi-o aplaudau frenetic.
Şi-a început să ningă,
Deşi felinarul nu există.
Zăpada e necălcată,
Şi tare-ar vrea să fugă în locuri neumblate,
Acompaniată doar de instrumentul care calmează.
La care ştia, şi ea, cândva,
Să cânte.
Acum cântă sufletelor
Cărora le-a dat drumul
Când i s-a părut că lumea era mirifică.
Şi-ar coborî din scenă,
În zăpadă,
Şi cine-ar fi acolo să admire eternul?
Ar vrea să fie cineva.
Oricine.
Dar după ce-şi va fi revenit.
Zăpada s-a aşternut în ea,
Şi clipele îngheţate s-au oprit.
Ar opri timpul,
Dar el a fost demult încălzit
De felinarul care aşteaptă
Ocazia.
Ocazia când îi va lumina puternic interiorul.

Lumină

E ziua în care îţi dai seama
Că nimic nu-i al tău.
Deşi pare că ai,
Nimic nu-ţi aparţine.
Nici măcar hainele care încearcă să ascundă
Goliciunea sufletului.
Sau a gândurilor.
Nici măcar vorbele adresate ţie
Nu-ţi aparţin,
Pentru că n-au pornit de la gânduri reale.
A fost o schimbare care, de fapt,
N-a fost.
Poate c-ar fi mai bine
Să stingi lumina.
De-afară se vede tot,
Şi tocmai,
Că nu e nimic de văzut.
Ai crezut în zâmbete ascunse după cuvinte,
Dar sunt simple fotografii,
Atât.
Nimic mai mult.
Nimic din ce ai nu-i al tău.
Şi timpul ţi-l fură tot ei,
Şi te lasă şi fără el,
Şi uneori şi fără minte,
Şi fără inimă,
Şi fără vise,
Şi totul miroase-a umbră şi gri,
Aşa cum ar fi cerul acum,
De n-ar fi seară.
Aş râde de prostia ta,
Dar mi-e teamă că vulnerabilitatea
A luat deja locul multor sentimente.
Ai rămâne aici,
Unde nu aparţii,
Dar de unde nu te dă nimeni afară.
Aş şti un loc de unde poţi să fotografiezi
Întunericul apei,
Dar nu ai ustensilele necesare.
Ai rămâne aici pe veci,
Dac-ai şti că poţi opri timpul
Să nu mai curgă.
Ai sperat cuvinte,
Şi idei,
Şi deziluziile fac cuib în tine.
Nu-ţi strânge ochii,
Căci îţi va fi udat interiorul.
Eşti la drumul acela,
Când nu poţi da înapoi,
Pentru că nu e nimic înapoi.
Iar înainte e şi mai şi.
Să ştii că papionul roşu de la gât
Nu îţi acoperă povara interioară
Pentru că suflul tău
E acelaşi trist care fuge departe
Atunci când tu nu vrei să îl asculţi.
Nu ai regrete,
Doar promisiuni,
Împărţite ca la pomană,
Că te pricepi la asta!
Ascunde tot ce nu deţii,
Poate într-o zi vor fi ale tale.

Ştiinţă

Mă cunoşti destul de bine,
Sunt ca o carte deschisă.
Ştii că îmi place să ştii exact ce gândesc,
Asta ne scuteşte de interpretări inutile.
Urăsc să-ţi spun că ai dreptate,
Iar în ultima perioadă o fac cam des...
Se pare că dăinuie copilul în mine,
Care nu vrea şi nu vrea să-nveţe,
Deşi tu mi-ai repetat de atâtea ori
Că nu mă înveţi nimic.
Vezi?
Până nici aici nu dau cu înţelesul.
Cred că uneori o să te saturi să îmi spui mereu,
Să-mi deschizi ochii
Şi să mă faci să văd "dincolo".
Şi tocmai pentru asta
Prefer să mă ascund.
Aşa e,
Nu mă pot ascunde nicăieri de mine,
Pentru că faptele şi vorbele
Sunt tot acolo.
Dar vezi tu,
Oricâte cărţi aş citi,
Oricâte informaţii aş primi,
Oricât aş vrea să-nvăţ de mult,
Încă mai fac greşeli stupide.
E drept că nu gândesc,
Nu înainte de a vorbi,
Nu înainte de a scrie,
Şi-mi pare rău că am ajuns exact acolo
De unde am plecat atunci,
La început.
Primul început.
Poate aveai impresia, la celălalt început,
Că vorbeşti altfel cu mine,
Pentru că înţeleg altfel,
Diferit.
Şi eu eram altfel,
Chiar vorbeam altfel,
Chiar gândeam altfel.
Şi dacă mă uit puţin în urmă,
Îmi dau seama cât de multe s-au schimbat
Într-un timp atât de scurt.
În gândirea mea.
Simt uneori că tocmai,
Cu cât citesc mai mult,
Şi-ncerc mai mult să transpun în viaţă
Ceea ce-mi va aduce satisfacţie
În planuri nedorite de alţii,
Cu atât pare că uit,
Şi uit,
Şi uit,
Şi-mi doresc să dispar.
Şi vreau să mă ascund,
Dar nu cu capul în pământ,
Aşa cum face struţul.
Eu m-aş ascunde de tot,
În văgăuna din colţul minţii,
Şi-aş stinge lumina,
Deşi ea n-ar fi aprinsă.
Dar ca să fiu totuşi sigură că nu mă vede nimeni.
Deţin supărări împotriva mea,
Şi asta nu mă scoate la liman.
Am impresia că tot ce fac e în zadar,
Sunt din cale-afară de neatentă!
Ar fi bine să uit de mine,
Uitată acolo,
Pentru o perioadă.
Sau pentru-o viaţă-ntreagă.
Am nevoie să nu mă vezi.
Căci în clipa asta nu mă iubesc
Câtuşi de puţin.
Şi cu atât mai mult că tu n-ai avea ce să vezi.

Secret

Ar trebui să facem schimbări dese,
Rutina ne omoară încetul cu încetul.
Şi ar trebui să deschidem ochii mai des
Şi să privim,
Pentru că sunt atât de multe de observat
Şi noi trecem nepăsători pe lângă ele.
Pe lângă viaţă.
Chiar cred că am pierdut destule momente
Când am uitat să trăiesc.
Mă bucur că am dobândit informaţii,
Şi mă bucur că încep să îmi deschid mintea.
Doar ea îmi va deschide şi ochii.
Şi n-am mai văzut frumuseţe de mult.
Totul începe să aibă sens!
Azi o să mă opresc o clipă,
Şi o să privesc cu bucurie tot ce mă înconjoară.
Sigur sunt privelişti pe care nu le-am văzut,
Pentru că am tot privind pământul...
Timpul e relativ,
Aşa că timp va fi,
Pentru că eu vreau să fie.
Şi este.
Relativ.
Putem face orice ne dorim,
Asta am învăţat recent.
Nu avem limite,
Doar mintea ni le impune,
Dar dacă nu le-am elimina,
Am fi mereu în acelaşi loc,
Sperând şi totuşi neîndrăznind.
Azi e o nouă zi.
Una foarte bună.
Şi aşa vor fi şi următoarele,
Dar să rămânem la prezent.
Prezentul contează,
Pentru că "acum" contează.
Depinde doar de tine dacă vrei schimbări.
Eu vreau,
Şi cer asta.
Eu vreau să mă bucur de tot.
Totul stă în mâinile mele,
În mintea mea,
În eul meu,
În energia mea.
Totul este aici,
Toate răspunsurile sunt aici,
Trebuie doar să ridici puţin privirea,
Şi vor veni la tine.
Viaţa este prea minunată
Ca să irosim momente privind în pământ...

Forget?

She has definitely forgotten you!
She has forgotten the smile you put on your face
When you saw her after such a long period of time.
She has forgotten the smile you put
When you asked her if she wants to kiss you.
She has forgotten the smile on your face
When you were pleased and excited
That she could come.
She has forgotten all of your smiles.
She doesn't know either
If you were smiling in all that moments she mentioned above,
Or they were pure inventions
Of her mind.
She has forgotten your smile,
Because she has forgotten your lips.
Perfect lips.
Kissable lips.
Lips that can talk,
Lips that can kiss,
Lips that can bring you up,
Lips that can hurt...
She has forgotten your kisses,
'Cause she forgot your lips.
She has forgotten your lips
Because she hasn't heard the words.
Lately.
She hasn't talked,
You haven't said.
She has forgotten that words,
Words that were born on your lips,
Words that made her want more,
Words that calmed her down,
Words that showed you care.
In any way you want,
But not regarding that feeling.
She has forgotten your games.
She has forgotten your smile,
She has forgotten your lips,
She has forgotten your kisses,
She has forgotten your words,
But there is still missing something...
She has forgotten your beard,
She has forgotten your face,
She has forgotten your body,
She has forgotten your shapes,
She has forgotten your strength and power,
She has forgotten your hands,
She has forgotten your fingers,
She has forgotten your doors,
She has forgotten your wisdom,
She has forgotten your intelligence,
She has forgotten your bed,
She has forgotten... you.
She has forgotten everything.
Everything about you,
Everything about her,
Everything about you and her.
She has forgotten the past,
'Cause the past hurts.
She has forgotten the present,
Because it does not matter anymore.
She has forgotten the future.
Because she would have made him
With present and past.
She has forgotten.
But...
She wants... to forget...
She wants to forget
All mentioned above.
But her mind doesn't know
How to do that.
Not yet.

Luat

Uneori asta e o problemă,
Pentru că nu face nimic mai uşor,
Sau mai nepăsător.
Alteori e bine,
Dar se pare că lucruri bune
Nu se mai întâmplă.
Am încercat,
Dar nu reuşesc.
Se pare că nu mă pricep chiar deloc la asta.
Eu nu ştiu să... uit.
Da, chiar nu ştiu.
De ce nu te uit pe tine,
Deşi tu mi-ai demonstrat de atâtea ori
Că m-ai uitat?
De ce te tot întreb de viaţă,
Când ţie nu îţi pasă dacă mai trăiesc sau nu?
De ce îmi tot place să insist,
Când e evident că nu mai deţin vreun loc
În mintea ta?
Zi-mi,
Cu ce am greşit?
Ăsta-i un defect de-al meu.
Nu ştiu să te uit.
Nu ştiu cum să fac asta,
Când până şi lucrurile ce mă înconjoară
Îmi aduc aminte de tine.
Şi tu exişti,
Căci te văd că eşti.
Dar nu eşti pentru mine.
Şi poate nu o faci intenţionat,
Aşa cum mi-ai zis deunăzi.
Dar tu mă uiţi,
Iar eu nu pot fi cu un pas
Înaintea ta.
Eu nu ştiu cum să fac asta.
Eu nu ştiu cum să uit.
Şi ştii cum e
Contrariul:
Cu cât încerc mai mult,
Cu atât devine mai adânc,
Şi-atunci,
Nici vorbă de uitare.
Şi-mi pare rău că am ajuns aici,
Când puteam să fac şi eu la fel.
Dar eu am o minte
Care îmi ţine memoria vie.
Şi memoria te are pe tine.
Şi dacă ai impresia vreodată
Că te-am uitat,
Te-nşeli!
Nu te-am uitat,
Doar mă abţin să nu te caut,
Pentru că ştiu cât valorez în ochii tăi.
Nu am cum să te uit,
Nici pe tine,
Şi nici pe oricare altă persoană.
Am o memorie prea bună,
Şi nici nu ştiu să uit.
Şi n-o să învăţ să fac asta.
Niciodată.

Interes?

Nu a fost prea mult,
Pentru că oricum,
Nu a fost deloc.
Ce a fost?
Câteva momente rătăcite,
Agăţate-n cui,
Pentru că nu mai folosim calendarul
Ca să ne facem iluzii?
Nu a fost niciodată prea mult,
Deşi poate crezi altfel.
Mai cred că oricum se ajungea la un sfârşit,
Azi,
Mâine,
Luna următoare.
În viitor.
(Ce mai contează când?
Tot se va întâmpla).
Aşa că am vrut să fie ceva deosebit.
Ştii că ne luptăm cu morile de vânt,
Şi că mereu căutăm să ne surpindem pe noi,
Nu şi pe ceilalţi.
Fiecare are aşteptări,
Dar eu n-am avut.
N-am vrut nimic mai mult din asta,
Pentru că nu am avut oricum nimic.
Şi am maturitate
Cât să înţeleg ce situaţii se "văd" cerute
Şi unde ar trebui să începem
Să terminăm cu idealurile.
A fost un gând,
Care s-a înfăptuit,
Şi care trebuia dus până la capăt,
Pentru a fi complet.
S-a oprit la jumate, în schimb,
Căci se pare că vieţii mele
Îi plac doar jumătăţile,
Şi pentru asta am parte fix de toate completările.
O zic cu ironie.
E ca şi cum,
Orice aş avea de gând să fac,
Să mă mulţumesc totuşi cu jumătate.
Restul nu mai contează.
Şi restul n-a contat nici acum,
Pentru că am fost luată de nebună,
Când eu doar voiam să fac un gest.
Frumos.
Fără implicaţii.
Fără interes.

Pariu

Uite în ce punct am ajuns.
Eu zic că nu e prea bine,
Nici pentru mine,
Nici pentru tine.
Oricât aş vrea să am universul meu,
Într-o viaţă ca asta
Trebuie să am parte şi de alte universuri.
Ca să nu o iau razna,
În timp.
Nimic nu-i imposibil.
Aşa că m-am gândit s-o las mai moale,
Şi să las universul meu deschis
Şi pentru tine,
Sau oricine va voi să intre.
Cred că am fost puţin (doar puţin?) cam dură,
Nedreaptă,
Şi mai ales rea,
Atunci când am hotărât să te exclud
Din universul meu,
În măsura în care tu mă iubeşti necondiţionat,
Iar eu nu ştiu să apreciez asta.
Şi nu ştiu de ce tot mă chinui,
În fond,
Nu asta e ce mi-am dorit acum mulţi ani?
Ba da.
Am primit ce-am vrut,
Şi-acum mă port ca şi cum
Nu-mi pasă.
De tine.
Dar îmi pasă.
E puţin aiurea,
Pentru că am vrut,
Dar ştii cum e,
Când vrei ceva,
Şi obţii,
S-ar putea să aibă şi "efecte" nedorite,
Dar asta e ce te completează pe tine
Şi ce ar trebui eu să înţeleg.
Ai fost universul meu înainte,
Pe urmă m-am schimbat,
Şi nu neapărat în bine.
Aş vrea să faci parte din universul meu,
Mai ales că acum eşti cam... lipsă din el.
Ai fost exclus,
Dar nu e vina ta.
Tu doar m-ai iubit fără limite.
O să dureze ceva
Să schimb lucrurile
Şi în favoarea ta,
Dar timpul le va aşeza pe toate la locul lor.
Iar locul meu ştii unde e.
Sunt conştientă,
Nu pot trăi o viaţă aşa.
Am nevoie de tine,
Cât am nevoie şi de ceilalţi.
O să dureze ceva să-mi revin,
Dar o să-mi revin.
Am lăsat garda jos.
Trebuie să fie bine.