joi, 23 noiembrie 2017

Capcană

Ai sufletul închis,
Deși mi-ai spus că poarta ta
Va fi mereu deschisă.
Te-am căutat,
Deunăzi,
Să-ți aștern,
La picioare,
Gânduri,
Care aduc spre tine, a tine.
Unde să te caut,
Când mi-este dor de tine,
Dar nu vreau să mă vezi?
Ai închis ușa,
Ai tras zăvorul,
Ai aruncat cheia,
Pesemne.
La sufletul tău
Grilajul era tras,
Și pânze de păianjeni
Țeseau, de zor,
Viitorul.
Știam că te găsesc plecat,
Așa mi-ai spus,
Așa a fost.
Era mult prea evident
Că n-ai fi stat locului.
Dar oare tu știi
Ce cărări se fac în urma ta,
Și ce nori ascund cărările?
Drumul anevoios,
Gândeam,
E ca s-alunge,
Rând pe rând,
Ocheade către suflet.
Curiozitatea se plătește,
Dar pân' la plată,
S-ar fi uitat,
Toți,
Încoace,
Și-ar fi găsit de cuviință,
Poate,
Să poposească,
O vreme,
Fără motiv.
Apreciez că ai pus capcane,
Și mulți se întorc din drum,
Căci cine crezi că stă
A traversa atâta drum periculos,
Pentru nimic?
Dar tu...
Tu ai plecat de tot,
Și eu stau,
Lângă sufletul tău
Cu grilajul tras.
Nu te trage înapoi,
Nu te aduce,
Nu-ți ții promisiunile făcute?
Până și praful este trist,
Acoperindu-te.
Tu oare te-ai pierdut de tine,
Sau ai făcut-o dinadins?
Căci nu știu ce să fac mai bine,
Să plec,
Să-ți spun,
Să stau aici,
Alungând pe oricine?
(Deși eu știu că sunt singura
Și nimeni nu-ți mai calcă pragul)
Am să încep să uit de noi,
Și timpului să-i dau eu timp,
L-am irosit plângând,
Demult,
Și-acum nu are niciun sens.
Și nu știu cum să fac,
Repet,
Căci alinare aș fi vrut,
Nu praf,
Păianjeni,
Și lumină gălbuie,
Ca printr-un filtru vechi,
De sticlă maro,
Unde albul nu e alb.
Să stau aici,
Te vei întoarce?
Să plec, să fug,
Tu unde ești?
Să te acopăr,
Să-ți fac curat,
Să-ți aduc eu sufletul în simțiri,
Sau să mă-ndepartez ușor,
Și să te uit pe veci,
Amin?
Tu știi că-n tot acest timp,
Nu am vorbit decât cu mine,
Că gândurile-au traversat
Orice prăpastie,
De parcă mai erau, ceilalți, curioși
Să treacă prăpăstii,
Că să ajungă într-un punct mort.
Am să rămân,
Și am să plec,
Și am să plec,
Și-am să rămân,
În fond,
Nu am crezut promisiunea.
Dar tu?
Unde îți scrii povestea,
Și ce rămâne de aici?

duminică, 15 octombrie 2017

Treizeci

Știi cum e cu locurile în inimă?
Am uitat de ceva timp
Să studiez ungherele ei.
Și cotloanele,
De parcă totul s-a transformat
Încet, încet,
Într-un singur loc.
Nu mai am colțuri ascunse,
Nu mai am unghere,
Totul s-a transformat într-o mare încăpere,
Iar aici totul este expus.
Nu știu dacă e mai bine,
Sau mai rău,
E ca și cum intri într-un spital,
Dar te oprești în hol,
La recepție.
Și acolo,
La intrare,
Stau toate de-a valma,
Amestecate,
Așa încât
Dureri se amestecă cu bucurii,
Și formează un mix.
Care nici eu nu știu dacă mă mai atinge cu ceva.
Am uitat,
Sau n-am vrut
Să-mi fac curat în inimă.
A dispărut,
Rând pe rând,
Tot ce o popula,
Sau s-au făcut amestecuri,
Combinații,
Și nu am ajuns nicăieri.
Nici nu știu ce mai e ascuns prin ea,
Sau dacă e ascuns.
Sunt goală,
Dar cred că asta face parte din proces.
Al maturizării.
Poate-ar trebui să-mi fie frică,
Nu mă mai recunosc în nimic.
Sau poate realitatea m-a acaparat mult prea mult,
Pentru a nu îmi mai permite
Să umblu prin inimă
La fel cum o făceam altădată.
Și cu toată schimbarea asta,
Am regăsit,
Înăuntru,
În holul tuturor sentimentelor
(Care nu au pierit)
Ceva.
Sau mai degrabă, pe...cineva.
Erai... TU,
TU,
Care mult timp
Te-ai ascuns în unghere,
Mi-ai provocat dorință,
Și durere,
Și m-ai transformat
În ceea ce sunt astăzi.
E drept,
Mai am de revenit,
Acum,
La drum,
Dar poate că și întreg procesul ăsta
De curățare a inimii,
Este parte din joc,
Din viață,
Din mers mai departe.
Din maturizare.
Mintea mea gândește una,
Inima alta,
Iar într-o zi le voi aduce la același nivel.
TU ai rămas, în schimb,
Acolo,
În ambele.
Inima chiar a făcut curat peste tot,
Și a pus în holul ăsta tot ce era prețios
Și de neuitat.
Se pregătește de un nou prag?
Poate.
Ceva nou,
Unde doar ce e de calitate
Trebuie să rămână.
Și în tot procesul ăsta,
Despre care,
Până la urmă,
Nu știu nimic,
Decât că multe au dispărut,
TU ai rămas aici.
Într-un loc al tău.
Și da, e un loc atribuit DOAR ție.
Și de fiecare dată când ajung la el,
Știi că mă schimb pe exterior, nu?
E prea frumos ce-i înăuntru,
Și frumosul se vede mereu,
Și în exterior.
Am ajuns aici,
Și am visat mult.
Ar trebui să o fac mai mult,
Poate,
Dar până îmi aflu calea,
Mă mai întorc,
Din când în când,
La tine.
Pentru că ești mereu AICI, mereu acolo, în hol.
Așa cum ai avut un ungher al tău,
La care îmi era frică să umblu,
De teama multor lucruri,
Acum ești în hol,
Cu toate celelalte,
Dar locul tău e totuși,
Delimitat.
Nu te înghesuie nimic
(E drept, și eu sunt aproape goală),
Dar tu nu te amesteci cu nimic.
Și să mai știi încă ceva:
Învăţăcelul nu-i și uită niciodată maestrul
Care l-a inițiat.
În orice.
Așa cum nici eu
Nu te-am uitat,
Deși nu te caut...

miercuri, 23 august 2017

Armistițiu

Din clipă în clipă
Aștepți să...
Ce aștepți, și de ce lași
În mâinile lor
Soarta ta?
Rezultatele nu sunt aceleași,
Iar dezamăgirile apar,
Rând pe rând,
Cu fiecare minut ce trece.
Când se va termina,
Și când toate vor începe?
Câte cuvinte cu subînțeles
Să redai,
Să agăți
Cu cârligele
Pe sârma conversației,
Poate, poate?
Cine nu e sătul de minciuni,
Sau de așteptări atât de lungi?
Lasă inima la locul ei,
Căci locul ei nu e nici în gât,
Nici în stomac.
Evităm fericiri
Sau dezamăgiri și mai mari?
Mintea zboară,
Țese.
Cred că rolul ei e de a țese
Scenarii,
Iar inima să lupte pentru ele.
De când inima și mintea au făcut casă bună
Împreună?
Cum ar fi să nu aștepți,
Și să primești totul de-a gata?
Inima va pleca la plimbare,
Să caute fericiri ale altora,
Să se bucure și ea de ceva.
Pulsul crește,
Capcanele minții au pânzele lor,
Totul e pregătit să atace
La cea mai mică sclipire.
Și așteptarea omoară,
Dar totul e pe poziții:
Va fi sau nu va fi?
Să speri sau să renunți,
Să alergi cu lacrimile pe obraz,
Să mori încet,
Totul să se sfârșească
Și tu o dată cu ele,
Să rămâi gol,
Cu ochii nemișcaţi,
De parcă vrei să prinzi fix clipa aceea?
De ce căutăm scuze,
Când știm adevărul,
Dar nu îl spunem?
A trecut timpul,
Iarba e gri,
Ca și imaginea din minte.
Totul își dă stingerea,
Se retrage,
Se ascunde,
Pe o altă planetă.
Rămân mereu două posibilități:
A te preda în fața lor,
Sau a lupta împotriva lor.
De ce alegem să ne dezamăgim,
Când știm răspunsul de la început?
Intuiția nu minte.
Doar mintea și inima
Ne bulversează simțurile.
Să așteptăm,
Să privim,
Să întrebăm,
Să facem ceva.
Ce spală întotdeauna
Și murdăria,
Și sângele,
Și sufletul pătat?
Răzbunarea.
Sau apa.
Sau mintea înseși.
Să nu îndrăznești nimic!
De astăzi mă curăț de tine
Prin toate modurile.
Acum așteaptă-mă tu să mă întorc...

vineri, 9 iunie 2017

Cireșe

Așa este:
Nu mai avem ce să ne spunem.
Nu pentru că a trecut atâta timp,
Și între noi s-a așternut,
Întâi liniștea,
Și apoi uitarea.
Ci pentru că acum,
În prag de seară,
Amintirile deja nu mai existau.
Stăteam amândoi,
Unul lângă altul,
Și nu știam ce să ne spunem.
Întrebările tale,
Răspunsurile mele,
Nimic nu mai era la fel.
M-am gândit,
Pentru o clipă,
Cum ar fi să ne prefacem
Că nu a fost nimic?
Deși privirea ta
S-a oprit asupra-mi
De câteva ori.
Știam că mă privești
Într-un alt mod.
Rememorai ceva uitat,
Sau și la tine amintirile deja
Nu mai există?
Știi cât așteptasem,
Acum un an, 
Doi, 
Momentul acesta?
Momentul de întâlnire,
Când noi,
Stăm la o masă
Lumea din jur nu dispare,
Ba mai mult,
Ne captează atenția.
Și noi nu dispărem nicăieri,
Nici în amintiri de mult pierdute prin minte,
Nici în gândurile mele,
Și nici în ale tale.
Ce nu întreține focul...
Aș fi preferat,
Poate,
Și un alt moment,
Promis,
Pe o bancă,
Dar am uitat să mai sper,
Dacă dorințele se împlinesc după minimum
Doi ani.
Te-am regăsit fără nimic,
Nimic din ce a fost.
Nu mi-ai fost drag,
Ci doar m-am bucurat
Că nu știai de mine.
Prezența mea te-ar fi determinat
Să fi făcut cale întoarsă,
Așa-i?
Și știi,
Știi cum sunt,
Doar eu nu știu cum mai ești tu.
Trebuia să te întreb?
Nu contează,
Oricum nu mai contează acum,
Suntem ca două picături
Într-un ocean de zâmbete.
Zâmbești de complezență
Și treci mai departe.
Trecutul nu se rescrie
Niciodată.
Și nici noi.

luni, 24 aprilie 2017

Albastru

Vrei să doară mai puțin
Dar cine stabilește cât e puținul?
Ajungi la capătul răbdării
Făcând bine.
Şiroaie de lacrimi amare
Se preling,
Reci,
Către urechi.
A câta oară e
Când aparențele înșală?
Cum să ajungi la starea de bine,
Dacă tot ce simți
Sunt doar fracturi?
Se rupe tot,
Peste tot,
În tine.
Și răbdarea se sparge
În mii de bucăți,
Ca un pahar de cristal
Căzut pe gresie.
Unele cioburi ale răbdării
Au intrat în inimă,
Și nu doar acolo,
Provocând răni,
Sângerânde.
Cum tratezi răni
De așa natură,
Când tot ce știi
E cum să vindeci o rană superficială?
Răbdarea nu mai există,
S-a spart în mii de cioburi,
Și nu avem un târg pe care să îl facem.
Ce dăm la schimb și ce obținem?
Dăm efort
Și concentrare,
Și ce obții?
De parcă am făcut un târg
De dureri.
Dai părți din tine
Pentru a obține dureri.
Mai mici,
Mai mari,
De orice fel.
Limita de sus e prea sus,
Și nimic nu mai ajunge acolo.
Și în drumul spre tine
Accepți orice,
Oricând,
Și decazi.
Durerea e "ritualul" zilnic
De ceva timp încoace.
Trebuie să îi faci față
Fiecărei zile,
Și însăși negarea ei,
O transformă în ritual.
Ea există acolo,
Dar până când?
Răbdarea s-a spart,
Era prea fragilă
Și prea veche
Ca să mai facă față
Provocărilor.
E frig,
Și durerile se instalează,
Rând pe rând,
La datorie.
Ca elevii care se-așează mereu
Luni întregi,
La prima oră a dimineții,
În băncile desemnate,
În locurile atribuite fiecăruia.
Durerile nu lipsesc,
Și dacă cer mai puține,
Cine mi le ia pe celelalte?
N-am învățat nimic,
Dar nu pot.
Ele îmi strică universul.
Orice metodă de înlăturare
A fost probată.
Și ele tot acolo sunt.
Mă fac uneori
Să îmi dea impresia
Că sunt tot eu,
Dar cea malefică.
Parte pe care nu o cunosc mai deloc.
Sau doar am impresia?
Pierd,
Rând pe rând,
Din mine.
Și am impresia că tot ce pierd
E pierdut pentru totdeauna.

marți, 14 martie 2017

Stil

Pierdusem stilul
De a mai vrea ceva.
Nici nu știu când a fost momentul
Să simt
Că îl am.
Mă trezisem că încep să-l am,
De parcă îl avusesem dintotdeauna,
Adormit,
Undeva,
În colțurile minții.
Și acum uite că îl pierdeam,
Și cum se face că mereu mă trezesc
Când pierd ceva?!
Lăsasem în urmă o altă parte din mine,
Diferită de cea pe care o lăsasem altă dată în urmă,
Acum ceva ani.
De parcă mie îmi plăcea mereu
Să las în urmă,
Sau să pierd
Tot ce nu știam că dobândesc.
Simțeam nevoia mereu
Să mă exprim la imperfect,
Așa aveam tendința că ce,
Nu se întâmplă acum?
Aș fi vrut să mă fi regăsit
Cu fiecare moment când pierdeam ceva
Din mine.
Și mă gândeam că toate sunt de bun augur,
Experiențele se-acumulează,
Iar eu,
Voi deveni,
Într-o zi,
Fix ceea ce plănuiesc de atâta timp.
Doar că fiecare plan de-al meu
Îmi dezvăluie mereu
Alte și alte caracteristici
Pe care le vreau,
Și în final dețin prea multe
Pentru a putea fi luate în seamă
Și transpuse
Pe pielea mea,
În mine.
Mă uitam la el,
Și mi se părea că era o stană de piatră,
Și nu mai regăsesc bucuria
Niciunui moment.
Credeam că schimb doar oamenii,
Dar mi-am schimbat și sufletul,
Și poate nu aș fi fost de acord
Să plătesc un astfel de târg.
Era și este
Din ce în ce mai greu,
De parcă toată iarna asta m-a adormit
Pe vecie.
Și cum să spun eu tuturor
Că eu nu mai sunt eu,
Că eu vreau să fiu altceva,
Altcineva,
Să fac altceva,
Și că nu știu deloc
Ce vreau într-un final?
Mintea-mi joacă
Același veșnic joc:
"De mâine",
Și "mâine" nu era niciodată
O soluție pentru mine.
Mă complac în toți și în toate,
Uitând,
Mereu uitând,
Mereu dorind,
Și niciodată hotărându-mă
Unde e următorul popas,
Și cine trebuie să-l facă?
Și poate nu știu să cer,
Pentru că am impresia că pot face totul
De una singură.
Și cum am împins toată viața pe alții
De la spate,
Mi-am pierdut,
Singură,
Modalitatea prin care
Ajung mereu în față.
Poate e nevoie de o pauză,
Poate trebuie iarăși
Să fac un târg
În care să îmi vând,
Pierd,
Abandonez
Cea din urmă suflare.
Sau poate revenind
Acolo de unde-am plecat,
Durerea va fi infinit mai mică,
Și eu mă voi găsi
În cufărul ascuns,
Pitit,
De ochii și de mintea mea.

miercuri, 15 februarie 2017

Un "iar" timp

Voiam să iubesc,
Pentru că simțeam nevoia.
Nu-mi propusesem
De data asta
Să mă abțin de la ceva.
Lăsam să curgă un curs firesc,
Iar timpul să decidă asupra unui rezultat.
Oricare ar fi fost acela.
Nu mi-am impus să te iubesc,
Nu mi-am impus să nu o fac.
Nu mi-am impus nimic,
Am vrut să mă las purtată,
De val,
De vânt,
De orice,
Să ajung în orice direcție.
Nici nu mă gândeam la viitor,
Am vrut doar să trăiesc prezentul.
Să te cunosc din față,
Nu din spate,
Nu din lateral.
Pentru că oamenii bârfesc,
Spun multe,
Și nu țin cont de părerea lor.
Am ajuns să te iubesc,
Pentru că îți vedeam doar fața.
Nu și alte părți,
Nu și alte moduri de gândire.
Evident,
Știam că nu ai de oferit
Doar paradis.
Cum nici eu nu aveam de oferit doar asta.
Dar m-am implicat,
Pentru că am obiceiul
Să mă implic.
Să dau totul,
Să trăiesc intens,
Oricât de scurte sau lungi
Ar fi momentele.
Nu am vrut să îți spun cum sunt,
Ci am vrut să mă descoperi tu.
Să realizezi că am și puncte forte,
Și puncte slabe,
Și că sunt om,
La urma urmei.
M-am implicat,
Cu toată asumarea consecințelor.
Știam că într-o zi,
Totul va fi fost supus unui sfârșit.
Dar până la clipa aceea,
Am vrut să dau totul.
Așa am simțit.
E dezamăgitor,
Când încrederea îți este pusă la încercare.
Când observ faţetele tale,
Și știu că nu ar trebui să am pretenții.
Și eu am tot felul de comportamente,
Și nu îmi pare rău că m-am implicat.
Știam că oricum aș fi suferit,
Mai devreme,
Sau mai târziu.
Ai avut dreptate,
Nu trebuie să uit un lucru:
Nu există noi,
Și nu va fi vreodată.
Nici nu am pretins.
Scuză-mi implicarea,
Așa ofer eu,
Pe tavă,
Inima mea.
Pentru că prezentul meu înseamnă dăruire,
Sub orice forme,
Și dacă tind să insist uneori,
E pentru că îmi pasă.
Și îmi fac griji.
Și mă sperii.
Dar un lucru mă deranjează,
Și nu că nu aș prefera adevărul,
Ci dimpotrivă:
Spune-mi adevărul,
Trebuie să îl știu.
Dar nu arunca cu vorbe,
Pentru că nu știi să le formulezi.
Adevărul poate fi spus în o mie de moduri,
De ce ai ales forma cea mai urâtă?
Nu, adevărul nu e urât,
E realist.
Adevărul nu doare,
Atunci când îți știi nivelul de implicare.
Adevărul e crud,
Probabil,
Dar orice adevăr,
Se poate spune într-un mod diplomat.
Ai zice că mint,
Că sunt nebună,
Că orice adevăr
Nu are
Decât o față: urâtă și crudă.
Fiecare cu părerea lui.
Eu țin la detalii,
Întotdeauna am ținut.
Vreau perfecțiune
(Și nu discutăm acum despre asta,
Este cu totul un alt subiect),
Deci vreau și ambalajul să fie frumos.
Cât de mult posibil.
Nu te-aștepta s-arunci un adevăr
Ca și cum ai arunca lături
Unui porc.
Suntem oameni,
Oricât de puternici am fi,
Ne deranjează când modul
În care ne este servit
Este la fel
Cum e comparația de mai sus.
M-am implicat,
Și ce?
Îmi asum.
"Nu e treaba mea",
Când întreb,
Firesc,
Ce se întâmplă?
Aici deja nu mai suntem pe aceeași lungime de undă.
Și știi ce se întâmplă când se ajunge
La o astfel de situație?
Nu contează,
Nu e treaba ta.