Gravitaţia este o regulă geometrică eliminată

Cred că am să-mi pierd,
Rând pe rând,
Orice simţ care mă face umană.
Dar înainte să le pierd,
Le voi fi câştigat şi folosit destul.
De fapt, inima le-ar atrage,
Iar mintea le-ar fi transpus în gesturi.
În simţuri propriu-zise.
În eu...
Mintea deja a început să transpună
Ceea ce inima simte.
Şi încă nu simte prea multe.
E un du-te - vino firesc,
În care inima simte,
Apoi nu mai simte,
Apoi simte iarăşi.
Simte prea mult,
Pe urmă prea puţin,
Îşi găseşte stabilitatea doar pentru o clipă,
Ca mai apoi să îşi urmeze cursul firesc
Pe diagrama eului meu.
E curios să stai
Şi să te priveşti
Cum începi să te transformi,
În orice fel,
Sub orice mod.
Pare că mă uit la o carte,
Şi văd cum prinde contur
Personajul meu.
Încep să am strălucire în ochi,
Atunci când te văd pe tine.
Şi nici nu e nevoie să fii tot timpul
În faţa ochilor mei,
Pentru ca strălucirea mea să capete forţă...
Inima pulsează imaginea ta prin toate venele mele,
Pompând,
Încheieturilor,
Ceea ce pulsul ar fi trebuit să facă,
Dar e absent,
Din cauza culmilor înalte unde tu îl faci să ajungă...
Şi când licărul din ochi va da semne că eşti instalat aievea acolo,
Urmează gura mea
Să ia forma zâmbetului,
A zâmbetului care îţi place,
Şi care spune multe despre mine...
Să ştii, dacă mi-ai prins strălucirea din ochi,
Care vine la pachet cu zâmbetul,
Ţine-mă,
Prinde-mă,
Atunci mă citeşti ca o carte deschisă,
Atunci ai acces,
Fără perdea,
La inima mea,
La întregul meu sine...
Restul nu mai contează,
Umanul atinge,
În cazul meu,
Cote maxime.
Tot ceea ce urmează i se supune inimii...
Şi îţi dau timp să mă prinzi,
Să mă ţii,
Să mă adori,
Să mă ţii în braţe,
Aşa cum îţi dau timp să vrei o viaţă cu mine.
În orice mod,
În orice fel.
Să nu te sperii,
Nu trebuie să prinzi niciun tren.
Nu trebuie să mă ai,
Hai să nu ne aparţinem unul altuia.
Hai să facem totul diferit,
Tocmai pentru a-i permite strălucirii
Din ochii mei
Să lumineze întreaga încăpere...
Şi după ce mă voi fi luptat,
Şi te voi fi purtat în gând,
În vise,
Pe culmi întinse,
Fără capăt,
Am să-mi pierd,
Întâi,
Licărul din ochi,
Apoi zâmbetul care îţi plăcea atât de mult,
Apoi întreaga mea carte
A personajului,
Construită şi creată datorită ţie.
Tu dai viaţă,
Şi tu o sorbi din mine
Dar să nu te sperii,
Ăsta e cursul firesc,
Ne-nlănţuim,
Cum o face chiar viţa de vie,
Când are viaţă.
Diagrama eului meu cunoaşte şi susul
Şi josul.
Dacă mă pierzi la primul licăr,
Aşteaptă-mă la al doilea.
Dacă ai cuvintele la tine,
E de-ajuns să-l faci să revină..
Dacă va fi mai mult decât doar nişte cuvinte,
Ai norocul de partea ta,
O să mă fiu şi mai umană...

Palme

Inima mea nu era acolo pentru tine.
Nici nu avea motive pentru a fi.
Dar îmi tot întrebam mintea de ce face asta,
De ce aduce în plan
Momente care erau deja trecute?
Ce contează când s-au întâmplat toate astea,
Trecutul este trecut,
Şi mintea mea se pricepea al naibii de bine
Să îl aducă în lumină,
Să îi găsească elemente instinctive,
Pe care să le claseze mai apoi ca
Ceva perfect conştient.
De parcă tu încă erai aici,
Şi totuşi,
Te pierdeai aievea printr-un du-te - vino,
Între prezent - trecut şi viitor.
Un viitor incert, desigur,
Închipuit doar pentru ca mintea să îşi găsească odihna,
Şi starea,
Şi ca să-mi lase eul în pace...
Şi nu puteam cere mai mult,
Când mintea pusese stăpânire pe mine,
Şi mă strângea ca într-o menghină,
Vrând să mă oblige,
Cu riscul de a mă lăsa fără vlagă,
Să rememorez momente şi clipe trecute,
Ca mai apoi să le aşez pe linia viitorului,
Obţinând,
Ca de fiecare dată,
Alte şi alte deziluzii...
Ştiam prea bine cum funcţionează,
Şi găseam tot felul de piedici,
Pentru a nu acţiona conform ei,
Mai ales că se credea stăpână pe mine.
I-am spus minţii că îi voi face jocul,
Doar pentru a schimba puţin rutina,
Rutina pe care tu ai avut curajul
Să o înlături pentru câteva clipe...
Dar mintea m-a păcălit de fiecare dată,
Şi poate şi de data asta va proceda la fel.
Dar nu îmi pasă.
Îmi accept soarta,
Pentru că soarta eu mi-o fac.
Şi dacă mintea va izbuti,
Prin jocul ei răutăcios,
Să te arunce-n inimă,
Pentru o clipă,
Să ştii că totuşi,
O vei fi meritat.
Pentru tot ceea ce ai fost.
Nu sunt omul regretelor,
Şi mă aplec în faţa minţii,
Dacă va reuşi
Să facă punte către inimă,
Atât de repede.
Deşi în amintirile acelea,
Mintea era demult supusă sentimentelor,
Şi corpul-mi trăia prin vibraţii,
Când încleştam palma,
Ca să te simt profund,
Atât de profund,
De parcă lumea toată se sfârşea atunci...
Şi-ar fi putut sfârşindu-se,
Aş fi fost,
Ştii bine,
Cu zâmbetul pe buze...
Nu-ţi fie teamă,
Sunt tot aceeaşi.
Imaginaţia,
În schimb,
Mi-e bogată.
Trăiesc profund şi prin toţi porii.
Şi zâmbesc ca o nebună,
Când tu vibrezi prin porii mei.

Graniţe

Hai să ţinem un secret.
Doar între noi doi.
Hai să ţinem secret faptul că se făcuse remarcată în faţa ta.
Hai să ţinem secret că te văzuse şi i-a plăcut ce vedea.
Hai să nu spunem nimănui nimic care să dea de bănuit.
Ţinem secret faptul că avea părul lung,
Şi că zâmbetul ce-i însoţea privirea
Te atrăgeau.
Nu spunem nimănui că observase,
În detaliu,
Elementele care îţi aduceau traiul.
Elementele fizice.
Şi vom ţine doar pentru noi momentele,
Şi orele,
Şi lipsa inelelelor,
Care te-ar fi pus, probabil,
Într-o postură puţin ciudată.
Pe tine.
Şi prezenţa inelului ei,
Care trăda dorinţe de îndrăzneală,
De libertate,
De mai mult...
Încă are curiozitatea şi încearcă să înţeleagă
Cum de ai fost atât de...
Uman,
Înţelegător,
Atent,
De parcă... ar fi fost ea... aceea...
Aşa s-a simţit.
Importantă.
Şi hai să ţinem secret
Că au fost ore frumoase,
Îmbrăţişări prea puţine,
Săruturi tandre,
Strângeri de mâini intense...
Hai să nu spunem că te-a privit în oglinda sufletului,
Chiar dacă lumina era stinsă.
Întunericul a dezvăluit
Tot ceea ce lumina nu făcuse,
Aşa că ar fi vrut mai mult întuneric,
Şi mai puţine momente de aşteptare,
De întrebări,
De aluzii,
De priviri îndreptate pe furiş,
De zâmbete smulse atunci când nu ştiai...
Hai să avem micul nostru secret
Că în ceas de dimineaţă,
Ceva s-a schimbat.
Cărţile fuseseră jucate,
Şi totul căzuse asupra voastră.
Hai să nu spunem nimănui de apropieri,
De distanţe din ce în ce mai mici,
De economie de cuvinte
Pentru că gurile erau prea ocupate,
Să audă tăcerea,
Sacadată,
Şi respiraţiile asurzitoare.
Cine te-a învăţat să fii atât de om?
Crezuse de la început că aveai calitatea unui om,
Dar oamenii sunt înşelători.
Tu ai trecut peste toate aşteptările.
Ai adus valoare,
Şi ceva mai mult
Momentelor de contemplare a palmelor,
Gâtului,
Frunţii,
Părului,
Şi tot ce altceva se lăsase sărutat de tine,
Şi mângâiat...
Hai să avem secretul nostru,
Şi nimeni să nu ştie
Că într-o dimineaţă rece
Doi oameni treceau peste bariere,
Întreceau limite
Şi aveau calităţi,
Rar întâlnite.
Niciodată întâlnite...
Se găsise pe ea în tine,
Şi asta îi plăcea.
Ai fost cuminte,
Şi incredibil de liniştit.
Ar fi vrut să te ţină mai mult,
Dar timpul fusese împărţit,
Şi voi nu primiserăţi prea mult spaţiu
Pentru desfăşurarea momentelor.
Cine ştie dacă numai atât trebuia trăit?
Durerile de inimă îşi găsiseră leacul.
Ar fi vrut s-o fi durut mai repede,
Dacă aşa stătea treaba.
Dar dezvăluirile nu-şi mai au rostul.
A fost momentul acela,
O dată-n viaţă,
Când în drumul tău către ceva,
Timpul îţi oferă scurte răgazuri
De popas.
De momente cu zâmbete,
De uitare a lumii înconjurătoare,
De uitare a constrângerilor...
Hai să ţinem doar pentru noi
Acest secret.
Hai să uităm ce-a fost frumos,
Pentru a merge mai departe.
Hai să fim inocenţi
Şi să păstrăm în minte
Micul nostru secret...

Truth

She was sitting on the chair,
Waiting to be asked.
The questions were prepared,
The public was there,
Looking at her.
She knew she will be jugded.
The light was above her,
The rest was in dark.
She could not see anyone,
But the others could see her.
The clock was ticking,
And she waited.
"Who do you care most?" she was asked.
"Me", she answered.
"You say that in your priorities you are on the first place?"
"Yes", she answered again.
"Why?" was the question.
"Why not?" was the answer.
Rumors.
The public was reacting.
"Who is then on the second place?"
"The others."
"The others?" she was asked.
"The rest of the world", she answered.
Rumors again.
"Are you aware that you are not alone? You have a family".
"I know", she said.
"What place occupies your family in your priorities' list?" she was asked.
"Second".
"And your boyfriend?"
"Second", she added.
"They're on the same place?"
"Yes."
"And other friends, what place have you given them?"
"Second".
Rumors in public.
"And the rest of the world is on the second place as well?"
"Yes", she confirmed.
"That's impossible!" the public yeld.
"Please, let her speak!" the woman said. And she returned.
"Are you even aware of what you are saying?"
"Yes", she said.
"Why? What makes you think that way? Do you know that your family gave you everything?"
"Yes".
"Do you even know what your lover made for you? He gave you his entire heart. And world. Ain't this enough for you?"
"Yes, it is".
"And how can you possibly put the whole world on the second place, without making a difference for your family or lover?"
"My list has only two "spots". I already filled them the way I knew better".
"I'm never on the first place on my priorities' list!" someone from the public shouted.
"Are you insane?" someone yeld.
"You should put your lover or your family on the first place" said the woman.
"Why?" she asked again.
The public was angry.
"Don't disobey the societies' rules!" the public screamed.
"Why?"
"That's enough! Send her to the jail!!" people screamed.
"I can not protect you" the woman said. "Change the places on your priorities' list".
"I won't".
"You disobey?"
"If that means doing it, then yes".
"You will be sentenced to... death!"
"Will I?"
"Yes!"
"I'd rather die than be like you. I am not the society. I do not speak her language."
"Don't you regret what you are saying?"
"There's no time for regrets".
"Very well. The angry public will be released."

Intrigare

Mă doare că m-ai prins de mâini...
Mă doare că mă ţii aici,
Şi nu îmi dai drumul spre necunoscut.
De ce vrei tu să acţionez împotriva voinţei mele?
De ce ţi se pare că libertatea ta
E la fel cu libertatea mea?
Eu nu visez acum la asta,
Tu nu vezi?
Eu nu visez la stabilitate pe partea asta,
Cu sufletul meu cum rămâne?
Mă angrenezi în situaţii care îţi sunt ţie favorabile,
Dar înţelege că eu vreau să merg pe un alt drum.
Diferit de al societăţii.
Diferit,
Probabil,
Şi de al tău.
Eu vreau libertate,
Nu îngrădire!
Nu mă ţine de mână strâns,
S-ar putea să accept din respect pentru ce faci.
Dar aş fugi mai tare la prima scăpare!
Nu vreau să am limite,
Şi tu ai atâtea!
Până când crezi că o să ne mai înţelegem?
Întreabă-mă ce vreau,
Şi dacă vreau asta.
Sunt prea tânără,
Mereu prea tânără pentru genul ăsta
De stabilitate.
Eu nu vreau ce societatea vrea de la mine,
Tu de ce eşti împotriva mea?
De ce nu vezi că mă doare,
Şi că o să înnebunesc aici,
Între patru pereţi?
Între pereţii limitărilor tale,
Pe care nu le depăşeşti!
Rămâi cum vrei,
Poartă-te cum vrei,
Dar nu mă reduce la o simplă idee,
Sunt mai mult decât atât!
Am inima frântă,
Tu nu vezi?
Spui că mă iubeşti,
Dar oare vezi tu tot ce se petrece?
Dă-mi drumul,
Şi vom căpăta amândoi stabilitate.
De care vrem fiecare.
O lume nouă mă aşteaptă,
Şi eu o să plec,
Într-o zi.
Dacă mă înţelegi,
Atunci ai să ştii de ce fac asta.
Eu nu m-am născut
Ca să mă închid între limite.

Revenire

Făcusem destule,
Gândisem destule.
Dar un lucru nu îl făcusem.
Îmi doream să uit totul.
Orice amintire cu tine,
Orice minut din viaţă pe care mi l-ai luat,
Când nici măcar nu vrusesem
Să ţi le dau.
Dar le-ai luat tu şi fără să îmi ceri voie,
Aşa cum îmi luai acum minute de tăcere,
De parcă tu îmi vindeai mie timpul meu.
Când ajunsesem la un asemenea târg?
Cum?
Şi nu, nu regretam.
Nu aveam ce să regret.
Ce acţiuni?
Alea care nu s-au întâmplat?
Amintirile,
În schimb,
Erau pe bandă rulantă în capul meu.
Erau doar câteva,
Dar se repetau la nesfârșit,
Ca şi cum nu mai eram capabilă de alte memorii.
Ah, da,
Uitasem,
Că tu îmi vindeai mie tocmai timpul meu,
Presărat cu multă tăcere,
Ca atunci când pui sare pe o roşie.
Sau pe o rană...
Nu puteam să renunţ,
Dar cerusem uitării să te urmeze în mintea mea,
Şi să şteargă orice urmă de tine,
Ca şi cum nu ai fost acolo,
Ca şi cum existenţa ta nu-mi era cunoscută.
Şi nu ştiu dacă m-am făcut înţeleasă,
Dar cine erai tu să îmi prezinţi mie tăcerea
În tot calmul ei?
Nu erai la orice pas,
Dar se întâmpla cumva ca în tot labirintul
Să te găsesc.
Pentru că mintea mea nu putea sta potolită.
Şi eu îi ceream ei să înceteze,
Dar toate trebuiau să plece de undeva.
Într-o direcţie anume.
Spusesem tot,
Şi opunerea ta era răspunsul.
Ştiai să te opui... prin tăcere...
Ai fost ciudat,
Atât de ciudat
Încât te-am înţeles pe deplin.
Ştiam cum "joci"
Şi de ce.
Eu îmi doream să uit,
Atât de tare...
Dar ştii ce se spune despre valuri, nu?
...
Şi eu sunt la fel ca ele.

Pasaj

Ai fost ca un trofeu pe care nu l-am câştigat niciodată.
Deşi luptasem atât de mult să-l câştig.
Tu nu înţelegi?
Încălcasem principii,
Doar pentru tine,
Şi tu nu ai avut ochi să vezi.
Era ca şi cum îmi primeam pedeapsa
Pentru că am îndrăznit prea mult...
M-am pierdut pe mine pe drumul ăsta,
Către tine,
Şi am căzut până jos,
Jos de tot,
Încât valoarea mea nu mai exista,
De parcă nu eram făcută din valori.
Nici când iubisem,
Nu făcusem atât de multe.
Întrebări am avut cu miile,
Dar nu ai ştiut să răspunzi,
De parcă tăcerea ta putea clarifica
Toate acele momente care dureau...
Şi da, tăcerea ta clarifica doar imagini,
Şi oferea prea multe răspunsuri,
Când eu aveam nevoie pentru fiecare întrebare
De un răspuns,
Nu de mai multe.
Nu eram la piaţă,
Să mă fi dus să-mi fi ales singură răspunsul,
Să-l cântăresc,
Şi în final să-l fi plătit,
Dacă aveam cu ce.
Deşi am plătit pentru răspunsurile tale absente
Mai mult decât aş fi plătit
Pentru orice altceva.
Ce soi de concurs era ăsta,
Şi ce fel de premiu erai tu?
Şi zile, şi nopţi,
Căutam să ajung acolo,
Dar drumul către tine fusese pavat cu dureri,
Plânsete,
Neînţelegeri,
Şi pare-se că tot eu aveam de pierdut.
Eu luptam pentru trofeul din tine,
Eu pierdeam pe măsură ce făceam asta.
Nu am înţeles,
Şi nu am vrut să înţeleg,
Şi uneori mă întreb şi eu acelaşi lucru:
De ce pentru tine?
Am să las tăcerea mea să îţi răspundă
La veşnica ta întrebare.
Nu pentru că şi eu am primit tăcere,
Iar eu îţi plătesc cu aceeaşi monedă,
Ci pentru că ţi-am răspuns
De mult prea multe ori la ea,
Şi nu ai ascultat, totuşi,
Răspunsul ăla niciodată.
Păcat de tot începutul ăla frumos,
Dar eu m-am schimbat.
M-ai adus mult prea jos,
Şi nu mai vreau nimic.
Am fost profundă,
Iar tu ai fost atât de superficial...
Să fii fericit,
Concursul ăsta s-a încheiat înainte să fi început.
Am realizat-o mult prea târziu,
Aşa că nu mai e nimic de făcut.
Eu o să plec.
Tu dormi în continuare...

Răsfrânt

Mi-aş dori să te găsesc în toate.
Să te sorb de ultima ploaie,
După ce peste tine va fi plouat cu lacrimi.
Nu mai contează ale cui...
Mi-aş dori să te simt în scris,
Pe ultima foaie de la începutul cărţii,
Iar scrisul să îţi şteargă amintirile,
Nu mai contează care din ele...
Mi-aş dori să îţi arunc simplitatea
Ca un bumerang,
Să se reverse peste clipele alea lungi
În care eternitatea are sfârşit,
Şi tu eşti aievea.
Nu mai contează cu cine eşti aşa...
Mi-aş dori să îţi surâd zâmbete,
Pe care doar perna ţi le vede,
Şi le oferă la schimb pe nori de lacrimi,
Sau haine care îmbracă muzica
De o asculţi când glasul acela pătrunde şi în oase,
Nu mai contează cu ce motiv...
Mi-aş dori să îţi închin idei
Pe care dezvoltarea le-a ucis,
Şi le-a aşezat pe sârmă ca să fie expuse,
Şi care să emane din tine,
Ceea ce tu pierzi pe drum,
Nu mai contează când...
Mi-aş dori să îţi presar
Fire de nisip fin,
Zdrobite din plantele care susţin că luna
N-a vrut să mă oprească când visam,
Nu mai contează la cine...
Mi-aş dori să te văd expus la cea din urmă vizită
A tuturor spre locul din neant,
Care nu s-a descoperit,
Nu mai contează de ce...
Mi-aş dori să îţi simt privirea,
Cum îmi fixează dorinţele,
Şi să le prindă în zbor,
Pe sârmă,
Lângă ideile care emană din tine
...ceea ce eu vreau să uit...
Nu mai contează pentru ce...
Mi-aş dori să nu îţi fi văzut savoarea,
Cum cobora încet,
Din minte,
Către inima mea,
Încercând să otrăvească ultima fărâmă din mine,
Căci luaseşi tot,
Şi nu-mi mai eram a mea...
Mi-aş fi dorit să îţi fi simţit suflarea
Pe gât,
Atunci când vântul ar fi bătut
Atât de lin,
De se cutremura apa
De fiori,
Pe care îi lăsai să cadă pe pământ,
Neîndemânatici,
Ca doi adulţi sorbind poveşti
La lumina ochilor ei...
Mi-aş fi dorit,
Dar...
... nu mai contează...

Bad vs normal

Everyone says I'm not good
At decisions.
Is there anyone good as making them?
Maybe they are right.
My decisions are bad.
Bad for them,
Not for me.
Yeah,
I don't practice the balance thing.
Act and don't react.
This is the way I'm thinking right now.
I bet you were about to miss
The whole adventure,
If it wouldn't have been
My bad decision.
Too bad for you
'Cause you have limits.
I pass them,
What good to have them there?
There is nothing to lose.
Not now,
Not ever.
I'm not scared,
Can you see how relaxed I am?
Like the whole life thing
Is not to make any decision.
This is me.
I make mistakes?
Of course,
I'm human.
But guess what!
I don't call them this way,
Because every mistake is actually a lesson.
My life's lessons.
And every decision takes me
In the "learning mood".
So how can you tell me
That my decisions are bad,
If I am learning all the time
Something new?
There are lots of feelings to be discovered,
Why should I stop to only a few?
This is me.
And my decisions are never bad.
Whether you do understand,
Or not.
Neither are yours.
Learn,
And be you.
This is all that matters.

Chemare

Sunt oameni care vin şi pleacă.
Sunt oameni care pleacă,
Şi pe urmă vin.
Sunt alţii care se întorc.
Deşi n-au plecat niciodată,
Sunt alţii care...
Doar în momentele acelea
Mintea mea începea să-l cheme.
În niciun alt moment nu.
Şi,
Deşi memoria mea cunoscuse amintiri
De tot felul,
Învăţasem o regulă simplă.
Trăiesc după reguli,
Dar le încalc mereu...
Regula?
Putea fi încălcată.
Şi totuşi,
Îmi apăreai de parcă tu erai personajul.
Principal.
Dar nu în realitate.
Ei nu ştiau că eu te chem,
Atunci când ei aveau impresia
Că toate momentele tandre
Erau ale lor.
Dar ştii ce?
Nici eu nu te chemam.
Mintea mea o făcea.
Refuzam,
La început,
Să te aducă şi pe tine,
Ce făceam,
Triunghiul amoros?
Eram deja doi,
Era nevoie de o a treia persoană?
Şi mai observasem încă un lucru,
Pe care l-am înţeles mult mai târziu.
Te chema doar pe tine,
Căci tu erai memoria mea,
Şi amintirile.
Drumul tău trecuse prin inimă,
Deşi după tine au mai venit,
Şi-au mai plecat
Şi alte persoane.
Dar niciuna nu-mi făcuse rău,
Aşa cum tu ai făcut-o.
Şi totuşi,
Pe tine te chema mintea,
În momentele cele mai intime.
Ca şi cum ar fi vrut să fi fost acolo?
Am realizat că tu mi-ai lăsat amintiri,
Iar amintirile care dăinuie trebuie să fie complete.
Şi frumoase,
Şi urâte.
Tu mi le oferiseşi pe amândouă,
De asta nu îmi aduceam aminte de ceilalţi.
De asta mintea mea te chema doar pe tine.
Îmi amintesc şi acum când a spus-o:
"Dacă tot te uiţi înapoi,
Priveşte doar amintirile frumoase."

Urare

Îmi lăsase un gust ciudat,
Care aducea a nehotărâri.
Am simțit gustul şi la câteva zile după ce gustasem,
Deşi făcusem totul să scap de el.
Mai exact,
Să nu mă gândesc.
Aşa scapi,
Când gândurile nu sunt îndreptate în direcția aia,
De unde vrei să scapi...
Nu ştiam nimic,
Deşi avusesem impresia că ştiu.
Nu ştiam ce să îţi mai zic,
Dar undeva trebuia să se termine, nu?
"Mulțumesc",
Îţi spusesem,
Mult prea târziu.
Îţi păruse rău,
Dar nu puteai trece peste orgoliu.
Normal, tu nu erai eu.
Iar eu nu eram orgoliu.
Îţi plăcea să construiești ziduri,
Dar ai construit ziduri între noi.
La început, le făceai pentru protecția ta.
Pe urmă nu ai mai făcut.
Şi când am vrut mai mult,
Ai început să construiești ziduri.
Între mine şi tine.
Ai pus unul.
Eu am întrebat "De ce?".
Ai mai pus încă unul,
Şi încă unul,
De parcă în lumea asta erau două regate:
Al tău şi al meu.
Continuai să îmi laşi orice gust,
Dar nu era un gust care să mă facă
Să stau.
Nu puteam.
De ce aș fi făcut asta?
Nu dormeai de dor,
Iar mie nu-mi mai păsa.
Erai trecut,
Şi trecutului nu-i e permis
Să stea în prezent.
A avut timpul lui,
Aşa cum fiecare dintre noi l-a avut.
Dar nu în acelaşi timp.
Şi tot aveam un gust după plecarea ta,
Şi-aş fi vrut să înţeleg de unde toate nehotărârile.
Dar scăpasem de gând,
Şi implicit de tine.
Am crezut asta.
Multă vreme.
Până când...

Zebră

Poate că simţeam nevoia să mă asculţi.
Poate că voiam să te simt aproape,
Să ştiu că nu vorbesc în zadar,
Să aud o vorbă din partea ta,
Orice ai fi zis.
Ai preferat de multe ori tăcerea,
Îţi era o mai bună prietenă decât am fost eu?
Aşa e, atunci când ne e bine,
Uităm,
De multe ori,
Cine ne-a fost aproape.
Am vrut să te ajut să treci peste,
Mi-am dorit mult să te văd bine.
Am încercat,
În felul meu,
Să fiu aproape de tine.
Ştiu că aveai nevoie să te vindeci.
Şi mi-am dorit din suflet să pot fi eu ajutorul tău,
Impulsul de a vrea să vezi alte perspective.
Şi ştiu că te-am rănit, minţind,
Dar am minţit de frică... că voi pierde
Legatura aceea cu tine,
Pe care am crezut-o... specială...
Acum taci,
Iar eu îţi aduc aminte de ea, aşa ai zis cândva.
Pentru că vorbim la fel, gândim la fel...
Zici?
Poate avem idei asemănătoare,  dar...
Suntem diferite.
Aş vrea să ştiu ce e în mintea ta acum,
Şi ai pus un perete.
Aşa cum îţi spuneam, la început,
Când te învăţam "regulile".
Ai pus un perete între tine şi mine,
Şi e prea înalt să sar peste.
Tu ai gaură, să mă vezi,
Eu nu pot să te văd...
Eu îţi zic ce e în mintea mea,
Tu taci...
Tăcerea ta mă întristează.
Cum ţi-ar fi fost ţie, atunci când ţi-a fost greu,
Să tac şi eu?
Tu cum te-ai fi simţit?
Ţi-am spus lucruri ciudate, poate,
Pentru că tu tot tăceai,
Iar eu nu spun lucruri ciudate.
Vezi la ce nivel m-a adus tăcerea ta,
Şi neînţelegerea?
Nu înţeleg,
Şi tu nu clarifici nimic.
Nu ştiu de ce insist.
Poate pentru că renunţ foarte greu.
Extrem de greu.
Ştiu că se poate mai mult de atât,
Mereu se poate.
Tăcerea ta exprimă multe,
Mai multe sensuri decât exprimă cuvintele.
Aş vrea să ştiu ce pas să fac,
Dar tu nu spui nimic...
Mi-am cerut scuze,
Ce vrei să fac mai mult?
Respect orice decizie iei,
Şi adu-ţi aminte că mă implic,
Pentru că-mi pasă.
Altfel nu mai eram aici,
Nu mai scriam nimic din toate astea...
Spune-mi ceva,
Orice,
Dar spune-mi...
Să fii clar, te rog,
Înţeleg mai greu...
Dar zi ceva,
Nu mai lăsa tăcerea să mă omoare...

Exagerare

"Pune-ţi o dorinţă!" îmi spusese,
Şi eu închisem ochii.
Ce trebuia să cer?
Făcusem mult prea mult rău,
Încât să vreau,
De data asta,
Binele.
Aşa că n-am suflat în lumânări,
În fond,
Nu existau.
Era doar cu privirea acolo,
Căutându-mă,
Aşteptând ca la fiecare coborâre de-a mea
Să îi regăsesc paşii pe care îi pierduse
Cu altcineva.
"De ce insist?", am întrebat eu.
"Pentru că tu crezi în ceva", îmi răspunse.
Nu mai credeam în nimic.
Cum puteam să dezvălui că pasiunea din sărut
Nu era reală?
"Ai fi mers mai departe?" am întrebat eu.
Rămăsese fără răspuns,
Ca întotdeauna,
De parcă eu eram adesea vinovată
Pentru bătăile inimii lui.
Ştiu că mă căuta,
Recunoscuse.
Iar eu eram tot mai slabă,
Găsindu-mi defecte acolo unde nu existau...
Îmi spusese să îl dau uitării.
De fapt,
Devenisem un soi de slăbiciune,
Şi îi făceam rău.
O simţise din plin,
Aşteptând tăcerea mea.
Dar nu puteam să tac.
Nu puteam,
Pur şi simplu.
Lipsa mea îl bucura,
Şi lăsa totuşi, semne,
C-ar vrea să mă vadă.
Sau aşa vedeam.
Mă lăsam condusă de închipuiri,
Şi controlam tot.
Mai puţin pe mine.
"Unde vrei să ajungi?" mă întreba din priviri.
"La tine", i-am spus, nedumerită.
"Ne despart mări şi ţări", adăugase.
Nu-mi era frică de distanţe,
Dar ştiam că o dată plecată,
Existau toate şansele să prefer marea, în locul lui.
I se părea cum că întrecusem orice limită,
Şi-acum mă punea să îmi pun dorinţe?
Mi le pusesem,
Dar nu i-am spus.
Căutam amândoi ceva,
Şi ne-am călcat sentimentele.
El mai mult,
Avea piciorul mare.
Dar eu mai intens,
Ştiam să mă joc cu vorbele.
Ar fi vrut să încetez,
Dar eu mai mult ca el.
Am închis ochii şi mi-am pus o dorinţă.
"Vreau să cunosc ce îţi provoacă ţie fuga".
Îmi scrisese pe-o hârtie,
Cu litere extrem de mici.
"...tu".

Nepăsare

Acceptasem să cred
Că va fi diferit,
Ca de fiecare dată.
Şi mă trezisem la sfârşitul ei.
Cufundată-n uitare era şi ea,
Şi el,
De parcă amnezia înconjura tot.
Unde erau mâhnirile,
Şi de ce minţisei?
Ochii tăi fixau
Privirea mea pierdută.
Voiai să-ţi duc dorul?
Sau ce voiai?
Îmi spuneai lucruri pe care nici tu
Nu le credeai,
Ţi-era teamă că mintea
Ar fi trecut la un alt nivel?
Ah, da!
Mintea ta o făcuse deja,
Şi-o aştepta şi p-a mea,
Dar eu eram guvernată de suflet,
Iar tu nu ştiai asta.
Scăparea ta mi-a arătat privirile tale,
Ştiam să mă opresc la timp.
Ai fi vrut o continuare,
Dar ai găsit una mai bună.
Se potrivea pe stilul tău.
Acceptasem,
Dar îmi dovedeai pe zi ce trece
Contrariul.
Îţi dai seama ce repulsie i-ai provocat
Minţii mele?
Sufletul îmi plecase,
Şi-am iubit lucrul ăsta
Pentru prima oară.
Însemna că nu meriţi nimic,
Nici măcar o altă vorbă frumoasă.
Aveai prea multe dileme,
Iar eu tocmai ce căpătasem unele noi.
Tu chiar crezi că le voiam şi pe ale tale?
Te dădusem uitării,
Venea sfârşitul ei,
Şi tot acolo eram.
Aşa că am plecat mai departe...

Greu

Începi,
Și ți se pare că un nou început
Va pune ordine în viața ta.
Ți-e frică, totuși,
Să privești înainte,
Dar nu ştii de ce.
Ai pierdut ceva din tine
Cu acest nou început,
Și-ai vrea să te întorci,
Să te întorci la momentele în care
Nimic nu perturba liniştea din tine
Și din jur.
Dar viața nu stă în loc,
Și alegi să mergi mai departe.
Sau nu alegi,
Se întâmplă, pur și simplu.
E vremea pentru oameni noi,
Care să îți ofere bucăți din tine
După care te tot uiți înapoi.
Fiecare din noile persoane deține
O parte din tine.
Sau poate nu-i așa,
Dar te minți,
Pentru a nu îți mai provoca dureri de gât...
Ar trebui să ai ochi la spate,
Pentru a privi mereu locul de unde pleci,
Ce laşi în urmă,
Amintirile la care nu renunți,
Pentru că îți țin loc de cald,
De iubire,
De sete,
Mai ales de sete...
Sete de tine,
De oameni,
De vise,
De lucruri comune,
De priviri,
De tot ce a fost...
Începutul nu e, de fapt,
Un început.
Lumea cea nouă nu a adus bucăți din tine,
Ci doar dezamăgiri.
Îți deschizi sufletul,
Și nu este de dorit.
Cine are nevoie de sufletul tău bolnav?
Vindecarea nu există,
Cât mereu te uiți înapoi...
Te doare pe interior
Ca o rană sângerândă,
Care nu se închide,
Nu se închide,
Și nu se închide...
Îți clădești un sfârșit continuu
Pe un morman de aşteptări,
Dezamăgiri,
Nepăsări,
Și speri la mai bine.
Ce-i de făcut?
Dar nu faci totul, deja,
Așa cum trebuie?
Cine are nevoie de oameni noi,
Când trecutul ține loc de toate?

Înfrângere

Îmi doream să am parte de tine,
Și-am început ceva pentru că tu începuseşi.
Îți văzusem primul gând,
Dezvelit,
Și îmi părea cum că nu avem nimic să ne lege.
Făceai din priviri
Ceea ce nu spuneau cuvintele,
Vorbeai prea mult...
Iar când îndrăzneala mea de pe inel
A coborât asupra ta,
Am zis că stau cam prost cu încrederea.
Dar n-aveam nimic de pierdut,
Niciodată nu am nimic de pierdut.
Am decis că soarta îți e potrivnică,
Mai ales că erai în impas.
Iar eu,
Cea care ți-ar fi dat o mână de ajutor.
Și ți l-am dat.
Și-am prins drag de tine
Și de situația ta.
Eram unica ta scăpare
Din toate nebuniile care te mâncau de viu.
Am simțit nevoia să-ți fiu tot mai aproape,
Și poate că am fost prea mult.
Prea sinceră.
Ți-am dezvăluit adevărul,
Dar uneori adevărul îndepărtează,
Nu apropie...
Aș fi vrut exact acea dorință de-a ta,
Am avut-o și eu și încă o am.
Dar oboseala ta se plictisește cu mine,
Și nici inima n-a mai rezistat.
Te-aş ruga,
Din suflet,
Să-mi frângi inima,
Să ştiu că mai există
Acolo unde se crede că e.
Dar ție ți s-a luat de tot jocul ăsta.
Nici inimi nu mai vrei să frângi,
Și ți-am adus-o pe tavă.
Nu ai chef.
Eu nu am nimic.
Prea multă dăruire mult prea devreme?
Nu regret,
Nu mai am interior,
Aşa că mi-e indiferent.
Și totuși,
Cu mine cum rămâne?

Vindecare

Îmi pun imaginația la contribuție
Pentru a aduce în prim plan
Momentele cu tine.
Nu mi-ai rămas în memorie
Ca acel tatuaj care mă obsedează,
Și care îmi apare în fața ochilor
De fiecare dată când întorc capul după tine...
Nu te țin minte,
Dar te-am lăsat să-ți pui amprenta
Pe mine.
În orice mod ai fi vrut.
Am ales amândoi unul senzual,
Dar oare chiar amândoi am ales?
Mintea respinge cu desăvârșire orice urmă de tine.
Eşti contradicția,
Contrariul,
Și tot ce am respins mai mult pe lumea asta.
Și nici mintea nu vrea să ocupe din tine
Un spațiu.
Oricât de mic.
Continuarea n-ar fi fost,
Dacă îndrăzneala n-ar fi existat.
Întrebarea e:
Cât ai fi dispus să mergi mai departe?
Pe mine să nu mă întrebi,
Eu trăiesc prezentul,
Confuz,
Neclar,
Dar acum.
Memoria mă lasă,
Sau doar nu vrea să-şi amintească de tine?
În mintea mea nu se dau lupte,
Așa cum mă aşteptam.
Credeam că o să-mi rupi sufletul în bucăți,
Dar uitasem că și sufletul
Mi-a plecat o dată cu mintea.
Eu îmi asum orice risc.
Sunt prea indiferentă acum,
Și prea refuză eul din mine
Tot ce însemni tu.
Ai prea multe defecte.
Iar eu pe cel mai mare:
Că îți găsesc defecte.
Dar prea ai...

Iremediabil

Parcă ieri era azi,
Şi azi nu mai are scăpare...
Sunt momente care dispar,
Dispar din tine,
Încet, încet,
Ca şi cum totul se termină,
Şi te lasă într-un ocean de nesiguranță,
Incertitudini,
Şi idei pe care le arunci,
Sau le laşi să zacă acolo,
Până dispar şi ele
Ca toate acele momente,
Sau că toate acele persoane,
Care se sting,
Îşi sting privirile,
Închinzându-te în neant...
De ce ai impresia că eu nu simt nimic?
De ce ai impresia că dacă am schimbat
Locul,
M-am schimbat şi eu de tine?
Am dispărut puțin,
Rămăsesem pe drum,
Şi tu ai dispărut de tot...
Mi-am îngropat inima în aparențe,
Şi nu văd profunzimea lucrurilor.
Ai decis să te întorci acolo unde
Nu aparțineam,
Şi nu te pot aduce în stadiul de priviri
Care doresc...
Am uitat,
M-ai uitat,
Am o altă casă acum,
Iar pierderea din mine mă schimbă.
Şi totuși,
De ce crezi că nu simt nevoia să te aud,
Căutându-mă sub atingeri,
Respirații,
Concepte,
Libertăți?
Eu sunt tot aceeași,
Doar că timpul e altul,
Tu eşti altul,
Prezentul e altul.
M-ai uitat în oceanul de "ne-stări".
Şi eu mă voi lăsa uitată în ocean,
A venit vremea să fim genii în ale uitării...

Seren

La început ți-am iubit mâinile.
Nu pentru că mă luai în brațe,
Asta n-o făceai.
Nu pentru că scriai cuvinte frumoase,
Erai lipsit de ele.
Nu pentru că erau frumoase,
Cu degete lungi,
Pentru că ştii cum erau.
La început ți-am iubit mâinile
Pentru că le-am iubit.
Fără motiv.
Pe urmă a urmat chipul.
Ți-am iubit şi mâinile,
Şi chipul.
Aveai un chip frumos,
Atât de frumos,
Şi ochi care căutau liniştea.
Pe care o tot căutai în mine.
Sau în afară.
Ți-am iubit mâinile,
Şi chipul,
Dar nu-ți puteam iubi chipul la adevărata valoare,
Dacă nu renunțam la mâini.
Am renunțat la mâini,
Ca să-ți pot iubi chipul mai tare.
Pe urmă ți-am iubit corpul,
Ți-am iubit chipul şi corpul.
Nu pentru că aveai un corp sculptat de ungherele minții mele,
Nu pentru că era baza pentru capul meu culcat,
Ci pentru că era corpul tău,
Erai tu,
Şi era de-ajuns.
Dar tot se putea mai mult,
Şi-am renunțat la chip,
Ca să iubesc corpul tău aşa cum trebuia.
Pe urmă ți-am iubit tatuajele,
Imprimate din sentimente,
Dureri,
Dorințe,
Căutări...
Ți-am iubit şi corpul,
Şi tatuajele,
Dar nu puteam duce iubirea la alt nivel,
Aşa că am renunțat să-ți mai iubesc corpul.
Ți-am iubit tatuajele,
Mi-am făcut pătură din ele,
Şi am păstrat şi unul pentru mine.
Pe urmă ți-am iubit mintea,
Pentru că ea dădea gândurile,
Şi nu-ți iubeam gândurile,
Dar îți iubeam mintea.
Gândeai în căutare,
Şi pentru că nu găseai,
Lăsai mintea deschisă.
Dar nu puteam iubi mintea cu totul,
Dacă nu renunțam la tatuaje.
Şi-am renunțat la tatuaje,
Să pot iubi mintea în toată splendoarea ei.
Pe urmă a apărut ultimul drum.
Către inimă.
M-ai copleșit.
Era extraordinar!
Îți iubeam şi mintea, şi inima,
Dar trebuia să fie mai intens.
Am renunțat la minte,
Să-ți iubesc inima.
S-o descopăr până la ultima suflare,
Şi-atunci am realizat:
Nu puteam iubi doar mâinile,
Doar chipul,
Doar corpul,
Doar tatuajele,
Doar mintea,
Doar inima.
Nu puteam iubi doar părți din tine,
Pentru că eu lăsasem din mine ceva
La fiecare oprire din tine.
Trebuia să mă adun la loc,
Şi să te iubesc pe de-a-ntregul.
Şi ai fost prea mult pentru mine.
...
Şi azi caut bucăți asemănătoare cu ale mele,
Cele pierdute,
Ca să mă refac.
Şi totuși,
Ți-am iubit mâinile,
Nu pentru că mă luai în brațe,
N-ai făcut-o.
Nu cât aş fi vrut eu...

Întrebări

Sunt locuri pe care nu vrei să le descoperi.
Sunt locuri în care vrei să ajungi.
Sunt locuri în care ai vrea să revii.
Sunt locuri în care ai dubii: vrei să te afli.
Sau nu vrei să te afli.
M-am gândit că cel mai bine
Ar fi să fac o hartă.
Tu prin ce loc vrei să intri în mine?
Din ce loc vrei să începi explorarea?
Am să scriu pe hartă,
Sub formă de notă de subsol,
Faptul că mulți, foarte mulți,
Pornesc descoperirile din mine
Prin ochi.
Da.
Prin ochi.
Se înfățișează în fața mea,
Uitându-se la mine.
Explorarea a început.
Au primit undă verde,
Şi nu-i pot lăsa să nu intre.
E absurd,
Ar trebui să închid ochii.
E drept,
Unii sunt mai şmecheri,
Lasă la urmă explorarea prin ochi.
Şi decid să intre în mine prin alte căi.
Prin urechi.
Pot închide ochii,
Ca să opresc explorarea cuiva ce vrea să invadeze
Perimetrul meu restrâns,
Dar pot să nu aud?
Aud, am auzul fin...
Şi uite, unii încep prin calea asta.
Auzul meu se-nclină,
Şi mă simt ca într-o mare de soare.
Adie vântul lin,
Şi cuvintele rostite îmi invadează trupul,
Căutându-şi locuri doar ale lor.
Fiecărei părți din mine
Îi corespunde un cuvânt.
Sunt plină de cuvinte,
Dacă mă privești.
Sunt casă pentru cuvintele lor,
Care se-aştern ca o pictură monumentală,
Lin.
Alții decid să înceapă explorarea din mine
Folosindu-se de atingeri.
Atunci când decid să nu văd,
Şi de-auzit nu aud decât ploi,
Vin oameni care lasă pe cuvinte
Stări.
Sunt cuvinte care au nevoie de acoperiş,
Căci casa mea nu le poate ține pe toate.
Le mai pierd,
Corpul meu freamătă dorul cuvintelor căzute.
Au fost prea multe,
Nu mai era loc...
Atingerile persoanelor care mă explorează
Oferă punți,
Acoperişuri,
Cuvintelor.
Alți exploratori sunt mai vicleni,
Şi decid că locul de pornire către descoperiri
Trebuie să fie din minte.
Dacă mintea îți dă voie,
Toate celelalte se supun.
E drept, pentru a începe explorarea de-aici,
Trebuie totuși,
Să fi trecut,
Rapid,
Cel mai rapid posibil,
Prin ochi şi auz.
Atingerile nu sunt întotdeauna puncte cheie.
Cea mai periculoasă explorare
E cea care porneşte din inimă.
Ce cauți acolo,
Cine ți-a dat voie să intri?
Am puține chei,
Şi un singur lacăt uzat,
Deşi probabil au fost făcute copii după cheile alea puține,
Prea mulți au început explorarea de-aici,
În ultima vreme,
De parcă inima mea e un refugiu.
Corpul mi-e casă pentru cuvinte,
Trebuie să-mi fie şi inima casă pentru ceva?
Mulți decid,
Însă,
Că închid ochii prea mult,
Sau că nu aud nimic,
Şi că atingerile nu acoperă nimic.
Şi puțini dintre ei merg mai departe.
Puțin mai departe.
Sunt unii care nu se satură,
Şi explorează fiecare colțişor,
De parcă eu nu mai exist.
De parc-au descoperit pierderea din mine,
Sau sufletul ascuns în pustiu.

Linie

Ce visezi când eşti cu mintea concentrată?
Ce vezi când pleoapele-ți acoperă ochii,
Strălucind în întuneric libertăți concrete?
Ai vrut, şi-ai primit.
Renunți aşa uşor la toate?
Îți ții dorul în sticluțe.
Pe unele le-ai spart, din greşeală,
Şi-a-nceput să-ți fie dor,
De dinainte de-a pleca.
Alte sticluțe, ştiu,
Zac în unghere luminate,
Doar, doar, le vei privi cu interes,
Mai ales că sunt inscripționate.
Unele cu nume,
Altele cu idei,
Altele cu lucruri concrete.
Ai strâns o viață de om într-un loc,
Şi-acum muți locul în alt om.
Ce iei în bagaj?
Cineva pusese sticluțele tale cu dor,
Ca nu cumva să le uiți în oameni,
Sau şi mai rău: să le uiți de tot.
Dai semne,
Speri,
Priveşti,
Şi toți se uită ciudat la tine.
"Tu ce-i mai fi vrând?"
Sunt dureri care-ți plac,
Şi care te făceau om.
Pe astea le laşi în urmă.
Şi ce mai laşi în urmă,
Şi ce iei cu tine?
Iei dispariție,
Şi laşi urme.
Urme de tine.
În ceilalți.
Peste tot.
În gânduri, în priviri,
În râsete.
Laşi sticluțele de dor,
Bagajul e prea plin.
Diminețile se adună,
Cântându-ți rămas bun.
Plecarea ta e iminentă.
Ai fi vrut, cât ai fi vrut...
Îndrăzneai să ceri universul pe tavă,
Şi oameni potriviți ție,
Cu care să schimbi libertăți variate,
Pasagere,
Arzânde.
Ai primit universul pe tavă,
Şi suflete rătăcite în prag de dor.
Lumea ta s-a sfârșit.
"Nou" este cuvântul pe care trebuie să-l ştii.
Iubeşte-l,
Este noua ta casă.
Alungă orice dor,
Şi nu te uita în urmă.
Toate au menirea să te țină-n loc.
Bagajul e prea uşor,
Hai, pune, totuşi,
O sticluță cu dor.
Dar vezi, alege bine!
Nu vrei cumva să te întorci...

Puțin

Vine o vreme când analizezi totul.
Iau naştere interpretări,
De parcă suflul vieții vine din ele.
Cum altfel?
Treci totul prin prisma gândirii,
Pentru că nu vrem să ne oprim din a face asta.
Ce va face mintea,
Dacă tu stai să contempli sufletul tău?
Gândim,
Mereu gândim,
Şi totuşi...
O facem mecanic,
De parcă nu gândirea contează,
Dar ne bazăm strict pe ea.
O ducem la rangul de... divinitate...
Renunțăm la gânduri,
Renunțăm la noi?
Ar trebui să ne gândim mereu
Măcar la un singur lucru.
Şi bun.
Întrebarea pe care-o am în minte
M-ar lăsa fără răspunsuri,
Pentru că uităm să gândim cu sufletul.
"Pe tine ce te motivează?" mă întreabă mintea.
Zi de zi,
Uit de ce o fac.
Ceea ce fac.
Nici măcar nu mă gândesc la asta.
Am preluat viața ca pe ceva mecanic,
În care toate sunt,
Ca într-un puzzle,
Puse cap la cap.
Mereu același puzzle,
Chiar dacă forma pieselor e diferită.
Imaginea de ansamblu e aceeași.
Şi parcă nu puteam să văd ansamblul!
Gândim prea abstract
Pentru lucruri prea concrete.
Şi invers.
Ne-am însuşit motivații,
Dar uneori dăm înapoi.
Cine era în toată această luptă?
Mintea sau sufletul?
Alegi imagini diferite,
Pe același piese de puzzle.
Ți-ar spune alții că nu-i posibil,
Dar granițele doar noi le-am creat.
Pot exista,
Sau nu,
Şi motivația poate lipsi uşor din peisaj.
Dar ce viață ar fi?
Vreau o mulțime de imagini noi,
Cu aceeași piesă de puzzle : eu.
Pe cât punem pariu că se poate?

Semne

Îți spui că totul are un sens,
Ascuns de tine.
Ai vrut atât de mult capătul,
Încât capătul e aici.
Ți-l închipuiai,
Ca prin vis,
Ca şi cum dorințele s-ar fi îndeplinit
După bunul plac.
Incertitudini în interior,
Nesiguranță în afară,
Exact sfârșitul lumii,
Sau sfârșitul tău.
Ştiai că vor fi compromisuri de făcut,
Dar și vărsare de lacrimi?
Calitățile bine ştiute au dispărut,
Rând pe rând,
Lăsându-le celorlalți
Cel mai amar gust din tine.
Unul care doare...
Analizezi,
Calculezi totul după bătăile inimii,
Şi te trezești că inima bate mai des
Decât o făcea până acum.
Nelinişti,
Tristeți,
Toate ies la lumină în ultimul ceas,
Ca şi cum absolut toți trebuie să vadă
Laturi ascuțite din tine.
Ce laşi în urmă și ce accepți
Pe nevăzute?
În cine te-ai transformat,
În cel din urmă ceas?
Unde eşti tu,
Şi de ce visul este parte din tine?
Ai vrut schimbări,
Atât de des,
Încât totul este la fel.
Doar tu te-ai schimbat.
Dar...
Îți place cine eşti acum?

Surpriză

Îți promiți că arunci inocența
Şi te comporți ca un om matur.
Care are limite,
Le cunoaşte,
Şi nu îndrăzneşte mai mult.
Aveam limite pe care eram în stare
Să le depăşesc.
Dacă dădeai semne că vrei să fac asta.
În fond, nu viața întreagă se bazează pe ele?
Da, o limită peste care trec
Nu mai e limită.
Am noroc că nu am depășit și alte limite,
Pentru care aş fi plătit cu alte momente
De griji,
Nelinişti,
Şi tot tacâmul.
Sunt inocentă,
Dar acum a fost cea mai mare prostie.
Pentru că sunt aşa.
Cum ar trebui să mă port acum?
Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat?
Ca şi cum nu-mi pasă?
Ca şi cum nu ne ştim și n-am împărțit cuvinte?
Ca şi cum nu ne-am fi văzut vreodată?
Sunt momente ca astea
Când îmi dau seama că visez degeaba.
Păcat că nu mă pot trezi mai des.
Din visul cu tine.
Nu mai meriți niciun gând de-al meu.
Când vei fi matur și tu,
Aşa cum pretinzi să fiu şi eu?
Hai să renunțăm,
Ne pierdem timpul aiurea.
Tu pe al meu,
În mod evident.

Ai noroc că-ți înțeleg tăcerea...

Respirație

Am nevoie să-mi agăț speranțe deşarte
De tine.
Nu ştiu de ce tocmai de tine,
Mai ales că de azi
Eşti doar un trecut pentru mine.
Un trecut care promitea atât de multe,
Şi care a fost dat uitării,
Din lipsă de sentimente reale.
Şi evidente.
Au fost gânduri care te-au adus
Aproape de mine,
Şi gânduri care-au marcat prăpastii între noi.
Ai revenit,
M-am bucurat,
Am exagerat,
Te-ai oprit,
Ai dat cumva înapoi?
Nu-i nimic,
Ştiu ce obiceiuri am,
Atunci când nu gândesc cu nimic.
Te-am şters de câteva ori din mine,
De câte ori vei reveni,
De câte ori te voi mai şterge,
Când vei pleca definitiv?
Mi-ai omorât timpul cu bucurii,
Şi iluzii,
Şi vise,
Pentru că erai o sursă continuă,
Furnizai clipă de clipă dorințe de atracție,
Pe care nu le puteam stăpâni
În nopți cu lună plină.
E ciudat, te-am tot chemat,
De dinainte de-a te şti.
Iar acum te chem cu-un nume care trădează aspecte
Din tine.
Am să încerc să înțeleg rostul,
Dar oare mai are vreun sens?
Ce mi-ai putea oferi în plus,
Pe lângă amalgamul de înțepături în minte,
Zvâcniri în toiul nopții
Şi vise nespus de clare,
Chiar când eram trează?
Am cunoscut oameni ca tine,
Şi nu mă interesează acum că fiecare e unic,
O să-ți pun etichete de tot felul,
Care nu relevă realitatea.
Dar mai contează?
Te-am şters
(Pentru a câta oară?)
Din bătăile inimii.
Fiecare are alt drum,
Fă în aşa fel încât nu ne mai găsim la intersecții.
Azi e o nouă zi.
Şi sunt o nouă eu.
Şi te-am uitat.

Speranțe

Eşti atât de grăbit,
Încât mă sperie graba ta.
Atât de tare,
Încât mă faci să fiu
Atât de nesigură...
Sunt atât de grăbită,
Încât te temi că am luat-o razna.
Ori ne grăbim amândoi,
Ori renunțăm,
Încă dinainte de-a fi început.
E ca atunci când vrem să intrăm amândoi pe o uşă,
Fără să aşteptăm,
Tu după mine,
Eu după tine,
Sau invers.
Ne ciocnim și ne uităm mirați unul la altul.
Nu aşa trebuia să fie,
Nu aşa sunt începuturile!
Sau ne găsim în situația cealaltă,
Când eu aştept să intri tu primul pe uşă,
Iar tu aştepți,
La rândul tău,
Să intru eu prima pe uşă.
Şi ne găsim în același loc,
Ori cu prea mult curaj,
Ori cu o lipsă totală de el.
Nu ştim să dozăm momentele,
Astfel încât totul să vină firesc...
Tu trăiești clipa,
Eu am curajul,
Tu ai nerăbdarea,
Eu am calmul...
Ceva nu merge bine aici,
Deşi pare că există completări,
Suntem aşa de diferiți,
Şi atât de asemănători,
În același timp!
Vrem şi nu vrem,
Ne grăbim în același timp,
Ne oprim în același timp,
Şi ne întrebăm de ce stagnăm.

Sau de ce ne grăbim.
Nimic nu e firesc.
Am recunoscut amândoi,
Dar la ce rost?
Sunt lumi prea diferite,
Şi de data asta,
Nu ştiu dacă vreau să dau noul pe vechi,
Ca pe un schimb
Ce-l fac la târg
În zi de duminică.
N-ai să înțelegi,
Şi nici nu trebuie s-o faci.
Nici eu n-am să te înțeleg pe tine,
Deşi deja o fac...
Ar fi fost frumos,
Sau nu,
Tu cum poți numi o joacă
Care nu cuprinde jucării?
Eu n-o mai numesc joacă.
O numesc realitate.
Iar realitatea mea e alta.

Întâmpinare

Când totul e neclar
Respingi...
Respingi pentru că noul este necunoscut,
Şi dacă ai eşuat de atâtea ori,
De ce să mai încerci?
Chiar aşa, de ce?
Sunt unele lupte care scot din tine
Ceea ce negi și nu accepți.
Poate că e timpul să te orientezi
Către noi şi noi direcții,
Dar e atât de nesigur,
Neclar,
Încât nu vrei să mai faci nimic...
Respingi orice idee,
Şi rămâi în trecut,
Amintindu-ți,
Clipă de clipă,
Momente nu atât de perfecte,
Dar care îți apar ca fiind aşa,
Memoria având grijă să şteargă
Toate elementele care nu făceau momentul
Acela
Să fie perfect...
Şi apare şansa la orizont,
Dar de ce-aş mai încerca?
Ştii că nu am putut să dorm,
Din cauză că gândurile îmi zburau către tine?
Şi de ce se întâmplă asta,
E o necunoscută.
Nu avem nimic de împărțit,
Pentru că sunt deja ascunsă,
De toate sentimentele pe care le-am arătat,
Fățiş,
Fără să fi avut vreo teamă
Că le vei respinge,
Aşa cum resping eu totul acum,
Pentru că nu mai vreau,
Nu mai vreau,
Nu mai vreau...
Ce s-a întâmplat și ce este acum?
Sunt confuză,
Nu mă faci să înțeleg ceva din nimic.
Mai bine plecăm, nu?
Departe, atât de departe,
Încât nici gândul nu mă poate urma.
M-am pierdut în o mie de zări,
Iar acum trebuie să găsesc sensul.
Poate te uit,
Sau poate-mi mai apari,
Pe nepusă masă,
În gânduri,
Derulate invers.
Am să resping tot,
M-am săturat să mă lupt cu mine,
Aşa că vreau să ne despărțim.
Pentru totdeauna.
Nu e cale de întoarcere.
Nu vreau să te mai văd vreodată.

Statornic

Uitasem cum e
Să te admir.
Te uitasem de tot,
De parcă nu o făcusem nicicând.
Şi tu erai aievea acolo,
Dar eu n-am avut ochi să te văd,
Uneori pentru că erai prea sus,
Iar eu prea jos,
Şi nu ştiam să-mi ridic capul
Să te mai văd aşa cum erai
Când te-am descoperit.
Respinsesem de la început ideea de a te vedea,
Admira,
Cuprinde cu privirea,
Pentru că mi se părea - ciudat lucru -
Că doar cei fără de noroc
Trebuiau să facă asta,
Iar eu mă consideram o norocoasă.
Acum ştiu că am pierdut,
Am şi câştigat,
Şi te-am câştigat pe tine,
Văzut printr-o fereastră mică,
Pentru că doar atât pot primi acum.
Ai fost o necunoscută,
Şi m-ai "pedepsit" când am vrut să descopăr
Mai mult din tine.
Am decis atunci să te uit,
Căci nu meritai niciun alt gând de-al meu,
Pentru că-mi plăcea să cred că doar cine merită
Primeşte gânduri de la mine.
Te uitasem pentru atât de mult timp,
Încât acum te descopeream ca pentru prima oară,
Când m-ai fascinat.
Aş vrea să nu te schmbi niciodată,
Şi să rămâni fel ca acum,
Dar mai mare ar fi regretul să ştiu
Că nu eşti nestatornic.
Mă vei fascina mereu,
Mă vei face să am mereu acea privire inocență,
Ca şi cum de fiecare dată te voi descoperi
Ca pentru prima oară.
Şi aşa va fi,
Mereu te vei schimba,
Dar asta nu e decât un lucru bun.

Greşeală?

Cere şi vei primi.
Întreabă și vei afla.
Şi când primeşti,
Sau afli răspunsul,
Surpriză!
Ai înțeles greșit,
Sau doar răspunsul nu era
Pe măsura aşteptărilor?
Ar trebui să fim mai sinceri,
Dar ce te faci când nu ştii cum?
Se presupune (nu-nțeleg. Societatea presupune?)
Că ai trecut prin şcoală,
Iar datorită ei,
Vocabularul tău cuprinde
O mulțime de cuvinte.
Unele mai sofisticate,
Altele mai puțin.
Evident,
Ştii să legi fraze și fără să ai şcoală,
Dar ce te faci
Atunci când ceri ceva
Şi primeşti altceva?
Când întrebi un lucru
Şi primeşti un răspuns indecis.
Cred că are legătură cu întrebarea,
Sau cu cerutul în sine.
Ştii să ceri în aşa fel
Încât să obții exact ceea ce doreai?
Ştii să întrebi exact ce vrei să afli?
Ar trebui să ni se citească în suflet,
Căci uneori fac prea mult abuz
De cuvinte.
Inutile.
Sau tocmai simplitatea lor
Mă fac să mă complic.
Ştii ce-am vrut,
Dar am zis-o în alt mod.
Nu pare nicio diferență,
Şi totuși este una foarte mare!
Primeşti ceea ce îți dorești,
Atâta timp cât ştii s-o spui
În mod clar.

Dar ştii s-o spui?

Extremități

Te aşezi și respiri.
Respiri aer,
Dar mai mult decât aer,
Respiri dezamăgiri.
Respiri atât de multe,
Încât aerul nu-ți mai prieşte de mult!
Respiri momente aruncate-n prăpăstii,
Cu gândul că, poate,
Inspirându-le adânc în subconştient,
Le aduci înapoi.
Deşi ştii că trecutul nu se poate întoarce.
Respiri deziluzii,
Şi amăgiri,
Şi plâns amar.
Ai vrea să dansezi cu viața,
Dar nu ştii să dansezi...
Respiri momente de restrişte,
Şi momente aruncate aiurea,
Capturate pe hârtii,
De atâtea şi atâtea ori.
Ai respirat și lacrimi,
Când ele îți ofereau însăși viața,
La intersecția de întrebări și respirații
Întrepătrunse.
"Încotro?" nu mai are de mult
Nicio valoare.
Ai respirat prea mult întrebarea asta,
Încât i-ai luat suflul.
Respiri,
Rând pe rând,
Valori,
Cărora le iei puterea,
Transformându-le în ceva lipsit de intensitate,
De licăr interior.
Aşa cum se simte,
La tine,
Subînțelesul.
Inspirat de întrebări,
Care mai de care să afle răspunsuri
La noțiuni pe care le respiri.
Respiri dezamăgiri,
Şi te-ai săturat până peste cap.
Într-o altă lume
Vei respira fericire.
Ai pierdut, însă,
Contactul cu lumea aceea.
Nu respira aşteptare,
Căci,
Poate,
Altul e destinul tău.

Fără puteri

Am slăbiciuni,
Ca oricare altă persoană.
Slăbiciuni de tot felul,
Care mă fac mai vulnerabilă,
Sau dimpotrivă.
Care mă fac diferită...
Le-am strâns pe toate în inimă
Şi uneori le privesc cu drag.
N-aş vrea să le elimin,
Aş pierde o parte din mine...
Sunt multe,
Multe,
Multe momente când îmi spun
Că voi schimba,
Totuşi,
Ceva la mine.
Lăsându-te-n urmă de tot,
Ca mai apoi să îmi găsesc alte slăbiciuni mai frumoase
Şi mai devoratoare de interior,
Şi suflet,
Şi lumină,
Şi pasiune,
Şi putere,
Şi... stângăcii,
(Sau lucruri atât de simple,
Că numai ție nu-ți ies).
Te-am uitat,
Dar nu te-am uitat pe tine.
Te-am uitat într-un cotlon al minții mele,
Dar nu te-am uitat pe tine.
Când reuşesc să caut în minte,
Ceva,
Se poate să dau şi de tine.
Acolo,
În ungherul cu slăbiciuni,
Bolnăvicioase slăbiciuni.
N-ai fost atât de tare interiorizat în sufletul meu,
Dar acolo îți e locul în mine...
Te-am uitat,
Te-am uitat,
Şi totuși slăbiciunile ies la suprafață,
Aducându-mi aminte de cine sunt eu.
Ce mi-ai făcut de-ai ocupat fix acel altar,
Altarul cunoaşterii absolute?
Află-mi toate slăbiciunile și mă vei cunoaşte
Mai mult decât oricând.
Ciudat,
Câte slăbiciuni am eu?
Le număr pe degete,
Şi uneori îmi vine să-mi iau mintea la trântă,
Pentru imaginația bogată
Pe care o deține...
Ce slăbiciune eşti tu,
De-mi acaparezi și mintea,
Şi tot,
Şi trăiești în mine ca virusul pe veci?
Vreau să mă vindec,
Dar cred c-aş fi mai goală fără tine,
Fără amintiri,
Fără cuvinte,
Fără surâs...
Am şters orice urmă de tine,
Şi totuși...
Mai vreau o fărâmă din tine,
Şi dacă un întreg continent ne-ar despărți,
Aş veni înapoi,
De mă vei chema.
...
Am învățat să-mi accept slăbiciunile,
Doar aşa am reușit să scap de ele.

...
... oare?

Maturizare

Cum e şi cum se vede?
Avem şi distanță,
Şi apropiere.
Între noi.
Avem poveşti de spus mai departe,
Şi clipe în care nimicul a fost personajul principal.
La care parte suntem acum?
Suntem atât de aproape,
Şi totuși,
Doar fizic.
Tu nu eşti acolo pentru mine,
Eşti acolo pentru ei.
Eu nu sunt acolo pentru tine,
Deşi uneori mi-aş dori să fiu.
Aşa că sunt şi eu acolo,
Dar pentru mine.
Ne găsim mereu în același loc,
Dar în lumi diferite.
Aparențele au înşelat întotdeauna,
Iar doar afară
Te simt cu adevărat lângă mine cu totul.
Ne-am obişnuit să fim cuplu de weekend,
Dar câte alte zile lucrătoare să te tot strig,
Până elimini distanța dintre noi,
Care poartă numele unor amici de-ai tăi?
Îmi doresc prea mult să te schimb,
Pentru că acum am alte priorități,
Şi tu ai rămas în urmă.
Sau invers.
Stăm împreună doar de dragul de a sta împreună,
Dar ne mai iubim?
Ştiu, rutina are un alt nume aici.
Îi zice chiar iubire...
Nu pot să te schimb,
Şi-ar fi păcat,
Ți-aş lua părți din tine pentru totdeauna.
Mai bine renunț de tot,
Şi dacă vei mai creşte,
Vom continua să eliminăm distanțe.
Din suflet.

Dinadins

Îmi doresc să nu te mai văd.
Prefer să ştii adevărul.
Sunt motive şi motive,
Aşa cum se întâmplă cu toate.
Vezi, savurezi, iubeşti arzător, poate,
Şi vine momentul când totul este altfel.
Atât de diferit față de prima clipă
(Sau a doua),
Încât nu te mai atrage.
Nu, nu învinuiesc pe nimeni aici,
N-ai nicio vină,
Aşa cum nici eu nu am.
Sau tocmai,
Suntem amândoi vinovați.
Nu mai contează asta.
Am hotărât că aşa e mai bine,
Fiecare cu drumul lui.
Deşi se aseamănă,
Al meu e făcut pentru mine,
Doar pentru mine.
Tu nu mai ai loc aici,
Şi dacă stau să mă gândesc,
Nici nu ştiu,
De fapt,
Cât loc ai avut pe drumul meu,
Şi cât te-am lăsat să-mi umbli pe el.
E drept,
Şi eu am umblat pe al tău
Mai mult decât era cazul,
Dar acum s-a terminat.
Aşa cum şi tu ai realizat asta,
Şi eu am înțeles-o.
Te mai visez, uneori,
Dar vag. Şi rar.
Nu-ți mai zăresc chipul clar,
Şi uneori îmi pare că ai împrumutat chipuri
De la străinii de pe stradă,
Nici vocea nu mai e a ta.
Mintea nu mă mai ajută să te văd,
Deşi uneori mă uit la tine,
Doar la tine,
Să te privesc.
Şi eu văd prin tine.
Toate s-au scurs,
Ca nisipul din clepsidră,
Pe care,
De cele mai multe ori,
O întorc înapoi înainte ca ultimele fărâme
Să decidă soarta.
Asta mă face să nu iau decizii,
Căci unele dor al naibii de tare...
Dar, vezi tu,
Asta n-a durut.
E, pur și simplu,
Un fapt care se întâmplă.
O ştiu,
Fără ca cineva să mi-o fi zis în prealabil.
Osho spunea că nu avem nevoie de vise,
Visele reprezintă probleme nerezolvate.
Tu eşti problema mea,
Sau ai fost.
Am decis să-i pun capăt minții
Să te urmeze acolo unde tu vrei.
Nu vreau să mai fac asta.
S-a terminat,
Şi nici nu ştii cât de fericită sunt,
Deşi nimeni n-o s-o ştie.
Vreau o schimbare,
Iar schimbarea te exclude.
Vreau o viață nouă,
Şi vreau să ştii că sunt alta.
Am alte principii
Şi alte limite.
Şi alte fericiri.

Ocean de dor

S-a făcut frig,
Şi mâinile mi-au înghețat pe suflet.
Un suflet pierdut,
Uitat,
Negăsit și neştiut.
Crezusem că mă găsisem,
Şi fuga îmi părea mai uşoară.
Primisem şi veşti,
Şi lumea părea că se schimbă
După propriile-mi dorințe.
Şi totuși,
Nimic nu dădea semne de schimbare.
Rămăsesem cu certitudini false,
Incertitudini precise care mă aruncă
În orice vâltoare,
Doar în vâltoarea vieții nu.
Am vrut căldură,
Multă căldură,
Să-ți țină cald când îmi țin sufletul rece
(Dacă, cumva, acela mi-o fi sufletul).
Nu reuşesc, de altfel,
Să mă joc cu imaginația.
Este nepăsare în jur,
Şi ignoranță,
Şi nu ştiu de unde să încep.
N-aş vrea să rămân acolo
Unde nici lumina nu-mi mai luminează cărări,
Pentru c-am devenit o povară
Pentru mine însămi.
Schimbarea este,
Dar alta,
Pe care tot eu am vrut-o,
Şi-acum o neg.
Am lăsat tristeți să mă cuprindă,
Şi să mă transforme în cineva,
Dar numai să o facă!
Auzul meu are de suferit,
Am uitat cum e s-auzi fericirea.
Eu tot o aştept,
Aştept să mă poarte viața
În capăt de lume.
Sau mai aproape.
Când vii?

Deficiențe

Prea multe vorbe
Şi prea puține înțelesuri.
Prea multe situații din care nu reiese
Nimic.
Variabile.
Nu ştim să înțelegem,
Sau nu ştim să exprimăm în cuvinte.
Şi uneori doar de cuvinte avem parte,
În lipsă de gesturi.
Şi-aşa,
Poate nici în privința gesturilor
Nu deținem vreun... alfabet.
Şi spune-mi,
La ce bun să ne tot batem capul,
Cu lucruri inutile
Şi situații complicate,
La care ajungem pur și simplu
Pentru că nu ştim să comunicăm?
La ce rost atâtea bătăi de cap,
Când cel mai bine e să renunțăm?
M-am săturat să spun lucruri
Pe care nu intenționez să le dezvălui,
Pentru că sunt intimitatea mea
Cea mai adâncă.
Dar oarecum,
Totul duce în alte şi alte direcții,
Şi aflăm câteva ceva despre fiecare,
Aşa încât începem să stricăm impresii.
Impresia cum că eu eram într-un fel,
Şi de fapt sunt în altul,
Şi invers.
Ne facem reproşuri doar pentru că nu ştim
Să ne oprim.
Atunci când trebuie.
Hai să încetăm să ne mai facem asta.
Sunt lucruri pe care le "afli" despre mine,
Şi pe care le iei de bune.
Şi mai zici că nu o faci.
Şi poate nu ții cont că doar în anumite
Contexte
Sunt aşa cum ai descoperit.
Sau poate te grăbești să-mi pui etichete,
Deşi eu nu sunt aşa cum îți apar
Atunci,
În situația dată.
Contextul defineşte, nu caracterul.
Da,
Exagerez,
Insist,
Şi câte şi mai câte.
Le ştii tu mai bine decât mine.
Şi dacă totuși s-a ajuns aici,
Eu renunț.
Prefer să rămân cu amintirile frumoase,
Şi cu toate momentele în care m-am înălțat.
La propriu.
Prefer să te ştiu aşa cum eşti tu,
Cu adevărat,
Nu aşa cum te dezvălui acum,
Descoperindu-ți "calități" care rănesc.
Orice fel de rană.
Într-un cufăr din cotloanele minții mele,
Eşti mereu acolo.
Mereu,
În acele clipe de... fericire.
Prefer să rămân cu fericirea de-a te fi avut,
Aşa cum eşti,
Decât să încerc să umplu cufărul
Cu alte situații nefericite.
Nu ştii doar că aşa suntem noi,
Oamenii,
Facem din țânțar armăsar,
Şi dacă n-avem țânțari,
Căutăm unii?

Înec

Uneori pierzi totul.
Pentru că, de fapt,
Te pierzi pe tine.
Pierzi orice urmă de curaj,
Şi orice urmă de speranță
Care sălăşluia în tine.
Inevitabil,
Căci aşa se întâmplă mereu,
Deschizi ochii şi te uiți
Şi în stânga,
Şi în dreapta.
Şi ai impresia că vezi fericire,
Fericirea care pe tine te ocoleşte.
Ştii că fiecare are propria viață,
Şi aparențele înşeală mereu.
Îți faci propria ta viață mai mizerabilă,
Construind-o pe ruinele vieții celorlalți.
Ce contează că e doar de suprafață?
Accepți orice,
Doar ca să rămâi în starea asta.
Te-ai scurge lin,
Aşa cum nisipul dintr-o clepsidră o face.
În interiorul tău totul e stins, de mult...
Ai doruri și vorbe pentru oameni
Cărora le eşti aproape,
Indiferent ce va fi.
Dar ei sunt aproape de tine?
De parcă asta ar mai conta.
Aştepți trenul ăla,
Care, de fapt,
A şi venit,
A şi plecat,
Şi ai rămas cu îndoieli atât de mari,
Încât consideri că e timpul
Să îți reverşi furia-n afară,
Să urli,
Să urli pentru tot ceea ce vezi în stânga și-n dreapta,
Iar ție îți lipsește...
Deşi ştii, cunoşti, gândeşti,
Nimic nu e ceea ce pare,
Adevărul e ascuns în adâncuri,
Iar tu visezi
La oamenii pe care, cândva,
Îi făceai fericiți doar cu un zâmbet.
A trecut totul,
Şi totul e stins.
Am crescut,
Şi îmi aştept sentința
Pentru a fi îndrăznit,
O clipă,
Să vreau mai multe decât mi se cuvin,
Deşi ar spune că mi se cuvine toată lumea,
Nu?
Mi-e dor de tine,
Mi-e dor să mă încurajezi,
Mi-e dor să-mi spui că totul va fi bine,
Şi că lupta trebuie să continue.
Mi-e dor să-ți spun tot,
Şi mi-e tare dor să ştiu,
Că am avut,
Cândva,
O parte din tine.
Sunt singură,
Şi îmi merit soarta,
Poate.
Nu mai am puteri pentru nimic,
Şi vreau un soare,
Să fie doar al meu.
Când o să te implici, nesigur,
Să-ți aminteşti că viața este puternică.
Dar tu uiți să fii...

Wish

Let's talk about losing and gaining.
Losing one thing
And gaining another.
It's that how it works?
Is it necessary to always be this way?
It really has to be an exchange
For everything?
Losing on one side,
And what to see,
You do gain on another side.
Really?
What if I don't want to lose anything?
What if I wanna gain always?
Is that even possible?
Guess I don't want to make the loss list anymore.
Think I've been fighting too much for this,
And still,
Don't want it let it go.
And wonder...
Yeah,
I'm prepared,
I am prepared to give something in exchange,
If that's how it works.
I am prepared to give everything
In exchange with that.
I want a new life
And I can give in exchange
The old one.
I've never been so prepared as now.
I know,
True wishes really get accomplished.
Is it so?
Who does decide,
If I'm not me?
I feel I'm losing hope.
I feel I'm in a continuous loss,
Ever since that train passed me by,
Because it was waiting for me
In the station of my empty soul.
And yet,
Feel like I'm gaining and gaining,
But what is loss and what is gain?
Isn't life all about this?
I wish I never give up,
And I wish I always take the best decisions.
I am prepared for the exchange,
Are you?

Regular

Cum e cu riscul?
Juri să rişti orice,
Pentru că nu vrei să dai o şansă regretelor
Să ocupe o parte din tine,
Aşa cum se întâmplase atunci...

Mai bine să regreți că ai făcut-o,
Decât să regreți că n-ai avut curaj s-o faci...
De cele mai multe ori credem
Că avem un singur tren de prins,
Iar când, în sfârșit,
A poposit în gara sufletului tău,
Trebuie să te urci.
Şi uite,
Trenul ăsta a venit.
A oprit în gara vieții mele,
Iar eu sunt prea... liniştită...
Cum s-ar zice,
Am obținut şansa cea mare,
Ăsta e trenul meu,
Cel care mă va duce departe,
Şi la propriu,
Şi la figurat.
Iar eu încă îl fac să aştepte...
Va pleca curând,
Ştiu asta,
Iar eu trebuie să decid:
Mă urc în el,
Sau analizez tot,
În detaliu,
Cum mi-e felul,
Şi găsesc dezavantaje?
Am întrebat în stânga şi-n dreapta,
Căutând convingeri pe care,
Probabil,
Le-am pierdut în bătaia vântului,
Aşteptând trenul pe peronul cumplit de singur.
Am primit răspunsuri de tot felul,
Căci fiecare e unic şi subiectiv, nu?
Am încercat să pun în balanță totul,
Mai ales când e vorba de pericol.
Cică.
Am încercat să-mi întreb sufletul,
Pentru a şti încotro să merg,
Dar azi nu-mi găsesc sufletul.
Parcă noi ne construiam propria viață,
Aşa-i?
Şi totuși trenul m-aşteaptă.
Ei m-aşteaptă.
O nouă viață m-aşteaptă,
Iar eu îi zic "Pas!"...
Poate că altă nouă viață s-a întins la picioarele mele,
Şi eu am început să calc pe ea.
Ce anume s-a schimbat în toată mişcarea asta?
Timpul nu s-a oprit în loc,
Şi totuși trenul vieții mele, da.
Până la noi decizii,
Căci gândesc cu sufletul vechi,
Eu zic că trenul ăsta
După care tot fug,
O să mai vină și altă dată.
În fond,
De ce m-aş sabota singură,
Crezând că unele şanse apar doar
O dată-n viață?
Eu m-am hotărât măcar asupra unui fapt:
Trenul ăsta trebuie să vină de mai multe ori
Pe peronul sufletului meu.
Trebuie să vină,
Căci îl voi aştepta.
Chiar dacă voi fi pregătită,
Chiar dacă nu.
Am să risc,
Atunci când îmi voi fi găsit sufletul
Fugit prin nu-ştiu-ce unghere,
Ca să-i adresez ultima întrebare :
"Vrei să fii fericit?"
Accept riscul,
Chiar dacă, de fapt, n-am făcut-o deloc.
Trenul ăsta trebuie să mai vină și altă dată,
Altfel,
N-ar fi păcat
Să-l aştept degeaba?

Împliniri

Cum rămâne cu răspunsurile?
Cum rămâne cu prezența,
Şi cum rămâne cu împlinirea?
Era ceva după care fugisem
Atâta amar de timp.
Visam asta,
Mâncam asta pe pâine,
Transpiram asta.
Şi dorința s-a îndeplinit.
Dorințele, de fapt.
Am vrut să plec,
Şi am vrut să fac ceva anume.
Şi teoria cuantică s-a dovedit a fi
Incredibil de reală.
Sau poate doar eu trăiesc în vis?
Mă ştii,
Cât de arzător mi-am dorit asta,
Şi cât am plâns,
Am tras de mine,
Am urât și am iubit în același timp,
Şi cu ce preț?
Ce te faci,
Atunci,
Când după lupte inimaginabile,
Primeşti ceea ce vrei?
Mâna mea nu mai vrea să scrie,
A decis să-şi ia pauză
De la tot procesul ăsta.
Interiorul fierbe,
Şi plânge,
Şi dă pe-afară,
Ca un vulcan reaprins din cenuşa dorinței...
Şi am căutat în toate părțile,
Mi-am împărțit dorințele,
Le-am lăsat să cadă,
Să calce oricine pe ele,
Să le sfărâme,
Sau să le ia,
Să le oblojească,
Să le îndeplinească.
Mi-era teamă,
Şi ah!,
Cum mă gândisem,
Pentru o clipă,
Că mă găsesc într-o intersecție,
Neştiind încotro să merg.
Şi da,
Iată-mă,
Aici,
La cotitura aia de drumuri,
Aşa cum îmi pleacă uneori şi coloana,
Când am un interior prea greu,
Şi nu-l mai poate susține.
Să aleg ce?
Îmi spusesem,
Pentru o secundă,
Înainte ca toate astea să aibă loc,
Că voi alege exact acel ceva
Unde voi primi un răspuns.
Pe urmă am uitat de acea dorință,
O declarasem pierdută,
Neconformă cu mine,
Şi cu realitatea de atunci.
Uitasem de ea,
Şi primul răspuns apăru.
Câte speranțe noi,
Şi câte suflete pierdute-n bucurie!
Şi când toate păreau să se aşeze,
Şi să urmeze acel curs,
Firesc,
O altă dorință îmi bătu la uşa sufletului,
Spunându-mi că a venit cu fericire.
Dar cu ce preț!
Cum să faci,
În ce mod,
Şi pe care parte să mai plângi,
Când dorința vieții tale
Se va fi îndeplinit
Doar cu un singur scop?
Era ca şi cum reuşisem să fac cei 9 paşi din 10,
Şi da,
Îmi dovedisem mie
Că pot ajunge acolo unde visez să ajung.
Şi unde e asta?
Ar trebui să plătesc un preț prea mare
Ca să fac şi ultimul pas.
Şi nu vreau să pun piedici,
Să dau înapoi,
Dar uneori ți-e peste măsură să mai faci ceva.
Sau asta ar fi o scuză,
Deja?
Sunt dispusă să risc,
Dar nu vreau să calc peste alte suflete
Pentru a ajunge acolo unde am şansa,
Pentru că am primit-o!
Cu ce preț trebuie să plătim anumite dorințe
Pentru a fi îndeplinite?
Sunt la o răscruce de drumuri,
Şi oricum ar fi,
Sunt alegeri de făcut.
Fiecare din ele îmi schimbă viața,
Dar în ce mod?
Îmi doream mult să am dorințe îndeplinite,
Dar nu aş fi vrut să mă trezesc
La o intersecție cu ele două.
Ar trebui să văd ansamblul,
Ceva?
Ar trebui să analizez mai mult decât o fac deja?
Ar trebui să risc,
Şi ambele duc în direcții diferite.
Oare?
Poate că trebuia mai mult
Să mă concentrez pe cum, şi în ce mod,
Puterea aia cuantică să-şi facă datoria.
Am primit ce-am vrut,
Şi tot ce-am visat e la un pas de mine,
Dar modul cum a venit
Nu e deloc o încântare.
Asta e-o provocare?
Aş vrea să cred că da.
Aş vrea să cred că dacă schimb şi modul,
Voi obține într-un anume fel.
Ar trebui să fiu recunoascătoare.
Şi sunt.
Doar că nu credeam
Că o să fie vorba de alegeri.

Cealaltă jumătate

Există o vreme
Când distanța îți face bine.
Ai libertate de alegere,
Alegi tu drumul până acolo.
Şi momentul.
Te poți deplasa în voie,
Oricând doreşti.
Pe urmă vrei mai mult.
Distanța e cam mare,
Vrei s-o mai scurtezi.
Şi te muți.
Te muți puțin mai aproape,
Căci ştii acum că o distanță mare
Nu face decât să îndepărteze.
Vrei să fii mai aproape,
Căci vezi mai bine,
Simți mai bine,
Totul este altfel.
Şi stai o vreme aşa,
Şi îți dorești să scurtezi iar distanța.
Şi iar te muți.
Cu fiecare perioadă,
Perioadă care mereu ți se pare potrivită,
Vrei şi mai mult,
Şi mai mult,
Şi mai mult.
Şi distanța o faci să dispară,
Puțin câte puțin.
Te mai desparte cât de acel moment
Şi acea perioadă?
Decizi să te muți și mai aproape.
Cel mai aproape.
Încă un pas şi...
Eşti acolo.
Dar nu îndrăznești, totuși,
Să faci pasul.
Pasul care te duce
Acolo unde vrei să ajungi.
Aşa cum zicea o vorbă,
Din 10 paşi,
9 reprezintă jumătate.
Ultimul pas,
E, ca de fiecare dată,
Cel mai dificil.
Vrei,
Vrei atât de mult,
Distanța este incredibil de mică.
Ce alegi?
Ai avut libertatea de a face orice vrei.
Să alegi orice vrei.
Să scurtezi distanțe,
Sau să le măreşti.
Ideea e să nu te opreşti în prag,
Aşa cum am mai zis-o.
Prezentul înseamnă totul,
Trecutul nu înseamnă nimic.
Tu însuți ai ales
Să ajungi aici.
Au fost prea multe perioade,
Şi mult prea multe mutări.
Ai trecut de la A la B
Prin C, D, E etc.,
Formând un sistem complex de linii,
întoarceri,
Înaintări,
Şi tot aşa.
Da, distanța între A şi B era foarte mare,
Cât ai fi fost dispus să rişti?
Ai luat-o încetul cu încetul.
Punctele de cotitură dispăreau,
Rând pe rând.
Ți-ai făcut curaj și ai făcut
Ultimul pas.
L-ai făcut sau încă n-ai pus piciorul jos?

Calcul

Iată-ne aici,
Împreună.
Ce dorințe ne-am împlinit
Şi cât de mult am crescut?
Prin câte faze am trecut şi ce-a mai rămas din noi?
Unii vor zice că au trecut împreună
Prin bine şi rău.
Eu voi zice că am trecut împreună prin bine
Şi mai puțin rău.
Ştiu că mă iubești cu tot sufletul,
De aceea n-am avut parte de clipe rele.
Poate uneori,
Dar nesemnificative.
Nu prea ştim să ne certăm,
Din moment ce eu nu mai vorbesc
Absolut nimic
Atunci când sunt supărată,
Iar tu eşti calm,
Ca şi mine.
Da,
Iubirea de la început s-a transformat,
A crescut,
Ca un copil pregătit acum
Să-şi înceapă viața prin şcoală.
E drept,
Au fost multe,
Atât de multe schimbări,
Încât le-am uitat numărul.
Am uitat de unde-am plecat,
Totul pare atât de demult,
Ştii?
Îmi aduc aminte frânturi,
Şi parcă totuși,
N-am trăit nimic,
De parcă doar de-acum începem
Să scriem în cartea care ne are pe noi doi
Ca personaje principale.
Sunt multe,
Şi încă sunt atâtea de descoperit.
În noi,
În afară,
În interiorul nostru.
A trecut timpul,
Şi eu m-am schimbat atât de tare
În ultimul an.
Scuză-mă dacă tu cauți iubirea aia
De la început.
Eu am căutat ceva în mine,
Dar sunt cam goală de sentimente.
O să-mi ia ceva timp să realizez
Tot,
Aşa că îți urez
Să fii iubit în continuare.
De cine ține strict de tine...

Happiness is not for everyone

I have a script.
Choose who you wanna play.
You can be anything you want.
You can be tall,
You can be awesome,
You can have the most beautiful
Smile
On the world.
You can be whatever you want,
Just choose the character
And you're in.
Listen to yourself,
Who do you really are?
What do you love the most?
What are your principles,
And what about your integrity?
Tell me more about it.
I have the script,
But you have the character.
You can add some things up,
And I can cut some things down.
What do you choose?
Let me tell you about the script.
It's all about choices.
Good or bad,
Meaningful or less,
The script seems more like you.
So,
What do you choose?
Seeing the signs,
Do you ignore them,
Hoping that someday will disappear?
Do you do something?
It's in you,
But it's hard to find
A real answer.
Do you need help,
Or think you can handle
On your own?
What should it be?
Heart,
Soul,
Mind?
Funny how all the three of them
Want different things.
Are you surprised
If I tell you about how my character
From the script
Looks a lot like you?
You've seen the signs,
And you empower your character
To do something.
Which way to choose?
The hard one?
The easy one?
Or in between?
What does your character stands for?
Love, happiness, blindness?
Love, routine, comfort?
Love, happiness, routine?
Mind, love, fake?
Nothing at all?
Difficult choices.
Does all of them have love?
Syllogism.
Know how to solve it?
I do know.
In the script.
Choose the character,
'Cause the script is ready
To be set up.
Who do you love?
Who do you listen?
Your body,
Your mind,
Your soul,
Your heart?
Guess what character I'm in my script.
Appearances may lie.
Usually.
Sometimes.
What do you choose?

Simț

Sunt atât de multe de ținut minte.
Şi toate astea conduc către un nou "tine".
Un "tine" pe care l-ai uitat,
Un "tine" pe care încerci să-l descoperi,
Pentru că vrei să vezi dincolo.
În viață este vorba de alegeri.
Alegi ceea ce vrei,
Şi uneori prea puțin
Ceea ce-ți face bine,
Dacă nu conştientizezi.
Şi în fond,
Ce atâta alergătură?
După ce?
După cine?
Tu ești mereu aici,
În interiorul tău,
Nu e nevoie să alergi.
Nu-ți dai seama,
Poate,
Că lumea din jurul tău
E exact aşa cum vrei tu să o vezi.
Tu o creezi,
După principiile tale,
După standardele tale,
După gândirile tale.
Trebuie să ştii să-ți schimbi privirea,
Pentru că privirea ta
Schimbă lumea ce te-nconjoară.
Cum vrei tu să priveşti tot?
Ai darul de a vedea,
Alege să vezi frumosul!
Lumea ți se aşterne la picioare
Aşa cum tu o vezi.
Plină de nesiguranță,
Regrete,
Îndoieli,
Sau din contră,
Plină de bucurie,
Frumusețe,
Şi clipe magice.
Şi oricât mi-ar fi de greu să mă abțin,
Prefer să mă abțin,
Până va căpăta sensul de
Reflex.
Nu judeca,
Pune-te mereu în locul celuilalt,
Cu adevărat.
Ai să fii surprins că, poate, şi tu,
Ai fi reacționat la fel
În aceeași situație.
Vezi?
Lumea e fix aşa cum o vezi tu,
Prin ochii tăi.
Eşti creatorul propriei tale lumi,
Şi dacă vrei să fii înconjurat
Doar de ceea ce-ți place,
Schimbă-ți privirea.
Uită-te altfel,
Vezi peste şi prin.
Vezi dincolo.
Tu şi lumea înconjurătoare
Sunteți aceeași persoană.
Aşa cum privești lumea,
Aşa te priveşti pe tine.

Evadare

Ce faci atunci când ai
Libertate absolută?
Ce faci atunci,
Când limitele nu mai există,
Când îngrădirile au dispărut,
Când viața devine alta,
Pentru că tu ești altul?
Alergi,
Alergi după libertate,
Mintea ta este închisă într-o cutie,
Tu ești închis în colivie,
Şi tânjeşti după
Soarele de-afară...
Zi de zi,
Clipă de clipă,
Te zbați în cuşcă,
Vrând să ieși din ea,
Uitând viața de dinăuntru,
Pentru că soarele de-afară era atât de orbitor...
Visezi,
Speri,
Îți imprimi în suflet,
Pe corp,
Pe obiecte,
Libertatea.
Îți faci planuri de evadare,
Şi organizezi în detaliu
Toți paşii,
Ca mai apoi să te strecori printre gratii,
Afară din cuşcă.
Ba chiar slăbeşti,
Ca să încapi prin spațiul acela
Atât de mic,
Atât de mic...
O întreagă viață se petrece în mintea ta,
Una calculată în minuțiozitate.
Ştii că libertatea va veni,
O simțeai aproape...
Şi uite,
Că a venit şi a deschis cuşca,
Şi ți-a dat voie să pleci,
Să-ți iei zborul,
Să fii pe deplin o persoană liberă...
Şi tu ce-ai face cu atâta libertate?
De unde să începi,
Şi ce anume să faci?
Libertatea ți s-a aşternut la picioare,
Aşa cum ai visat,
După care ai tânjit atât de mult timp!
Ce faci acum,
Ce faci acum?!!
Mintea ştia doar să țese scenarii,
De cum,
Când să evadeze
În libertate,
Iar acum că o deții,
A uitat să mai gândească.
Pune o hartă-n cui,
Şi aruncă o săgeată de la distanță.
Vezi în ce parte de pe glob se înfige.
Acolo e noua ta viață,
În fond,
Ce ai de pierdut?
Dar flacăra din tine a ars mocnit,
Şi aerul libertății a stins-o de tot...
Încotro te îndreaptă paşii,
Şi ce faci cu atâta libertate?
Te întorci în cuşcă,
Căci brusc ți-ai amintit
Că aveai o viață
Căreia i-ai găsit doar părți bune,
Sau faci paşi în necunoscut
Şi laşi libertatea să te amețească?

Adio!

Cunoşti senzația?
Acea senzație când cobori pe pământ,
După ce te-ai fi dat o perioadă în carusel.
Te amețeşte realitatea,
Atunci când caruselul se oprește,
Şi tu trebuie să cobori,
Căci caruselul s-a stricat,
Şi nu există şanse de a fi
Reparat.
Deşi ai crede contrariul,
Nu învârtirea din carusel m-a năucit,
Ci chiar statul pe loc
Şi coborârea pe pământ.
Mă amețeşte realitatea asta,
Pe care doar o visam,
Din când în când,
Atunci când aveam coşmaruri,
Dar ce bine că mă trezeam în carusel!
Ştiam că va veni și ziua asta,
Când va trebui să-mi iau adio,
Căci ce mai e statornic în ziua de azi?
Nimic nu va mai fi,
Niciodată.
Îmi plăcuse atât de mult în caruselul ăsta,
Şi mă învârteam atât de tare în el,
Încât am negat,
Pentru câteva momente,
Că dă semne de oboseală,
Că scârțâie din toate balamalele,
Şi că, în curând,
N-ar mai fi rămas nimic din el.
Am văzut tot,
Dar n-am vrut să mă gândesc la asta.
Mi-am asumat riscul,
Riscul că va trebui să ne despărțim,
Eu pentru că am un alt drum,
El pentru că a îmbătrânit
Sub greutatea mea.
Am decis ca ultimele clipe împreună
Să-mi ofere senzația extremă,
O fugă nebună,
Aşa cum sunt şi eu în momentul de acum.
Am plâns,
Recunosc,
Am fost în Rai,
Şi-am coborât printre mulțimi de oameni,
Pe pământ.
Sunt un copil lipsit de jucărie.
Ştiu că voi primi alta,
Dar nu mă pot obişnui cu ideea.
Ce să fac cu toate obiceiurile,
Şi toate speranțele?
Ăsta e sfârșitul?
Nu-mi place!
Mai vreau puțin în carusel,
Mi-e greu să-i zic...
Adio!

Material

La început e totul frumos,
Şi ca în vis.
E ca şi cum accepți,
Cu bună ştiință,
Ca ochii şi privirea
Să-ți fie acoperite de un văl.
Şi inima, şi mintea
Nu se sustrag acoperirii.
Şi la început grosimea vălului
Este mare.
Foarte mare.
Şi te acoperă atât de plăcut,
Căci tu,
Care n-aveai formă,
Capeți una.
Tu, care n-aveai inimă,
Primeşti o alta în dar,
Pentru a o proteja şi a o ține în tine.
E inima persoanei iubite.
Primeşti și văl,
Şi inimă,
Şi vise.
Visezi,
Şi visezi atât de des,
Încât visul,
Ajutat de văl,
Se transformă-n realitate.
O realitate... ireală,
Visată,
Cu lipsuri.
Şi fără adevăr.
Şi depinde de voi,
La început,
Să mențineți vălul deasupra,
Să vă înconjoare,
Să vă acopere,
Să vă fie casă și iubire.
Şi timpul trece,
Deşi el stă în loc.
Nu ştii cum să menții vălul la aceeași grosime,
Şi se toceşte.
De la vreme,
De la ploi,
De la momente singuratice,
Sau contradictorii.
Dar nu-i nimic,
Există căi de a face vălul mai rezistent,
Chiar dacă îşi pierde din grosime.
Şi spațiul dintre voi,
Acel spațiu care nu exista la-nceput,
Pentru că vălul era prea strâns și prea gros
Pentru a lăsa măcar să intre aerul,
Începe să crească.
Încet, încet,
Pe măsură ce vălul îşi pierde din densitate,
Şi se subțiază.
Acum,
Când vălul îşi schimbă forma,
Parcă şi visul
Începe să dispară...
Începi să trăiești o realitate... reală,
Şi puțin cam neprietenoasă,
Unde sunt toate momentele de altădată?
Şi-au luat zborul prin vălul
Ce permitea
Intrarea aerului de-afară?
Unde este persoana iubită
Şi cine stă alături de tine,
Acum?
Parcă ai recunoaşte persoana,
Şi totuși e alta.
E diferită,
E schimbată,
E altcineva.
Să fi fost vălul ăla atât de orbitor,
Încât o bună perioadă de timp
I-ai văzut doar strălucirea?
E drept,
Strălucirea se prelingea și pe ea...
Şi spațiul dintre voi creşte,
Şi apare distanța.
Încep certurile,
Şi nici alea,
Pentru că sunteți prea nesiguri,
Şi instabili,
Şi neştiutori,
Încât să ştiți cum se fabrică un nou văl.
Reproşuri...
Dorințe prea mari,
Neîmplinite,
Cât încă vălul ăla exista,
D-apoi acum...
Vălul e şi mai subțire,
Şi distanța dintre voi şi mai mare.
Vreți să faceți paşi către altceva,
Dar nu ştiți încotro.
Nu aveți instrucțiuni de folosire
Pentru o viață reală
Şi pentru un nou văl,
Gros,
Dens,
Care nu e elastic...
Al vostru a făcut găuri,
Pătrunde aerul de-afară,
Şi vi se pare toxic.
Nu, aerul dinăuntrul vălului era toxic.
Era plin de iubire...
Ați pierdut încet,
Vălul ce vă acoperea.
L-ați spălat prea des
Şi materialul n-a fost rezistent...