Opus

Îi era frică de cuvinte,
Nu de ceea ce ele puteau să spună,
Ci de ceea ce ele nu spuneau.
Îi era frică de nelinişti,
Nu de ceea ce ele demonstrau,
Ci de ceea ce ele trădau.
Îi era frică de fericire,
Nu pentru că n-ar fi vrut-o,
Ci pentru că trebuia întreţinută.
Iubea regulile,
Nu pentru că era adeptul lor,
Ci pentru că îl limitau,
Şi el n-avea limite.
Iubea minciuna,
Nu pentru că el minţea,
Ci pentru că-i arăta adevărul mai mândru.
Iubea tot ceea ce nu putea iubi,
Pentru că asta îl făcea să simtă,
Şi ura ceea ce putea iubi,
Pentru că asta îl schimba în altcineva.
Iubea întunericul
Pentru că ascundea ceea ce el
Avea de dezvăluit.
Iubea jocul,
Pentru că jocul încălca excepţiile.
Îi era frică de priviri
Pentru că ai fi putut citi în ele
Clipele...
Era omul extremelor
Tocmai pentru că nu le putea suporta.
Ura pasiunea
Pentru că îi arăta esenţa,
Şi el căuta doar aparenţele,
Căci erau lipsite de durere.
Iubea visele,
Atunci putea să nu fie treaz,
Şi când era treaz îşi amintea...
Ura amintirile,
Nu pentru că îl dureau,
Ci pentru că îl făceau mai puternic,
Iar el trebuia să fie vulnerabil,
Pentru a avea parte de protecţie.
Ura să fie protejat,
Îl făcea să-şi piardă curajul,
Şi poate că l-ar fi avut,
Dacă nu...
Dacă...
Fusese iubit,
Trădat,
Fusese iubit până la sublim,
Fusese rănit dincolo de toţi porii,
Fusese lăsat captiv în propria libertate,
Şi în toată libertatea universului.
Dispunea de toate iubirile şi trădările,
De tot întunericul şi de toată lumina,
De toată iubirea şi de toată ura,
De tot jocul murdar care
Îl făcea liber în captivitatea lui...
Nu înţelegea absolut nimic,
Dar întrebarea aceea îi suna mereu în minte:
"Ai lua-o de la capăt?"