Mintea-mi tot ţese
Pânze de păianjen,
Cu scopul de a prinde pe cineva.
Dacă m-aş opri o clipă,
Poate aş observa ce gândeşte ea,
Propria mea minte.
Am făcut o dată asta,
Şi mi-a fost frică de ce gânduri se ascund.
Între timp a mai avansat.
A crescut.
Acum facem alte asocieri
Şi creăm alte aluzii.
Şi iluzii.
Deşarte.
Problema e că pânzele astea sunt ţesute,
Mereu şi mereu,
Şi rezultatele nu apar.
Cred.
Oricum, nu ştiu ce vrea ea,
Încerc să mă detaşez.
În fond,
Suntem două persoane diferite.
Mie îmi place să observ.
Mintea e preocupată cu griji,
Iubiri neîmpărtaşite,
Doruri,
Culori...
Mă asociez cu ea, totuşi,
Încercând să prindem în pânză,
(eu sau ea, nu ştiu cine va reuşi)
Ceea ce timpul nu a vrut să ne dea.
Sau nu se cade?
M-am săturat să am respect
Şi să mă abţin,
Doar pentru că... "aşa trebuie".
Trebuie să mă fac păianjen.
Până mă prinde careva să mă omoare,
Eu voi fi prins destule prăzi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu