Material

La început e totul frumos,
Şi ca în vis.
E ca şi cum accepți,
Cu bună ştiință,
Ca ochii şi privirea
Să-ți fie acoperite de un văl.
Şi inima, şi mintea
Nu se sustrag acoperirii.
Şi la început grosimea vălului
Este mare.
Foarte mare.
Şi te acoperă atât de plăcut,
Căci tu,
Care n-aveai formă,
Capeți una.
Tu, care n-aveai inimă,
Primeşti o alta în dar,
Pentru a o proteja şi a o ține în tine.
E inima persoanei iubite.
Primeşti și văl,
Şi inimă,
Şi vise.
Visezi,
Şi visezi atât de des,
Încât visul,
Ajutat de văl,
Se transformă-n realitate.
O realitate... ireală,
Visată,
Cu lipsuri.
Şi fără adevăr.
Şi depinde de voi,
La început,
Să mențineți vălul deasupra,
Să vă înconjoare,
Să vă acopere,
Să vă fie casă și iubire.
Şi timpul trece,
Deşi el stă în loc.
Nu ştii cum să menții vălul la aceeași grosime,
Şi se toceşte.
De la vreme,
De la ploi,
De la momente singuratice,
Sau contradictorii.
Dar nu-i nimic,
Există căi de a face vălul mai rezistent,
Chiar dacă îşi pierde din grosime.
Şi spațiul dintre voi,
Acel spațiu care nu exista la-nceput,
Pentru că vălul era prea strâns și prea gros
Pentru a lăsa măcar să intre aerul,
Începe să crească.
Încet, încet,
Pe măsură ce vălul îşi pierde din densitate,
Şi se subțiază.
Acum,
Când vălul îşi schimbă forma,
Parcă şi visul
Începe să dispară...
Începi să trăiești o realitate... reală,
Şi puțin cam neprietenoasă,
Unde sunt toate momentele de altădată?
Şi-au luat zborul prin vălul
Ce permitea
Intrarea aerului de-afară?
Unde este persoana iubită
Şi cine stă alături de tine,
Acum?
Parcă ai recunoaşte persoana,
Şi totuși e alta.
E diferită,
E schimbată,
E altcineva.
Să fi fost vălul ăla atât de orbitor,
Încât o bună perioadă de timp
I-ai văzut doar strălucirea?
E drept,
Strălucirea se prelingea și pe ea...
Şi spațiul dintre voi creşte,
Şi apare distanța.
Încep certurile,
Şi nici alea,
Pentru că sunteți prea nesiguri,
Şi instabili,
Şi neştiutori,
Încât să ştiți cum se fabrică un nou văl.
Reproşuri...
Dorințe prea mari,
Neîmplinite,
Cât încă vălul ăla exista,
D-apoi acum...
Vălul e şi mai subțire,
Şi distanța dintre voi şi mai mare.
Vreți să faceți paşi către altceva,
Dar nu ştiți încotro.
Nu aveți instrucțiuni de folosire
Pentru o viață reală
Şi pentru un nou văl,
Gros,
Dens,
Care nu e elastic...
Al vostru a făcut găuri,
Pătrunde aerul de-afară,
Şi vi se pare toxic.
Nu, aerul dinăuntrul vălului era toxic.
Era plin de iubire...
Ați pierdut încet,
Vălul ce vă acoperea.
L-ați spălat prea des
Şi materialul n-a fost rezistent...

Decision

Sometimes I lose faith.
I lose my courage,
Even though I've written on my finger
The "dare" word.
Wish to dare,
But something is keeping me away.
"What?" is my question as well.
Want so much,
But then take a step backwards.
It's like there's a limit,
And suddenly,
I can't cross it.
Or even worse,
Don't know if I really wanna cross it.
Will there be regrets?
Which one of them
Will be bigger?
The crossed line,
Or the acceptance that I realize
Where my place should be?
I'm on a crossroads,
Taking which direction?
What should be the next step,
And where?
Should I go further,
Or should I stop?
Why does my courage missing?
There are so many answers,
And yet,
None of them accepted.
'Cause my mind wants something
That my heart doesn't.
Or the other way round.
And because I can't decide at all,
Whether to try it or not,
I'm just thinking,
As a possible answer
That I'm always in the right place
At the right time.
Tell me there will be no regrets,
No matter what my next step will be.
Tell me I'm not doing something wrong,
If I give up or going on.

Culoare

Prin viața mea
E un flux continuu de oameni.
Care încotro,
Căutând,
Întrebându-mă,
Neavând direcții şi nici idei.
Şi ca de obicei,
Unii petrec mai mult,
Alții mai puțin,
Fiecare după posibilități.
Am impresia că uneori eu dau
Posibilitățile.
"E posibil să...?"
"Da, e posibil".
Le dau voie să treacă aşa,
În plimbare,
Ca şi cum unii,
În drumul lor spre nu-ştiu-unde,
Se reculeg,
Pentru o clipă,
În viața mea,
În sufletul meu.
Şi sufletul meu?
Mă îndrăgostesc de toți oamenii
Care-mi perindă bulevardul sufletului
Şi toți îmi sunt minunați,
Oricâte vorbe grele mi-ar fi spus,
Sau oricâte neplăceri mi-ar fi provocat.
E evident,
Nu gândim la fel,
Aşa cum e destul de bine înțeles
Că dezamăgirile dor.
Pentru că eu am (proasta?) impresie
Că ne-am întâlnit pentru un scop.
Însuși faptul că se plimbă
Pe-un bulevard stingher
E o alegere.
Toate sunt alegeri.
Şi eu iubesc şi mult,
Şi prost,
Şi pe cine nu trebuie.
Dar e de înțeles,
Face parte din alegerile mele.
Şi nu,
Nu aleg să iubesc degeaba,
Pe orişicine,
Dar se nimereşte.
Adică,
Da,
Eu îi atrag.
Aş putea să fac în timpul ăsta altceva.
Vezi,
Nu mă leg de imagini,
Ci de cuvinte.
Imaginile sunt rare,
Căci eu iubesc caracterul.
Exact ce nu trebuie,
Dacă iau în considerare un mare filozof.
Nu ştiu de ce,
Dar cred că e cum zicea Nietzsche.
Iubesc minciuna,
Nu realitatea.
Nu-mi da realitate,
Căci nu mai pot trăi.
Şi sufletul meu iubeşte,
În orice fel,
În orice mod,
Pe oricine.
Mi-ar trebui un filtru,
Un filtru inteligent,
Care să îi oprească pe cei
Care doar se plimbă
Pe bulevardul sufletului meu,
Şi nu vor să stea mai mult,
Să ne cunoaștem tăcerea.
Căci tăcerea mereu vorbeşte
Mai mult decât cuvintele o fac.
Să ne cunoaștem din priviri,
Din simțuri,
Alea pe care le mai avem...
Şi poate că s-ar perinda mult mai puțină lume
Prin sufletul meu.
Încă nu-mi imaginez
Dacă ar fi mai bine aşa.
Ar fi mai pustiu,
Recunosc,
Iar eu iubesc şi culorile,
Şi natura,
Şi aerul,
Şi visele,
Şi oamenii...
Şi ce-ar mai fi un bulevard stingher
Fără oameni?
Un bulevard şi mai stingher.
Mai puțini oameni,
Dar calitate?
Mai mulți oameni,
Dar mereu cineva?
Şi sufletul meu iubeşte ca un nebun
Culorile.
Şi niciun trecător,
Cu pauze sau nu,
Nu le arată.
Nici pe haine,
Nici în sufletul lor.
Nici în vorbe,
Căci uneori nu vorbesc nimic,
Nimic...
Am eu privirea distorsionată,
Sau culorile se estompează pe zi ce trece
Pe bulevardul ăla stingher?
Eu ofer posibilitățile,
Ca fiecare să-şi aleagă după bunul plac.
Chiar dacă sufletul mă ceartă,
Îi tot las pe oameni
Să facă un popas pe bulevardul colorat de stingher.
Poate cine ştie?,
Reuşesc să le transmit culori,
Pe care le vor duce mai departe,
Prin alte bulevarde.

Nostalgii

Îmi spusesem de atâtea ori,
Încât mai degrabă o uitasem.
Hai să ne cunoaștem pe noi,
Noi,
Cei adevărați.
Nu cei care suntem acum,
În momentul prezent dar, de fapt,
Cu trecut,
Atât de mult trecut,
Că prezentul însuși nu mai încape
În clipa de acum,
Cea a prezentului.
Mereu las trecutul să-mi invadeze prezentul,
Şi îl las,
Îl las să-şi facă de cap,
Îl las să mă învăluie
Ca cea din urmă mireasmă de parfum,
Pe care o simțisem,
Evident,
Atunci,
În trecutul tău.
Sau al meu?
Hai să ne dezbrăcăm de trecut
Ca de cea mai bună haină
Care putea şi acoperea tot,
Şi bucuria
(Dac-a existat),
Şi sentimentele,
Şi toată viața de dinainte.
Acum suntem aici,
Eu mereu aici,
Şi vreau să uităm de trecut.
Nu mă interesează trecutul tău,
Cum nici tu nu ar trebui să fii curios de al meu.
Hai să ne dezbrăcăm de amintiri,
Uneori ducem poveri în suflet,
Şi la ce bun?
Eu vreau să descopăr în tine
Ceea ce tu însuți ai uitat,
Şi invers.
Hai să ne aşezăm comod,
Pe haina trecutului,
Şi să găsim adevărul din noi.
Toate au sens,
Şi te-am căutat destul de mult,
Mereu chemându-te,
Chiar dacă nu înțelegeam cine vei fi,
Cine eşti,
Şi de ce tocmai tu.
O să găsim sensul amândoi,
Doar dacă nu ne uităm înspre trecut.
De asta vreau să facem din trecut haină,
Şi dacă vom fi goi,
Prefer.
Prefer goliciunea în locul lui,
Prefer să aflăm acum,
În prezent,
Ceea ce ne-a adus aici,
Împreună,
Orice sens ar avea "împreună" ăsta.
Am multe de vorbit cu tine,
Ia un loc lângă mine,
Pune-ți și tu haina trecutului pe iarbă,
Şi hai să provocăm prezentul,
Privindu-l drept în ochi.
Pun pariu că are atâtea să ne spună.

Încetez

Văd mereu oameni care aleargă
În jurul meu.
Uneori şi eu alerg cu ei,
În același sens,
Sau în sens contrar.
Am alergat până acum atât de mult,
Că nu m-am mai găsit o bună perioadă.
Alergam pentru ceva,
Şi fugeam de mine.
Şi am fugit atât de mult timp...
În tot timpul ăsta
Am fost sclava propriei minți,
Pentru că m-a dominat fără să mă opun.
Omul din greşeli învață, nu?
Aşa se spune.
Nu, nu învățăm din greşeli,
Ci preferăm să le repetăm la nesfârșit,
Până când devine doar un obicei.
Penibil.
În cazul meu, cel puțin.
Da, alergătura asta după ceva imaterial,
Urcatul pe scara socială,
O carieră înfloritoare,
Şi toate lângă mine,
Ca să-mi permit să fiu fericită.
Cred.
Nu ştiu exact de ce fugeam
Şi încotro.
Am realizat,
Pe parcurs,
Că uneori am alergat în zadar,
Pentru că mi-am schimbat gusturile,
Şi n-am mai vrut nimic
Din ceea ce se zărea la orizont.
Aşa cum credeam eu atunci.
E într-adevăr greu,
Unde să mă duc,
Ce să fac,
În ce direcție?
Am şi uitat ce îmi place să fac,
Ce iubesc,
Cine sunt eu.
Dar încerc acum să-mi dau seama...
Dar e atât de greu,
Când am fugit în tot acest timp
De mine!
Descopăr, cu stupoare,
Că îmi plac atât de puține lucruri.
Le număr pe degete.
Mă sperii,
Nu trebuia să-mi placă
Atât de multe la vârsta asta?
Sunt aşa tânără,
Şi fără iubiri.
Ce să tot iubesc,
Dacă mai nimic nu mă atrage?
Cred că fuga asta nu a fost prea bună,
Pentru că m-a făcut să mă pierd pe drum.
Care drum?
Unul, eu ştiu care?
Un lucru bun din fuga asta,
M-a făcut ambițioasă,
Deşi nu ambiția îți aduce fericirea.
Se presupune că doar în mine găsesc
Adevărata fericire.
Dar zău,
Uneori am impresia că-mi place mai tare să fug,
După nu-ştiu-ce,
Decât să fiu fericită.
Fericirea trebuie să o simți,
Dar și dacă mă prefac,
Nu pierd nimic.
În fond,
Ar trebui să le încerc pe toate,
Cine ştie în ce fel mă mai descopăr?
Aşa că pun puțin fuga asta în aşteptare.
Nu, nu mă opresc din a face asta.
Căci poate într-o zi o să fug spre mine.
Dar pe moment
Mă opresc puțin.
Doar puțin.
Trebuie că am fugit destul,
De am ajuns până aici.
Dar hai să iau o pauză.
Poate nu văd sensul,
Aşa cum ziceam deunăzi că nu văd ansamblul.
Nu ştiu ce o să-mi aducă asta.
Mai multă pace?
Mai puțină implicare,
Asta da,
Mi-ar trebui.
Şi dacă tu vrei să alergi în continuare,
Aleargă.
Eu te susțin.
Nu te condamn,
Căci şi eu sunt în pauză acum.
Sper doar ca noua continuare
Să mă găsească
Într-o cu totul altă direcție.

Accepți?

Accepți provocări
Pentru că te definesc.
Sau pentru că te fac să descoperi
O altă latură din tine.
Una pe care ai uitat-o,
Ascuns-o,
Îngropată adânc în tine,
Şi pe care nu vrei s-o dezvălui.
Pentru că ştii că instinctele primează,
Iar tu vrei să le reprimi.
Sau pur și simplu,
Te descoperi în altă manieră,
Şi iarăși (pentru a câta oară?)
Afli că aveai aşa,
Nişte puteri nebănuite,
Care te transformă.
În orice fel.
Când ştiu că mai e ceva,
Acel ceva,
Despre care încă nu cunosc nimic,
Dar ştiu că există,
Mă provoc să descopăr misterul,
Deşi uneori mă adâncesc mai mult
În el.
Viața e plină de provocări,
Ideea e dacă le accepți,
Accepți să fii provocat,
Şi să le faci față.
Uneori însăși provocarea în sine
Mă face să renunț,
Dar ăsta e tot un secret de-al ei.
Sau ăsta ar fi şi secretul vieții,
Cine ştie?
Ar trebui să ne lăsăm provocați
La fiecare pas,
Cine ştie cum am fi noi,
Adevărații noi?
M-am descoperit pe mine
Acceptând idei nebuneşti.
Şi asta contează în final.
Viața este o provocare pentru noi,
Dar și noi suntem cele mai mari provocări pentru ea.
Ce-ai de pierdut şi ce ai de câştigat?
O să te caut mereu,
Doar faci parte din mine...

În urmă

Mă ținea de mână
Cât să nu-mi dea drumul.
Uneori mă ținea strâns,
Atât de strâns,
Că nu puteam privi înainte.
Trebuia să privesc mereu înapoi,
Către el.
Mereu mă ținea lângă el,
De parcă n-ar fi vrut să mă piardă.
Sau poate eu îl țineam atât de aproape,
Ca să nu-l pierd.
În fond,
Nu reprezenta el
Toate amintirile mele,
Şi toate experiențele?
Se presupune că trebuia să învăț din el,
Dar amintirile nu-mi dădeau pace.
Prezentul e prea urât acum,
Şi-a ascuns adevărata față?
Nu mai am vlagă să am voință,
Nu mai am vlagă să am ambiții,
Am jucat jocul
Şi nu m-am ales cu nimic.
N-am avut nimic de pierdut,
Dar tot am fost dezamăgită.
Am decis să mai descopăr ceva
Şi să mai interpretez,
Pentru a mia oară,
Poate,
Situații care-au fost.
Îi dau minții să lucreze,
Şi sufletului (dacă este) timp de dormit.
Îl las pe trecut să mă țină de mână.
Poate să mă strângă cât de tare vrea.
O să fiu atentă la el.
N-am de ce să privesc înainte.
Doar trecutul face parte din mine.
Restul... nu mai contează.

Contrast

Viața e plină de contraste, nu?
Eu sunt prea tânără
În același timp în care
Sunt prea... bătrână...
Eu sunt prea tânără pentru o familie.
Deşi totul în jurul meu se schimbă
În privința asta,
Eu nu vreau să mă alătur schimbării.
Sunt încă prea tânără să vreau aşa ceva.
Nu vezi?
Eu mă iubesc pe mine,
Şi nu vreau să împart iubirea asta a mea
Cu altcineva.
Nu mă interesează ce crezi,
Şi faptul că alți colegi de-ai mei
Sunt la primul sau chiar al doilea copil...
Eu sunt prea tânără să fac asta!
Sunt prea tânără ca să renunț
La dorințe,
La vise,
La confort,
La tot ce mă-nconjoară.
Eu nu vreau familie.
Nu acum.
Nu e momentul.
Degeaba îți bați gura.
Eu sunt prea tânără!
Şi totuși,
Pentru ei,
Sunt prea bătrână ca să mai fac asta.
Sunt prea bătrână ca să mai mint.
Minciuni nevinovate.
Sunt prea bătrână şi prea fără rost.
Şi e ciudat că eu
Mă simt uneori în maniera asta...
Când e bine să mă opresc din visat?
Sunt prea tânără să renunț,
Dar și prea bătrână să am impresia
Că încă se mai poate.
Vreau un rost al meu,
Dar nu vreau familie.
Vreau să cred că nu e timpul pierdut,
Şi totuși mi se pare
Că mă închid prea des
În lumea visului.
În lumea contrastelor.
Nu mă interesează ce gândiți,
Căci o ştiu deja.
Eu pe zi ce trece
Întineresc.
Sufletul meu este din ce în ce mai tânăr.
De ce îmi spui că a venit timpul pentru...?
Nu,
Timpul era aici dintotdeauna.
N-a venit nimeni.
Doar tu ai impresia că e normal.
Dar eu nu iubesc societatea.
Eu mă iubesc pe mine.
Şi ascult de mine.
Ştiu că sunt prea bătrână,
Şi încă prea tânără
Pentru contraste.
Lasă-mă să visez,
Dar trezeşte-mă,
Înainte să-mi pierd mințile...

Minciuni filozofice

Uneori sfârșitul nu reprezintă
Un nou început.
Aşa se zice.
Că un sfârșit este un nou început.
Dar nu e universal valabilă vorba asta.
Nu, uneori un sfârșit
E doar un sfârșit.
Şi atât.
Şi fie îl accepți,
Fie îl negi
Şi-ți faci viața amară.
Sau dulce.
După preferințe.
Şi oricâte gânduri pozitive ai avea,
Şi oricâte jocuri de imaginație ai face,
Şi oricât ai dori ca teoria cuantică să funcționeze,
Nu,
Nu se întâmplă nimic.
Nicio schimbare,
La niciun nivel.
Nicio schimbare nouă.
Ai ajuns la sfârșit,
Şi ce faci?
Alegi să mergi mai departe,
Sau să te împotmoleşti,
Alegi să îți plângi de milă,
Sau să vezi noi perspective.
Alegi să dai vina pe alții,
Şi da,
Deşi toate cărțile spun să nu faci
Tocmai acest lucru,
Eu m-am săturat.
Simt nevoia să dau vina pe alții,
Chiar dacă fiecare face propriile alegeri.
M-am săturat să-ncerc,
Să-mi dau sufletul,
Să mă mint pe mine
Cum că de fapt am deja ceea ce vreau,
Când e doar imaginația care mai funcționează,
Dar nu ştiu în care limite.
Ale nebuniei.
Căci sufletul ştie și n-ai cum să-l minți.
M-am săturat de tot,
Iar viața da,
Este nedreaptă!
Nu vreau să văd dincolo de asta,
Nu vreau să văd ansamblul,
Oricum m-aş chinui să-l văd,
Pentru că sigur nu l-aş observa
Nici într-o mie de ani.
M-am săturat de idei filozofice
Care îmi încurcă existența.
Sfârșitul nu e un nou început.
Sfârșitul e doar sfârșit.
Şi-atât.

Perfecțiune

Creşti în vârstă
Şi cresc şi ele cu tine.
Le schimbi,
Le schimbi mereu,
Aşa cum am făcut de atâtea ori.
Şi totuși,
Au fost puține,
Atât de puține...
Poate că trebuia să vreau mult prea multe
Pentru a nu mai fi dezamăgită
Acum,
Când anii au trecut,
Când nu-mi găsesc starea,
Când mi-am transformat realitatea în vis,
Şi o trăiesc atât de intens
Şi atât de pe dinafară...
Întreabă-mă ce îmi doresc în acest
Sfârșit
Şi îți voi spune ceea ce trăiesc în interior,
Şi ce vis e realitate
În visul vieții mele,
Şi cât îmi doresc ca teoria cuantică
Să funcționeze și în cazul meu...
Nu vreau să mă plâng,
Căci nu o fac,
Vreau doar să-ți spun că
Nu mai rezist aşa...
E ca o iubire bolnavă,
Care mă mănâncă atât de încet,
Încât mă doare fizic.
Ştiu,
Nu poți face nimic,
Iar eu am prea puține variante,
Nu vezi?
Îmi spun mereu că voi fi printre nori
Şi o să ți-o tot spun
Până când mâinile mele nu mai vor s-o scrie,
Până când gura mea nu mai vrea s-o zică,
Până când mintea mea nu mai vrea s-o accepte.
Dar până atunci
Lasă-mă să visez,
Chiar dacă-mi face rău...

Descoperire

Este absurd să nu iubeşti schimbarea.
Chiar vrei să rămâi aceeași persoană?
Nu-i plăceau schimbările,
Spunea că îndepărta oameni,
Şi iubiri,
Şi tot ceea ce altă dată era clasificat
Ca etalon al frumuseții.
Pe de altă parte,
Ştiam că se schimba mereu,
Deşi susținea că nu.
Cum să nu iubeşti schimbarea?
Da, îmi spusese că erau începuturi când iubea ceva
Şi sfârșituri în care iubea altceva.
Poate ceva opus.
Şi nu înțeleg,
Ăsta se voia a fi un lucru rău?
Cum să rămâi mereu la același stadiu,
Şi să păstrezi mereu aceleași idei,
Concepții,
Valori?
Viața asta îmi oferă atât de multe,
Încât prefer să mă schimb mereu de un milion de ori,
Şi să descopăr mereu alte şi alte lucruri
În legătură cu mine şi nu numai.
Da, m-am schimbat,
Nu mai sunt cea care am fost ieri,
Şi cu siguranță mâine voi fi alta,
Şi tocmai în asta constă
Toată frumusețea vieții!
Nu mă acuza
Că acum sunt o cu totul altă persoană,
Că am un alt sistem de valori
După care mă ghidez,
Pentru că e perfect normal să fiu aşa!
Mă schimb,
Le încerc pe toate,
Vreau să ajung la perfecțiune!
Perfecțiunea din mine.
Şi ce dacă azi insist mai mult decât altă dată?
Şi ce dacă astăzi consider
Că asta mă aduce mai aproape de tot?
Mă schimb,
Şi iubesc să mă schimb,
Şi mă bucur că se întâmplă asta!
Nu te mai opune,
Schimbarea e şi-n tine.
Absolut tot se schimbă,
În fiecare moment,
De ce ai impresia
Că tu te sustragi procesului?
Doreşte-ți schimbarea,
Doar aşa poți vedea toate părțile.
Nu te limita,
Ai o întreagă lume la picioarele tale.
Descoper-o!

Caracteristică

Avea darul de a scrie
Tot ce-i trecea prin minte.
Uneori şi prin inimă.
Dar doar uneori.
Făcea asta mereu,
Şi mereu gândea prea mult,
Deşi aparențele o făceau să pară spontană.
Ar fi vrut să scrie cărți,
Să impresioneze cu talentul pe care credea
Că-l are,
Dar ce cărți?
Una despre viața ei
Nu ar fi fost interesantă.
Nu în situația de față,
Când nu exista nimic
Care s-o propulseze
În vârful piramidei.
Ce-ar fi putut să scrie?
Cum şi cât a iubit,
La un moment dat?
Sau de mai multe ori?
Toată lumea face asta,
Nu ar fi fost nimic ieşit din comun.
Avea nevoie de o intrigă,
Una care s-o schimbe atât de tare,
Încât să-i seteze valorile la exact opusul
Celor pe care le avea deja.
Ca atunci când cânta la pian,
În vremuri de demult...
Au existat momente când
Totul era pe dos,
Şi momente care au rupt rutina.
Dar prea puține.
Avea nevoie de ceva măreț,
Pentru că avea atât de multe de oferit!
Îşi spunea mereu că toate alunițele de pe corpul ei
Trădau vieți trăite în alte lumi,
Dar care lăsaseră o urmă pe ea,
Să-şi amintească.
Avea atât de multe,
Încât doar ea le observase cu atâta îndârjire?
Câte vieți va fi trăind,
Când şi acum mai căpăta unele,
Prin câte-un loc nevăzut decât de unii?...
Visa,
Şi i se părea că mai trăiește alte vieți
În același moment.
Altfel,
De ce-ar fi continuat să-i mai apară?
În ochii verzi îi citeam mereu dorul de ea însăși,
Şi ea spunea că şi în poze
Este altcineva,
O altă ea,
Căci pozele o surprindeau cu ochi albaştri...
Nu era înaltă,
Dar visa să fie la înălțime.
Să atingă cerul,
Să şi-l facă şi casă,
Şi acoperiş,
Şi haină,
Şi câte şi mai câte.
Să se înconjoare cu cer
Şi să coboare,
Mereu,
În alte şi alte părți din întins.
Vederea îi era distorsionată,
Căci se obişnuise să vadă prin prisma lor,
Dar ştia că poate vedea mai mult de atât.
Încerca să se descopere
Pentru că avea atât de multe în interior...
Ar fi urlat,
Pentru a lăsa să iasă tot,
Tot,
Tot,
Şi ei să vadă...
Visa înălțime,
Întotdeauna visase asta.
Şi libertate.
Şi ştia că mai sunt câteva clipe
Până ce ar fi primit o nouă casă.
Casa cerului...
Îmi scăpasem oglinda pe jos.
M-am aplecat s-o ridic.
Văzusem atunci o nouă aluniță...

Effort

I used to have a "word".
"If you don't like the answer,
Ask a  different question".
So did I.
It was my time to reveal it.
Or your time to say it.
No, it was my time to accept it,
Even though it was as clear
As water.
I knew the truth,
But didn't want to admit it.
I was hoping, you know?
Wonder what?
Guess!
You know it,
But you're not quite sure.
You will be surprised if I reveal it.
You know,
I'm always with the truth,
Huh?
Spreading it everywhere,
Say it out loud,
Being harmless,
Doing miserable life to others,
'Cause they can't accept it
As an answer to their question.
The truth it's on my mind,
I rely on truth,
And I end up lying.
Awkward?
Maybe.
Funny?
Sometimes.
Still,
I knew the answer.
You said I wasn't prepared.
But I truly was.
See this?
I always do it this way,
And think it's the right way to be.
And you did this,
And you got me speechless.
I knew the truth from the very beginning,
But let's say my mind refused it.
So, she continuously started to do this,
To think of you,
'Cause she wanted to play.
You played this game with me,
And when it all ended,
My mind said "No!
No more games? Why?"
Yeah, why?
See?
She asked the question here,
Even though we both know
The answer.
Hard to accept it, no?
So, here I am,
Doing stupid things,
Freakin' you out,
Overreacting,
'Cause I can't control her.
I want this to end.
But guess I'm not making any progress
On how to do it.

Niciodată

Stăteam deoparte
Şi observam tot ce se întâmplă.
Erau ca nişte cărți deschise,
În care puteam citi tot,
Toate temerile,
Toate iubirile pierdute,
Toate...
Luă metroul în direcția în care
I se citea nesiguranța pe chip.
Deşi mergeau în aceeași direcție,
Nu spunea nimeni nimic,
Iar curiozitatea era atât de mare
Şi-ar fi vrut răspunsuri...
Avea un ceas frumos la mână
Şi nu ştia cum să spargă gheața.
Putea să întrebe de oră,
Dar cine mai întreabă azi de oră,
Când e destul de evident
Că nu ştii cum să abordezi pe cineva?
Pare şi veche, şi clişeu.
Şi totuși,
Îi admira ceasul,
Pentru că iubea ceasurile.
Schimbaseră priviri pe ascuns,
Fără să știe că erau priviți.
Văzusem în ochii lor,
Când mâhnirea,
Când ezitarea,
Când curiozitatea,
Când multe alte emoții
De toate felurile.
Nu erau vorbe,
Doar priviri rătăcite
Care înlocuiau toate acele întrebări
Imaginare,
Gândite,
Dar nerostite.
Se cunoşteau,
Dar parcă se ştiau din altă viață,
Deşi se cunoşteau mai mult...
N-ar fi întrebat,
Căci tăcerea spunea totul,
Iar distanța dintre ei
Le dădea dreptul la o oarecare intimitate
În interiorul lor,
În lumea lor,
Plină de suspiciuni și mâhniri.
Le citeam pe chip,
Când înlăuntrul lor tăcea,
Şi însăși tăcerea era atât de apăsătoare,
Încât i-aş fi luat deoparte
Şi i-aş fi întrebat de ce se chinuie
În halul ăsta...
Ştiam ce gândea,
Era aceeași nesiguranță pe care o avea
Când au luat același metrou,
În aceeași direcție,
Fără ca măcar să se vadă,
Dar să se descopere în interior,
Aşa cum o făcuseră în altă viață,
Sau în altă realitate,
Sau în alt univers...
Şi ştiam că sentimentele nu erau aceleași,
Pentru că nu fuseseră de la început,
Deşi ideile fuseseră clare.
I-am întâlnit privirea
Şi parcă mă ruga să fac ceva,
Dar cum era să-i ajut?
Eram un simplu privitor,
Fără trecut,
Şi cum aş fi putut analiza totul,
Din punctul meu de vedere?
Dacă greşeam ceva,
Dacă dădeam dreptate doar unei părți
Nu se numea că nu sunt în
Cunoștință de cauză?
Ba da.
Şi stațiile se adunau,
Şi ei erau tot acolo,
Şi devenisem şi eu parte din ei.
Lumea se perinda prin metrou
Şi doar eu acordam atenția necesară
Pentru că mereu exagerez...
O întreagă poveste se țesea
Din privirile lor
Şi începeam s-o simt pe pielea mea,
De parcă mă durea
Şi chiar mă durea
Cu adevărat.
Îmi transmisese mâhnirea
Şi dorința,
Şi curiozitatea
Şi toate vibrațiile,
Şi toate m-au bulversat.
Nu mă aşteptasem la aşa ceva.
A trebuit să mă aşez,
Căci mereu stăteam în picioare.
Dar de sus puteam privi fără implicare,
Iar acum,
Că mă aşezasem,
Vedeam când o parte,
Când cealaltă.
Țineam când cu unul,
Când cu altul,
Şi nu ştiam dacă durerea de cap
Venea de la ei,
De la gândurile lor atât de intense
Care se intersectau prin mine...
Trebuia să mă ridic,
Să plec,
Să-i las să îşi rezolve,
Doar din priviri,
Toate disputele,
În fond,
Ce rost aveam eu în toată această poveste?
Nu mai aveam vlagă,
Parcă amândoi muşcau din mine
Pentru că nu puteau muşca unul din altul
Căci nu îndrăzneau...
Încercasem să mă ridic,
Dar nu am putut.
Nu mai aveam forță,
O luaseră din mine,
Lăsându-mă să mă zbat,
Perfect conştientă
De tot.
Am încercat să le vorbesc,
Dar nu mai aveam glas.
Poate de aceea nu-şi vorbeau prin cuvinte.
Mă uitam la ei
Şi voiam să înțeleg
Ce legătură aveam eu cu toate astea
Şi de ce,
Dintr-un simplu privitor,
Al unei povești oarecare,
În metrou,
Devenisem părtaşă
La ceea ce încercau ei s-ascundă
Cu tot dinadinsul...
Mi-am simțit privirea încolțită
Şi m-a ars pe interior răutatea.
Se uita cu atâta ură,
De parcă ar fi trebuit să fiu pedepsită
Pentru că îndrăznisem
Să le urmăresc povestea.
Şi totuși,
Cu cât mă uitam mai mult,
Era ceva acolo,
Ceva care fusese cândva al meu,
Parte din mine...
I-am simțit atunci
Cum se uită amândoi în interiorul meu
De parcă erau în căutare de ceva,
Ceva ce ei pierduseră
Şi eu le puteam furniza,
Fără vreo obligație...
Am înțeles atunci
Că era pentru ultima dată
Când ar fi făcut asta.
Simțisem privirea de "niciodată"
Pe spatele meu
Şi ştiam că mă ridicasem,
Fără să-mi fi dat seama,
Încercând să scap,
Cât mai puteam...
Mă apropiasem de uşă,
Şi uşile s-au deschis.
Căpătase glas.
Se întoarse spre mine şi
Îmi spusese cu vocea stinsă atât :
"Niciodată".
Şi privirea îmi coborî,
Căci cunoşteam persoana,
Dar nu am vrut să accept lucrul ăsta.
Uşile s-au închis.
Cineva îşi continuă călătoria cu metroul,
Iar altcineva,
De pe peron,
Îşi căuta noi povești.
Sau victime.

Priviri

Cum rămâne cu promisiunile
Pe care nu le-am ținut,
Pentru că am lăsat mintea
Să decidă în locul sufletului?
Cum rămâne cu toate visele
Pe care le aveam şi tu, şi eu,
Şi pe care le-am lăsat să se evapore,
Ca şi când n-am fi rostit,
Nu ne-am fi gândit,
N-am plănuit niciodată aşa ceva?
Cum rămâne cu toate vorbele frumoase
Pe care ni le-am spus
Şi care m-au făcut să cresc în interior?
Cum rămâne cu tot,
Şi ce facem cu tot,
Unde îl depozităm?
Fiecare unde vrea,
Căci fiecare are propria casă
În interiorul lui.
Şi cum rămâne,
Totuşi,
Cu toate privirile
Pe care le-am schimbat,
Şi care m-au înălțat mai mult decât
Ar fi făcut-o cuvintele?
Mă ştii,
Mă bazez mai puțin pe cuvinte
Şi mai mult pe ceea ce-mi transmiți
Prin fiecare privire pierdută,
Adânc ancorată în ochii mei,
De parcă ai vrea să-mi ajungi
Direct în cea din ultimă cămăruță
A inimii mele,
Atunci când mă privești...
Şi unde să arunc promisiunile,
Visele cu tine,
Şi tot ceea ce mi-ai oferit
De-a lungul timpului?
Le-am uitat,
De mult,
Închise tocmai acolo
Unde încercai să ajungi cu privirea,
Sau cu gândul,
Ultima oară...
Le-am ascuns,
Departe de tine,
Şi le-am lăsat în întuneric,
Căci sclipirea lor s-a stins,
Aşa cum s-a stins
Tot ce-ar fi putut exista,
Pentru că mintea a gândit prea mult,
Şi prea conform societății,
Şi prea puțin conform dorințelor noastre
Cele mai ascunse.
Şi au rămas promisiuni
Pe care nu le-ai ținut,
Îți aminteşti?
Promisiuni pentru nopțile în care
Am fi trebuit să fim nostalgici,
Dar fiecare cu altă nostalgie,
Eu cu noul,
Tu cu trecutul,
Şi noi amândoi cu clipele
Din ochii mei
Şi din ochii tăi,
Acelea nespuse,
Dar trăite atât de intens,
În mine,
În tine,
În amândoi,
În labirintul dintre inimă,
Minte,
Şi dorințe trăite sau nu...
Cum rămâne cu amintirile
Pe care le-am lăsat de-atâtea ori
Să se plimbe prin mine
Şi să mănânce din mine
Ca un câine turbat,
În timp,
De atâtea neliniști interioare,
Pentru că încă mă întreb
Unde să ascund acele promisiuni false
Şi toate dorințele care dor
De fiecare dată când eşti mai aproape,
Şi totuși,
Nu același?
Tu n-ai rămas cu vise neîmplinite?
Ba da,
Ai rămas...
Mi-ai făcut promisiuni,
Şi-am ascultat orbeşte
Privirile,
Atingerile,
Şi gândurile tale,
Care mă urmăreau cu orice pas
Pe care îl făceam,
Deşi tu nu erai lângă mine...
A mai rămas vreo amintire,
Sau arunc tot într-o altă viață
Ca şi cum n-am fi trăit nimic,
Absolut nimic,
Amândoi?
Nu te-ai ținut de cuvânt,
Iar eu mereu fac ce promit,
Cum să-i spun sinelui
Că nu va mai primi nimic
Niciodată?
Poate ştii tu cum,
Eu nu am găsit răspuns la întrebarea asta...

Grabă

Nu poți scăpa de mine
Atunci când vrei tu.
Nu îmi ține predici,
Teorii,
Idei,
Despre cât de bine e
Să nu ne mai vorbim,
Să nu ne mai vedem,
Să nu ne mai adresăm nimic,
Nici gânduri...
Toate astea nu înseamnă nimic
Atunci când eu consider că
Nu ai dreptate.
Mereu încerc să văd dincolo,
În tot ceea ce numim "noi",
Indiferent ce sens ar căpăta "noi"
(Depinde de context),
Să încerc să înțeleg ce anume ne-a adus
În acest punct,
Şi ce contribuții avem noi,
Ce îmi oferi tu
Şi ce îți ofer eu,
Ce-ar trebui să-mi amintesc eu
Şi ce anume tu,
Sau ce trebuie să descoperim,
Împreună sau separat.
Aşa că dacă tu ai observat,
Ai analizat,
Ai înțeles
Şi ți-ai dat seama de toate,
Nu înseamnă că eu mă mişc o dată cu tine!
Sunt mai înceată de felul meu,
Indiferent de ce domeniu vorbim aici.
Nu mă critica,
Nu te enerva că încă nu am realizat,
Nu mă certa că sunt insistentă,
Ajung şi eu la aceleași concluzii,
Doar că îmi ia mai mult timp!
Nu scapi de mine
Pentru că încă nu am văzut finalul!
Când îl voi găsi,
Mă voi sătura în ultimul hal,
Şi îți voi acorda libertatea deplină.
Nu mă grăbi,
Am stilul meu,
Iubesc mai mult,
Poate,
Decât o faci tu,
Indiferent despre ce iubire este vorba
(De viață, de soare, de lucruri frumoase),
Aşa că lasă-mi timp,
Dacă vrei să plec,
Plec,
Dar lasă-mă s-o fac în stilul meu.
Aşa sunt eu,
Sunt înceată,
Adică am nevoie de mai mult timp,
Să mă adun,
Să realizez,
Să înțeleg.
Când voi pleca,
O voi face pentru totdeauna.
Dar mai lasă-mi puțin timp...
Ce atâta grabă?

Des

Nu schimbăm cuvinte
Pentru că nu avem ce să ne spunem.
Ne vorbim rar,
Şi atunci doar pentru a schimba formalităţi.
Nu ştiu cine eşti,
Nu ştiu cum gândeşti,
Şi totuşi te cunosc atât de bine!
Nu te-am întrebat niciodată
Cum eşti tu,
Ce iubeşti,
Şi ce te face să fii atât de sclipitor.
Deşi nu schimbăm cuvinte,
Mă laşi să te descopăr
În felul tău.
Totul vorbeşte despre tine
Mai mult decât ai face-o tu
Prin cuvinte,
Adresându-mi-le
Faţă-n faţă.
Ştiu ce iubeşti,
Şi ce nu,
Ştiu ce gândeşti
Şi cum.
Şi mai ştiu ce preţuieşti atât de tare,
Încât mi-ai insuflat,
Şi mie,
Fără să ştii,
Pasiunea pentru el.
"Impui" atât de mult respect,
Pentru că îl oferi atât de mult!
"Impui" doar cuvinte alese,
Pentru că atunci,
În puţinele clipe când îmi vorbeşti,
Ştii cum s-o zici
În cel mai frumos mod cu putinţă.
Şi fără să foloseşti cuvinte complicate.
Îţi place simplitatea,
Şi simplitatea ta e atât de frumoasă!
Îmi "impui" tendinţe,
Şi modele,
Deşi tu n-ai habar de ce transmiţi,
Şi faptul că transmiţi ceva.
Eşti atât de liber,
Şi de calm,
Şi de inteligent,
Încât ţi-aş da o diplomă.
Eşti genul de persoană
Care transmite atât de multe
Doar prin comportament.
Cuvintele sunt de prisos,
Şi e atât de frumos
Când pot descoperi,
Încetul cu încetul
Cum eşti tu cu adevărat.
Laşi urme peste tot,
Chiar şi-n mine.
Comunici atât de multe,
Fără să spui nimic!
E cea mai bună vorbă asta:
Înconjoară-te mereu de ceea ce-ţi place.
Ţi-ai câştigat un loc la mine
În suflet.
Pentru că te admir.
Şi nici nu ştii asta.
Dar nici măcar nu-i nevoie.

Film

Te văd,
Te admir în taină
Şi gândurile nu-mi dau pace...
Ştii că e atât de tristă,
Atât de tristă,
Atunci când face asta...
Şi nu-mi poți spune că n-ai gândit-o acum,
Atunci,
Atunci când s-a-ntâmplat,
Atunci când era cazul,
Pentru că apăruse și la tine...
Acum sunt regrete,
Regrete că nu a fost curaj,
Sau nu sunt regrete,
Pentru că a existat regula
Care a fost încălcată...
Şi mereu m-am întrebat
Cum trebuie să fie
Ca s-o accepți,
Şi să-ți doreşti mai mult?
Cum trebuie să-ți vorbească,
Şi cum să te alinte,
Cum să te țină în brațe
Şi cum să zâmbească
Pentru a opri timpul în loc?
Cum este ea şi de ce tocmai ea?
Te-ai gândit aşa cum o făceai
Când te gândeai la el,
De ce tocmai el?
Şi enumerai calitățile tale,
Fiind sigur că ai mai multe decât el,
Care-o ținea aproape fizic,
Căci ştii că gândul îi era dat
În folosință de un alt suflet chinuit.
Ai fi putut,
Şi ea ar fi putut,
Amândoi ați fi putut,
Şi totuși s-a oprit.
Schimbarea nu începuse,
Dar nici nu mai stagna.
Ştiai ce se petrece
Şi totuși ai ascuns-o,
Dar nu știu dacă a fost lipsa curajului,
Sau tu chiar te gândeai la el...
Şi întrebările n-au aflat răspunsuri,
Pentru că le-ai ținut ascunse,
În tine,
Pentru atâta timp...
Ce are ea de te atrage
Ca un magnet de aer închis,
Mişcându-se circular
În interiorul tău?
Nu ți-a deschis nimeni ochii,
Şi nimeni n-o s-o facă
Până nu accepți că e ea în ea,
Şi o priveşti mereu înăuntru,
Sperând că vei găsi doza de nebunie,
De viață,
De zâmbete furate,
Şi de atitudini.
N-ai îndrăznit,
Poate nici eu,
Şi mă întreb mereu ce are ea,
Atunci când viața ştiu că e tristă...

Ultima zi

Îmi propusesem să mă joc mai des,
Acum,
Când totul crescuse în jurul meu,
Şi căpăta noi forme.
Era jocul ăla,
În care ziua de mâine nu mai vine,
Nu şi pentru mine.
Din diverse motive.
Ce-aş face eu?
Greu de zis...
Nu de alta,
Dar mi se învălmăşesc toate gândurile în cap,
Şi e prea grea alegerea...
Şi totuși,
În mod evident,
Ultima zi din jocul ăsta
Te va include.
Aleg să te văd,
Să te admir,
Să admir tot ce altă dată respingeam
(Nici n-ai idee ce respingeam,
Până să te întâlnesc),
Să admir chipul tău,
Privirea ta,
Ochii tăi,
Barba ta...
Te iau în brațe,
Iubesc nespus lucrul ăsta,
Şi te strâng atât de tare,
Încât să simți
Că ți-am dat ceva din mine
Pentru totdeauna.
Şi după toate astea,
Te sărut,
Încet,
Pe frunte,
Pe ochi,
Pe gât,
Pe buze,
Şi cobor,
Pe mâini...
Şi nu,
Contrar aşteptărilor,
Nu mi-aş petrece o zi întreagă cu tine,
Poate doar dimineața,
Ca să-mi dai energie,
Căci ziua va fi la fel de lungă,
Dar mai lungă în intensitate pentru mine.
Sau poate dup-amiaza,
Când dimineața m-ar fi prins cu treabă
Pentru sufletul meu.
Dar nu,
Sigur nu-mi voi petrece seara cu tine,
Mă voi limita la câteva ore,
Dependența se creează încet,
Dar sigur.
Nu îți voi şopti că şi dacă te iubesc,
Aş prefera să nu vorbim
De iubire.
Aş prefera s-o trăim,
În orice mod cu putință.
Şi totuși,
Aş prefera acea parte din zi,
Ştii tu care...
Ți-aş lăsa moştenire cărțile
Şi verigheta libertății,
La care te uitai,
Încercând să descifrezi cuvintele...
Ți-aş admira mâinile,
Acele mâini care m-au îmbrățișat,
M-au luat de mână,
Şi acei ochi care m-au privit,
Şi mi-au transmis ceea ce cuvintele
Nu transmiteau.
Te-aş admira pe de-a-ntregul,
Căci eşti perfect pentru mine,
Deşi tu n-ai habar deloc de asta.
Te-aş admira la infinit,
În infinitatea unei clipe,
În clipa unei ore,
Sau două,
Sau câteva,
Câte m-ar lăsa inima să pot.
Şi după toate astea,
Te-aş iubi,
Sincer,
În interior,
Atât de tare,
Încât ai simți-o chiar și după ce
Voi fi plecat.
Aleg să te scot afară,
Să îți arăt tot ce admiram eu
În fiecare zi.
Aleg să îți ofer libertate,
Şi încă ceva aş mai face...
Dar este doar un joc,
Şi ştiu sigur că ziua de mâine va veni.
Aşa că nu voi face nimic,
Niciodată,
Pentru că mereu va veni mâine pentru mine...

Albastru

Trebuia să fug
Atunci când am avut ocazia.
Trebuia să uit
Şi să nu privesc înapoi,
Dar vezi,
Am ascultat-o pe ea...
Mă întreb dacă aş fi ajuns aici,
În punctul ăsta,
Sau viața mea ar fi fost complet alta?
Nu, nu sunt regrete,
Deşi poate sunt.
Pentru că viața te ia în râs,
Şi tu trebuie să-i răspunzi cu aceeași monedă,
Şi nu-ți mai arde...
Îți faci o listă
În care trebuie să bifezi tot.
De preferabil nu cu x.
Şi uite lista:
•Curaj
•Încredere
•Libertate
•Sine
•Iubire
•Joc
•Voință
•Putere
•Gânduri
Şi ce să vezi,
De fapt,
Ai pierdut lista în tine,
Şi s-a terminat totul.
Urmezi aceeași rutină,
Fără să ieși în față,
Fără să obții ce cauți,
Doar cauți lista aia
De atâta amar de vreme!
Şi când tu îți făceai sincer, griji,
Altcineva se juca în spatele tău...
Ar trebui să îmi acord premii
Pentru criterii vagi,
În fond,
Participă toți şi câştigă doar cine vrea,
Nu?

Alegere

Sunt momente când vrei
Şi refuzi
În același timp.
Sunt lucruri pe care le vrei
În același timp ce le refuzi.
Le vrei pentru starea ta de bine,
Le refuzi tot pentru starea ta de bine.
Complicat?
Poate.
E mult mai simplu.
E şi complicat,
E şi simplu.
În același timp.
De fapt,
În "acum" stă totul.
Ce poți îndeplini acum?
Alege ce poți face acum,
Şi asta e calea ta de acceptare.
Poți să refuzi
Sau nu se poate în momentul de acum?
Asta-i calea ta de refuz.
Le poți face pe amândouă în același timp?
Alege.
Ori una,
Ori alta.
Deşi...
Se poate chiar cu amândouă.
Da,
Nu trăim în lumea excluziunii.
Poți vrea şi refuza în același timp,
În același moment,
Şi ambele să se întâmple
În același moment de acum.
Ele nu se exclud,
Pentru că ceva poate fi două lucruri
În același timp.
Poate fi şi noapte şi poate fi şi ziuă,
Totul depinde doar de poziția ta
În univers.
De modul tău şi atitudinea ta
De a vedea în spațiu.
Nimic nu exclude nimic,
Deşi uneori aşa pare.
Şi sunt momente când totul exclude totul,
Îi vezi sensul?
A poate exista cu B
În același timp în care A îl exclude pe B.
Totul depinde doar de tine.
Şi eu nu vreau să aleg acum.
Vreau și refuz.
E ca un joc.
Poate mă voi plictisi,
Şi voi face o alegere.
Sau poate le voi alege mereu pe amândouă.
Şi încă ceva:
Totul depinde doar de tine.
Nu mai înțelegi nimic?
Înseamnă că nu a venit momentul.
Răbdare.
Toate la timpul lor.