Extaz

Nu ar fi vrut marea cu sarea,
Nici nemurirea,
Nici banii.
Nu ar fi vrut nimic neobişnuit,
Ar fi vrut doar dorinţe îndeplinite,
Pentru că fugise prea mult după...
Ştiu, a trecut timpul,
Şi mă tot întorc în trecut,
Pentru că prezentul nu-mi oferă nimic...
O să-mi spui cum că
Nu vreau, de fapt, nimic,
Şi continui să dorm cu trecutul
În acelaşi pat?
Probabil.
Vorbisem,
Şi-mi spunea,
Ca oricine,
Ceea ce mintea chema,
Şi mintea te chema pe tine,
Nu poate pe tine,
Ca persoană,
Ci acţiunile întreprinse de tine,
Acele "încălcări de reguli",
Acele fapte "greşite",
Şi vrute,
Şi trăite
Până la extaz...
Ar mai fi vrut
Să continue,
Să continue,
Să continue mersul lor,
Chiar dacă ceea ce se întâmpla
Era contrar tuturor convingerilor,
Şi principiilor...
Îi era dor de acţiunile în sine,
De atenţia,
De agitaţia,
De toate minciunile nevinovate,
De plăcerea de-a se găsi în asta,
De mintea care se descoperise
În neant,
De ea,
O altă ea,
O nouă ea,
O ea care-i plăcu atât de mult...
Şi visa la momentul revederii,
Acela care nu se va mai întâmpla,
Pentru că tu pretindeai
Că "nu-e-corect-şi-ok",
Deşi parcă te întrebase cineva lucrul ăsta...
Se mai trezeşte,
Uneori,
Şi-ar vrea să i se pară că vrei,
Şi nu spui,
Că o laşi pe ea să spere
La ceva ce n-ar putea avea,
Pentru că nu... se cade...
Nu ştiu ce fusese mai minunat,
Tu,
Vorbele tale,
Înţelepciunea ta,
Sau acele acţiuni întâmplate
În cazurile de pierdere
A minţii, a eului interior,
Din cauza nebuniei şi plăcerii?
Uneori mai visează cum că nu s-a terminat,
Şi continuă să creadă că într-o zi
Se va mai întâmpla.
Va mai fi.
Mai dus la sublim...
Bine că nu visează prea des,
Şi că o trezesc de fiecare dată
Când mintea ei te cere pe tine.
O întreb de ce tot face asta,
Şi mi-a zis că nu are altceva de făcut...