sâmbătă, 21 iunie 2014

Seren

La început ți-am iubit mâinile.
Nu pentru că mă luai în brațe,
Asta n-o făceai.
Nu pentru că scriai cuvinte frumoase,
Erai lipsit de ele.
Nu pentru că erau frumoase,
Cu degete lungi,
Pentru că ştii cum erau.
La început ți-am iubit mâinile
Pentru că le-am iubit.
Fără motiv.
Pe urmă a urmat chipul.
Ți-am iubit şi mâinile,
Şi chipul.
Aveai un chip frumos,
Atât de frumos,
Şi ochi care căutau liniştea.
Pe care o tot căutai în mine.
Sau în afară.
Ți-am iubit mâinile,
Şi chipul,
Dar nu-ți puteam iubi chipul la adevărata valoare,
Dacă nu renunțam la mâini.
Am renunțat la mâini,
Ca să-ți pot iubi chipul mai tare.
Pe urmă ți-am iubit corpul,
Ți-am iubit chipul şi corpul.
Nu pentru că aveai un corp sculptat de ungherele minții mele,
Nu pentru că era baza pentru capul meu culcat,
Ci pentru că era corpul tău,
Erai tu,
Şi era de-ajuns.
Dar tot se putea mai mult,
Şi-am renunțat la chip,
Ca să iubesc corpul tău aşa cum trebuia.
Pe urmă ți-am iubit tatuajele,
Imprimate din sentimente,
Dureri,
Dorințe,
Căutări...
Ți-am iubit şi corpul,
Şi tatuajele,
Dar nu puteam duce iubirea la alt nivel,
Aşa că am renunțat să-ți mai iubesc corpul.
Ți-am iubit tatuajele,
Mi-am făcut pătură din ele,
Şi am păstrat şi unul pentru mine.
Pe urmă ți-am iubit mintea,
Pentru că ea dădea gândurile,
Şi nu-ți iubeam gândurile,
Dar îți iubeam mintea.
Gândeai în căutare,
Şi pentru că nu găseai,
Lăsai mintea deschisă.
Dar nu puteam iubi mintea cu totul,
Dacă nu renunțam la tatuaje.
Şi-am renunțat la tatuaje,
Să pot iubi mintea în toată splendoarea ei.
Pe urmă a apărut ultimul drum.
Către inimă.
M-ai copleșit.
Era extraordinar!
Îți iubeam şi mintea, şi inima,
Dar trebuia să fie mai intens.
Am renunțat la minte,
Să-ți iubesc inima.
S-o descopăr până la ultima suflare,
Şi-atunci am realizat:
Nu puteam iubi doar mâinile,
Doar chipul,
Doar corpul,
Doar tatuajele,
Doar mintea,
Doar inima.
Nu puteam iubi doar părți din tine,
Pentru că eu lăsasem din mine ceva
La fiecare oprire din tine.
Trebuia să mă adun la loc,
Şi să te iubesc pe de-a-ntregul.
Şi ai fost prea mult pentru mine.
...
Şi azi caut bucăți asemănătoare cu ale mele,
Cele pierdute,
Ca să mă refac.
Şi totuși,
Ți-am iubit mâinile,
Nu pentru că mă luai în brațe,
N-ai făcut-o.
Nu cât aş fi vrut eu...

joi, 12 iunie 2014

Întrebări

Sunt locuri pe care nu vrei să le descoperi.
Sunt locuri în care vrei să ajungi.
Sunt locuri în care ai vrea să revii.
Sunt locuri în care ai dubii: vrei să te afli.
Sau nu vrei să te afli.
M-am gândit că cel mai bine
Ar fi să fac o hartă.
Tu prin ce loc vrei să intri în mine?
Din ce loc vrei să începi explorarea?
Am să scriu pe hartă,
Sub formă de notă de subsol,
Faptul că mulți, foarte mulți,
Pornesc descoperirile din mine
Prin ochi.
Da.
Prin ochi.
Se înfățișează în fața mea,
Uitându-se la mine.
Explorarea a început.
Au primit undă verde,
Şi nu-i pot lăsa să nu intre.
E absurd,
Ar trebui să închid ochii.
E drept,
Unii sunt mai şmecheri,
Lasă la urmă explorarea prin ochi.
Şi decid să intre în mine prin alte căi.
Prin urechi.
Pot închide ochii,
Ca să opresc explorarea cuiva ce vrea să invadeze
Perimetrul meu restrâns,
Dar pot să nu aud?
Aud, am auzul fin...
Şi uite, unii încep prin calea asta.
Auzul meu se-nclină,
Şi mă simt ca într-o mare de soare.
Adie vântul lin,
Şi cuvintele rostite îmi invadează trupul,
Căutându-şi locuri doar ale lor.
Fiecărei părți din mine
Îi corespunde un cuvânt.
Sunt plină de cuvinte,
Dacă mă privești.
Sunt casă pentru cuvintele lor,
Care se-aştern ca o pictură monumentală,
Lin.
Alții decid să înceapă explorarea din mine
Folosindu-se de atingeri.
Atunci când decid să nu văd,
Şi de-auzit nu aud decât ploi,
Vin oameni care lasă pe cuvinte
Stări.
Sunt cuvinte care au nevoie de acoperiş,
Căci casa mea nu le poate ține pe toate.
Le mai pierd,
Corpul meu freamătă dorul cuvintelor căzute.
Au fost prea multe,
Nu mai era loc...
Atingerile persoanelor care mă explorează
Oferă punți,
Acoperişuri,
Cuvintelor.
Alți exploratori sunt mai vicleni,
Şi decid că locul de pornire către descoperiri
Trebuie să fie din minte.
Dacă mintea îți dă voie,
Toate celelalte se supun.
E drept, pentru a începe explorarea de-aici,
Trebuie totuși,
Să fi trecut,
Rapid,
Cel mai rapid posibil,
Prin ochi şi auz.
Atingerile nu sunt întotdeauna puncte cheie.
Cea mai periculoasă explorare
E cea care porneşte din inimă.
Ce cauți acolo,
Cine ți-a dat voie să intri?
Am puține chei,
Şi un singur lacăt uzat,
Deşi probabil au fost făcute copii după cheile alea puține,
Prea mulți au început explorarea de-aici,
În ultima vreme,
De parcă inima mea e un refugiu.
Corpul mi-e casă pentru cuvinte,
Trebuie să-mi fie şi inima casă pentru ceva?
Mulți decid,
Însă,
Că închid ochii prea mult,
Sau că nu aud nimic,
Şi că atingerile nu acoperă nimic.
Şi puțini dintre ei merg mai departe.
Puțin mai departe.
Sunt unii care nu se satură,
Şi explorează fiecare colțişor,
De parcă eu nu mai exist.
De parc-au descoperit pierderea din mine,
Sau sufletul ascuns în pustiu.

vineri, 6 iunie 2014

Linie

Ce visezi când eşti cu mintea concentrată?
Ce vezi când pleoapele-ți acoperă ochii,
Strălucind în întuneric libertăți concrete?
Ai vrut, şi-ai primit.
Renunți aşa uşor la toate?
Îți ții dorul în sticluțe.
Pe unele le-ai spart, din greşeală,
Şi-a-nceput să-ți fie dor,
De dinainte de-a pleca.
Alte sticluțe, ştiu,
Zac în unghere luminate,
Doar, doar, le vei privi cu interes,
Mai ales că sunt inscripționate.
Unele cu nume,
Altele cu idei,
Altele cu lucruri concrete.
Ai strâns o viață de om într-un loc,
Şi-acum muți locul în alt om.
Ce iei în bagaj?
Cineva pusese sticluțele tale cu dor,
Ca nu cumva să le uiți în oameni,
Sau şi mai rău: să le uiți de tot.
Dai semne,
Speri,
Priveşti,
Şi toți se uită ciudat la tine.
"Tu ce-i mai fi vrând?"
Sunt dureri care-ți plac,
Şi care te făceau om.
Pe astea le laşi în urmă.
Şi ce mai laşi în urmă,
Şi ce iei cu tine?
Iei dispariție,
Şi laşi urme.
Urme de tine.
În ceilalți.
Peste tot.
În gânduri, în priviri,
În râsete.
Laşi sticluțele de dor,
Bagajul e prea plin.
Diminețile se adună,
Cântându-ți rămas bun.
Plecarea ta e iminentă.
Ai fi vrut, cât ai fi vrut...
Îndrăzneai să ceri universul pe tavă,
Şi oameni potriviți ție,
Cu care să schimbi libertăți variate,
Pasagere,
Arzânde.
Ai primit universul pe tavă,
Şi suflete rătăcite în prag de dor.
Lumea ta s-a sfârșit.
"Nou" este cuvântul pe care trebuie să-l ştii.
Iubeşte-l,
Este noua ta casă.
Alungă orice dor,
Şi nu te uita în urmă.
Toate au menirea să te țină-n loc.
Bagajul e prea uşor,
Hai, pune, totuşi,
O sticluță cu dor.
Dar vezi, alege bine!
Nu vrei cumva să te întorci...

duminică, 1 iunie 2014

Puțin

Vine o vreme când analizezi totul.
Iau naştere interpretări,
De parcă suflul vieții vine din ele.
Cum altfel?
Treci totul prin prisma gândirii,
Pentru că nu vrem să ne oprim din a face asta.
Ce va face mintea,
Dacă tu stai să contempli sufletul tău?
Gândim,
Mereu gândim,
Şi totuşi...
O facem mecanic,
De parcă nu gândirea contează,
Dar ne bazăm strict pe ea.
O ducem la rangul de... divinitate...
Renunțăm la gânduri,
Renunțăm la noi?
Ar trebui să ne gândim mereu
Măcar la un singur lucru.
Şi bun.
Întrebarea pe care-o am în minte
M-ar lăsa fără răspunsuri,
Pentru că uităm să gândim cu sufletul.
"Pe tine ce te motivează?" mă întreabă mintea.
Zi de zi,
Uit de ce o fac.
Ceea ce fac.
Nici măcar nu mă gândesc la asta.
Am preluat viața ca pe ceva mecanic,
În care toate sunt,
Ca într-un puzzle,
Puse cap la cap.
Mereu același puzzle,
Chiar dacă forma pieselor e diferită.
Imaginea de ansamblu e aceeași.
Şi parcă nu puteam să văd ansamblul!
Gândim prea abstract
Pentru lucruri prea concrete.
Şi invers.
Ne-am însuşit motivații,
Dar uneori dăm înapoi.
Cine era în toată această luptă?
Mintea sau sufletul?
Alegi imagini diferite,
Pe același piese de puzzle.
Ți-ar spune alții că nu-i posibil,
Dar granițele doar noi le-am creat.
Pot exista,
Sau nu,
Şi motivația poate lipsi uşor din peisaj.
Dar ce viață ar fi?
Vreau o mulțime de imagini noi,
Cu aceeași piesă de puzzle : eu.
Pe cât punem pariu că se poate?