Geam

Sunt clipe trăite
La intensitate maximă.
Atunci când dorul,
Dorința,
Și chiar și riscul
Urcă pe cele mai înalte culmi.
Unde mă duci,
Și de ce ai ales această cale?
Îți știu parcursul,
Și fiecare zi ce trece adaugă un plus
Valorii tale.
Unde vei vrea să ajungi în ochii mei?
Îmi știi povestea,
Și știi că ochii mei
Sunt cei mai vulnerabili.
Ai căutat îndeajuns de mult
Portița de intrare,
Fără ca măcar să știi că eu
Lăsasem poarta deschisă,
Încă dinainte să te gândești tu
La ea.
Căci privirea era aproape aceeași,
Și cum să nu lași să intre
Un căutător de iluzii?
Iluzia ta,
Iluzia ei,
Iluzia lor,
În care te regăseai,
Atât de mult,
De parcă și tu, și eu,
Și toți,
Eram una și aceeași persoană.
Și am decis
Că pot cunoaște și alte momente,
Sau alte culmi,
Neîntâlnite,
Căci tu eşti asul,
Iar eu ce sunt?
Regina...
Ne știm,
Și ne ascundem,
Pentru că tot ce contează
Se spune prin noi,
În noi.
Ce bine că știm să citim din priviri!
Sau măcar învățăm din ele,
Ca mai apoi să le purtăm în gând,
În minte,
Și poate,
Doar poate,
În inimă,
Pentru scurte perioade de timp.
Ne asumăm nimicul,
Căci din el putem obține totul.
Simțurile ni se ascut la maximum,
Și tu revii încătuşat,
Cerând eliberare.
De parcă eu,
Și numai eu,
Dețin cheia lacătelor
Care îți strâng prinsoarea,
Din când în când insuportabilă.
Ce vină am eu în toate astea?
Ce vină ai tu?
Ce vină are clipa
Că ne aseamănă atât de tare,
Încât ne lasă fără suflare?
Poate că ăsta e răspunsul
La orice întrebare,
Dar știi că nu găsim întrebările.
Nu avem timp de ele.
Pentru că tu treci prin etape,
Și eu te urmez îndeaproape.
Și ce rost ar avea, totuși,
Întrebările,
Când răspunsurile sunt de orice fel?
Să distanţeze,
Probabil.
Aşa că hai să nu le găsim,
Și să le îngropăm,
Dac-o vom face.
Riscurile,
Dorul,
Sau orice altceva intens,
Merită clipe de desfășurare.
Că aşa cere prezentul.
Și noi suntem oamenii lui...