sâmbătă, 30 mai 2015

Potrivit

Îmi pierdeam inspiraţia,
La fel cum răbdarea îmi era deja străină.
Mă agăţam de "el",
Oricare ar fi fost acela.
Ştiam cum sunt
Şi stiam cum sunt eu,
Şi mă voiam pe mine.
Iar eu nu mă găseam decât iubind.
Iubind orice "el",
Pentru că de la "el"
Îmi luam mereu inspiraţia.
Era sursa mea continuă de gânduri
Profunde,
În care se năştea întreg universul,
Ca mai apoi să moară,
Sau să învie,
La dispariţia sau apariţia unui nou
"El".
Şi chiar nu mai conta care "el",
Atâta timp cât era unul acolo.
Mereu acolo,
Mereu altul,
Mereu un "el"
Care să nu înțeleagă nimic,
Dar care să îmi ofere mie
Momente înălțătoare ale imaginației,
Ale inspirației,
Şi ale simțurilor,
Laolaltă.
Creasem limite pentru minte,
Sau pentru suflet,
Pentru că nu era nimic mai în largul lui,
Ca atunci când un "el" completa imaginea.
Oricare ar fi fost ea aceea,
Deşi existau şi frici,
Şi temeri
Din partea "el"-ilor,
Pentru că fiecare era intimidat,
Mai devreme sau mai târziu,
De "nestarea" mea,
Din care înțelegeam doar eu cursul.
Aveam nevoie ca de aer,
Altfel muream pe dinăuntru,
Aşa cum o făceam când vreun "el"
Rămânea departe,
De parcă nu aş fi fost o companie bună
Pe drumul către nicăieri.
Poate că trebuia să vreau mai mult,
Sau poate că inspiraţia mea nu mai avea loc
În mine.
Şi plecase,
Fugise,
Se stinse,
Aşteptând clipă de clipă
Să mă renasc,
Sau să o las să mă cuprindă
Ca un văl plăcut la atingere.
Aveam nevoie de inspirație,
Şi eram dispusă să caut un "el"
Oriunde s-ar fi găsit.
Deşi aveam pretenții,
Aşa cum ai la prima înfățișare,
Când coaja îţi oferă priveliști
Nebănuite,
Ca să îţi facă alegerea mai uşoară.
Alesesem,
Sau alegeam,
Aspectul.
Dar nu era doar asta,
Era o chestie de simţire,
De instinct,
De acel ceva.
Dădeam greş,
Inspiraţia nu mai venea,
Ceva nu era în ordine.
Îmi murise instinctul,
La fel cum murise şi orice urmă de "el".
Nu mai ştiam să aleg,
Îmi pierdusem răbdarea.
Dar pot să am răbdare pentru alţi "el",
Doar aşa inspiraţia mea
Mă înalță acolo unde nu am ajuns
În niciun alt fel.
Şi ştiu că e pe vine,
Sper doar să fie puţin mai... "el",
Fără limite,
Fără temeri,
Fără frici,
Şi desigur,
Mai înalt.
Ca să ajung mai sus decât propria-mi
Inspiraţie.

marți, 12 mai 2015

Avântul nu...

Hai să ne cunoaştem altfel,
Nu prin întrebări.
Tu nu mă întrebi,
Nici eu nu sunt curioasă
Să aflu totul de-a gata.
Hai să ne cunoaştem prin priviri,
Prin apropieri,
Prin zâmbete sau
Mimica feţei.
Prin expresii faciale,
Prin atingeri,
Îmbrăţişări,
...
Lasă-mă să aflu cine eşti,
Arătându-mi ce muzică asculți,
Pe cine citeşti,
Unde te plimbi,
Ce prieteni ai.
Asta spune mereu mai multe despre tine,
Decât o fac cuvintele,
Decât o fac răspunsurile
La întrebările mele.
Hai să ne cunoaştem prin prezent,
Nu prin trecut.
Nu contează cine am fost,
Ce am făcut,
Unde am crescut,
Ce lume am avut lângă noi,
Astea sunt informaţii irelevante.
Ce rost ar avea să deţii cunoștiințe
Care nu îţi fac prezentul mai viu?
Vreau să ştiu cine eşti acum,
Nu cine-ai fost.
Vreau să descoperim în noi
Ceea ce am uitat,
O dată cu anii.
Nu te întorc la trecut,
Nu are sens,
Hai să trăim prezentul
Aşa cum se cuvine.
Hai să dăm şansa vieţii
Să ne arate esența,
Să trăim prin simţuri,
Nu prin cuvinte.
Putem spune multe,
Dar oare cum ne cunoaştem cu adevărat?
Hai să fim atenți la noi,
La mine,
La tine,
Şi să vedem cum se transformă totul.
Hai să nu ne spunem nimic,
Ci să simțim,
Doar să simțim,
Dacă există ceva,
Dacă va creşte,
Va scădea,
Va lua amploare.
Mâinile mele spun totul,
Corpul la fel.
Obiceiurile sunt şi ele
Părţi din noi.
Totul ia formă
Sub ochii noștri.
Hai să nu ne minţim prin cuvinte,
Ci să vorbim prin adevărul simțurilor noastre.

duminică, 10 mai 2015

Revenire

Îmi trebuise destul de puţin timp
Să te uit.
Deciseseşi, ca şi cea din urmă dată,
Să dispari.
Aşa cum îţi plăcea ţie.
Fără explicaţii,
Fără nimic în plus,
Ci doar în minus.
Te uitasem,
Probabil şi pentru că trecuse atâta timp,
Sau poate că mintea decisese,
La un moment dat,
Că nu are rost,
În fond,
Nu mai meritai nimic de la mine.
În plus.
Chiar uitasem complet de tine,
Dar ai avut tu grijă să îmi ieşi în cale,
De parcă abia acum auzeai chemarea mea
Din trecut.
De parcă ceea ce a fost între,
N-a existat, de fapt,
Niciodată.
Rămăsesem surprinsă de reacţia ta,
Credeam că doar eu am născocit
Repulsie faţă de gândul că exişti.
Reveniseşi,
Dar pentru altceva,
Iar eu eram acum alta.
Nu ţi-am zâmbit,
De ce aş fi făcut-o?
Nu oare tu m-ai dat uitării,
Fără ca măcar să mă anunţi de asta?
Nu este ciudat,
Dacă vei vrea să mă uiţi,
Pentru că nu pot fi acolo
Aşa cum vrei,
Uită-mă,
Dar spune-mi să nu respir,
În zadar,
Speranţe.
Nu m-a durut,
N-avea de ce să mă doară.
Doar tu,
Cât şi firea umană,
Vă comportaţi ca atare,
Cu frici peste care nu ştiţi să treceţi.
Îmi trebuise destul de puţin timp
Să te uit,
Ce credeai,
Că te aveam sus pus,
Pe un piedestal,
Şi ochii îmi vor curge cristale,
Din cauza ta?
Mă vindecasem,
Nu pentru că aş fi fost,
Vreodată,
Bolnavă de tine,
Ci pentru că nu mai eram eu.
Căci locul meu era dat,
În mine stătea altcineva.
Te-am uitat,
Iar tu ai stârnit dorinţe.
Ai observat schimbarea în mine,
Dar acum e cam târziu:
E târziu să vrei ceva,
E târziu să reiei ceva ce-a fost demult,
E târziu să te mai găsesc pe undeva
Prin minte.
Corpul te-a respins de mult,
Mintea te-a expulzat,
De parcă nu ne-am cunoscut niciodată.
Cine eşti tu şi de ce-ai venit în viaţa mea?
Pretinzi că ne cunoaştem bine,
Dar deşi nu te cunosc,
Nici nu vreau să o fac.
Nu ştiu de ce,
Dar mintea te respinge,
Zicându-mi încontinuu
"E prea târziu".
De data asta,
Chiar dacă până acum nu am făcut-o,
Decid să o ascult.
Pesemne că sigur are dreptate,
Ştie ea ceva ce eu nu ştiu.
Fă-ţi bagajele,
Aici nu mai e loc de tine.