Geam

Sunt clipe trăite
La intensitate maximă.
Atunci când dorul,
Dorința,
Și chiar și riscul
Urcă pe cele mai înalte culmi.
Unde mă duci,
Și de ce ai ales această cale?
Îți știu parcursul,
Și fiecare zi ce trece adaugă un plus
Valorii tale.
Unde vei vrea să ajungi în ochii mei?
Îmi știi povestea,
Și știi că ochii mei
Sunt cei mai vulnerabili.
Ai căutat îndeajuns de mult
Portița de intrare,
Fără ca măcar să știi că eu
Lăsasem poarta deschisă,
Încă dinainte să te gândești tu
La ea.
Căci privirea era aproape aceeași,
Și cum să nu lași să intre
Un căutător de iluzii?
Iluzia ta,
Iluzia ei,
Iluzia lor,
În care te regăseai,
Atât de mult,
De parcă și tu, și eu,
Și toți,
Eram una și aceeași persoană.
Și am decis
Că pot cunoaște și alte momente,
Sau alte culmi,
Neîntâlnite,
Căci tu eşti asul,
Iar eu ce sunt?
Regina...
Ne știm,
Și ne ascundem,
Pentru că tot ce contează
Se spune prin noi,
În noi.
Ce bine că știm să citim din priviri!
Sau măcar învățăm din ele,
Ca mai apoi să le purtăm în gând,
În minte,
Și poate,
Doar poate,
În inimă,
Pentru scurte perioade de timp.
Ne asumăm nimicul,
Căci din el putem obține totul.
Simțurile ni se ascut la maximum,
Și tu revii încătuşat,
Cerând eliberare.
De parcă eu,
Și numai eu,
Dețin cheia lacătelor
Care îți strâng prinsoarea,
Din când în când insuportabilă.
Ce vină am eu în toate astea?
Ce vină ai tu?
Ce vină are clipa
Că ne aseamănă atât de tare,
Încât ne lasă fără suflare?
Poate că ăsta e răspunsul
La orice întrebare,
Dar știi că nu găsim întrebările.
Nu avem timp de ele.
Pentru că tu treci prin etape,
Și eu te urmez îndeaproape.
Și ce rost ar avea, totuși,
Întrebările,
Când răspunsurile sunt de orice fel?
Să distanţeze,
Probabil.
Aşa că hai să nu le găsim,
Și să le îngropăm,
Dac-o vom face.
Riscurile,
Dorul,
Sau orice altceva intens,
Merită clipe de desfășurare.
Că aşa cere prezentul.
Și noi suntem oamenii lui...

Unu

Care e mersul firesc al lucrurilor?
Cine zice că un capăt nu e un început?
Iar un început nu e un sfârșit?
Cum vrei să începem?
De la coadă?
Dar poate nu știm noi cum să privim.
Să ne uităm invers,
Aşa e poate, mersul normal.
Probabil nu mai contează oricum
În acest punct.
Am ajuns la mijloc?
Mijlocul cui?
Pe ce sfoară îți ții echilibrul?
Sigur nu suntem pe aceeași,
Și știi de ce?
Unul din noi e greu,
Celălat ușor.
În privința minții,
A inimii,
Sau a dorințelor.
Sau poate or mai fi și altele,
Și încă nu le vedem.
Facem echilibristică pe sforile astea,
Dar vezi că eu sunt învățată cu echilibrul.
Am grijă să fiu.
Nu o să cad,
Nu pentru că nu există șanse,
Ci pentru că știu
Că voi fi mereu ultima.
Ultima jos,
Aşa cum am fost și ultima sus.
Am avut de urcat un munte,
Deși munte e mult spus.
Poate un deal ar fi mai potrivit,
Dar știu eu că pentru tine nici deal nu a fost ăsta?
Zâmbesc la coadă,
Pentru că eu trăiesc
Prin prisma sufletului,
A inimii,
Sau oricine își mai face ivită apariția.
Și le iau în sens invers,
Ca mai apoi să ajung la tine
Încet,
Dar sigur.
Mintea te caută de mult,
Și îmi pare că uneori te-a depășit.
O las în pace,
În fond,
Ea dictează lumea înconjurătoare,
Și o las să te privească îndelung.
Pentru a stârni inima
Din locul ei
Să miște.
Și încă nu știu cum se manifestă
Mișcarea.
Dar vezi tu,
Sforile sunt sub noi,
Iar noi,
La ce înălțime ne aflăm?
Cât de mult să privim înapoi
Și cât de mult înainte?
Știi care e partea cea mai frumoasă?
Ai învățat cum să îți ții echilibrul,
Și ai găsit tu soluția,
Fără să mă iei pe mine drept exemplu.
Și eu,
Ca o admiratoare ce sunt,
Mă uit,
Căci știu că fără prezent
Nu îmi rămâne decât uitarea.

Zece

Ce facem din noi
Atunci când ne uităm?
Unde ajungem
Și unde visăm amintiri?
Interpretăm totul
Prin prisma omului îndrăgostit,
Sau sătul de prea multă iubire.
Ne jucăm,
Dar acesta nu e un joc,
Nu e nimic,
Când noi credem că e.
Sau este,
Dar nu vrem să spunem,
Să se afle,
Ca nu cumva să ne implicăm prea mult
În ceva ce există deja.
Atunci când vrem.
Atunci când vrei.
Atunci când vreau.
Și acum înțeleg,
După mult timp,
De ce atracția
A dus la asta.
Protecție,
De fiecare parte.
O dai sau o primești.
Dimensiuni,
Care să prezinte,
Cuminte,
Ori cerul, ori pământul.
Și priviri asemănătoare,
Atunci când culorile par aproape la fel.
E prea mare distanța,
Și tocmai asta era plusul.
Îți iau pulsul corect,
Căci inima ta îmi e cel mai aproape
De ureche.
Și totuși,
Nu facem nimic,
Și visăm amintiri,
Fără să ne închipuim trecutul.
Căci el a fost,
A stat,
Ne-a privit în ochi,
Și nu am știut să profităm.
În orice fel.
Și acum ne mințim?
Sau nu ne mai vorbim,
Am aflat goliciunea gândurilor tale,
Și mi-a plăcut nespus.
Dar ne uităm,
Ne uităm îndeajuns de mult,
Ca mai apoi să știm că tot noi vrem
O continuare.
Care nu mai vine.
Am pus un zid,
Dar poate tu l-ai ridicat atât de sus,
Pentru ca eu să mă ridic pe vârfuri
Să pot vedea.
Sau zări ceva dincolo.
Și uit,
Uit să mă uit,
Uit să privesc,
Pentru că tu ai refuzat să mai vrei.
Orgoliu sau ambiție,
Sau doar nepăsare.
Mai contează?
Te caut,
Ca să te uit.
Pentru că vreau prea mult
Să îmi fii aproape.

Mărturie

De ce să râdem
Când nu e nimeni să ne audă?
De ce să plângem,
Dacă fiecare alege pentru el?
De ce să ne rănim cu bună știință,
Când știm amândoi
Că nu violența e răspunsul?
De ce să ne oprim,
Când tot ce facem
Contravine regulilor societății?
Am aflat răspunsuri,
Poate,
Și teama a început să se instaleze
După trăirea lor.
Și eu,
Și ei,
Și tu,
Toți știam ceva,
Dar nimeni nimic concret.
Cine ne dă siguranța
Că orice poveste
Are un sfârșit?
Oricare ar fi el,
Dar am găsit și povești
Fără capăt.
De parcă firul se întrerupea,
Ca mai apoi să revină,
Și iar să dispară,
Așa ca noi.
Sau ca povestea noastră.
Dacă era vreuna.
Dar tu știai să vorbești,
Iar eu știam să râd.
Și pofta creștea
Atunci când riscul era ridicat.
Cine știa,
Și cine știe,
În afară de tine?
Sau de mine?
Sunt mințile noastre,
Deși inima nu se implică,
Ei nu îi plac poveștile.
Dar mintea acaparează tot,
Își dă silința,
Se zbate,
Și noi tot aici suntem.
Dar suntem amândoi.
Ce planuri?
Nu contează,
Putem să râdem la nesfârșit.
Căci ne auzim noi,
Ne zâmbim nouă,
Ne uităm cu drag.
Și ne căutăm,
Fără să ne spunem,
În momente trecute,
Așteptând ca timpul
Să nu aștearnă praful
Deasupra noastră.
Dar n-am fost nicicând noi,
Și praful se așterne oricând,
Peste oricine...