Gravitaţia este o regulă geometrică eliminată

Cred că am să-mi pierd,
Rând pe rând,
Orice simţ care mă face umană.
Dar înainte să le pierd,
Le voi fi câştigat şi folosit destul.
De fapt, inima le-ar atrage,
Iar mintea le-ar fi transpus în gesturi.
În simţuri propriu-zise.
În eu...
Mintea deja a început să transpună
Ceea ce inima simte.
Şi încă nu simte prea multe.
E un du-te - vino firesc,
În care inima simte,
Apoi nu mai simte,
Apoi simte iarăşi.
Simte prea mult,
Pe urmă prea puţin,
Îşi găseşte stabilitatea doar pentru o clipă,
Ca mai apoi să îşi urmeze cursul firesc
Pe diagrama eului meu.
E curios să stai
Şi să te priveşti
Cum începi să te transformi,
În orice fel,
Sub orice mod.
Pare că mă uit la o carte,
Şi văd cum prinde contur
Personajul meu.
Încep să am strălucire în ochi,
Atunci când te văd pe tine.
Şi nici nu e nevoie să fii tot timpul
În faţa ochilor mei,
Pentru ca strălucirea mea să capete forţă...
Inima pulsează imaginea ta prin toate venele mele,
Pompând,
Încheieturilor,
Ceea ce pulsul ar fi trebuit să facă,
Dar e absent,
Din cauza culmilor înalte unde tu îl faci să ajungă...
Şi când licărul din ochi va da semne că eşti instalat aievea acolo,
Urmează gura mea
Să ia forma zâmbetului,
A zâmbetului care îţi place,
Şi care spune multe despre mine...
Să ştii, dacă mi-ai prins strălucirea din ochi,
Care vine la pachet cu zâmbetul,
Ţine-mă,
Prinde-mă,
Atunci mă citeşti ca o carte deschisă,
Atunci ai acces,
Fără perdea,
La inima mea,
La întregul meu sine...
Restul nu mai contează,
Umanul atinge,
În cazul meu,
Cote maxime.
Tot ceea ce urmează i se supune inimii...
Şi îţi dau timp să mă prinzi,
Să mă ţii,
Să mă adori,
Să mă ţii în braţe,
Aşa cum îţi dau timp să vrei o viaţă cu mine.
În orice mod,
În orice fel.
Să nu te sperii,
Nu trebuie să prinzi niciun tren.
Nu trebuie să mă ai,
Hai să nu ne aparţinem unul altuia.
Hai să facem totul diferit,
Tocmai pentru a-i permite strălucirii
Din ochii mei
Să lumineze întreaga încăpere...
Şi după ce mă voi fi luptat,
Şi te voi fi purtat în gând,
În vise,
Pe culmi întinse,
Fără capăt,
Am să-mi pierd,
Întâi,
Licărul din ochi,
Apoi zâmbetul care îţi plăcea atât de mult,
Apoi întreaga mea carte
A personajului,
Construită şi creată datorită ţie.
Tu dai viaţă,
Şi tu o sorbi din mine
Dar să nu te sperii,
Ăsta e cursul firesc,
Ne-nlănţuim,
Cum o face chiar viţa de vie,
Când are viaţă.
Diagrama eului meu cunoaşte şi susul
Şi josul.
Dacă mă pierzi la primul licăr,
Aşteaptă-mă la al doilea.
Dacă ai cuvintele la tine,
E de-ajuns să-l faci să revină..
Dacă va fi mai mult decât doar nişte cuvinte,
Ai norocul de partea ta,
O să mă fiu şi mai umană...

Palme

Inima mea nu era acolo pentru tine.
Nici nu avea motive pentru a fi.
Dar îmi tot întrebam mintea de ce face asta,
De ce aduce în plan
Momente care erau deja trecute?
Ce contează când s-au întâmplat toate astea,
Trecutul este trecut,
Şi mintea mea se pricepea al naibii de bine
Să îl aducă în lumină,
Să îi găsească elemente instinctive,
Pe care să le claseze mai apoi ca
Ceva perfect conştient.
De parcă tu încă erai aici,
Şi totuşi,
Te pierdeai aievea printr-un du-te - vino,
Între prezent - trecut şi viitor.
Un viitor incert, desigur,
Închipuit doar pentru ca mintea să îşi găsească odihna,
Şi starea,
Şi ca să-mi lase eul în pace...
Şi nu puteam cere mai mult,
Când mintea pusese stăpânire pe mine,
Şi mă strângea ca într-o menghină,
Vrând să mă oblige,
Cu riscul de a mă lăsa fără vlagă,
Să rememorez momente şi clipe trecute,
Ca mai apoi să le aşez pe linia viitorului,
Obţinând,
Ca de fiecare dată,
Alte şi alte deziluzii...
Ştiam prea bine cum funcţionează,
Şi găseam tot felul de piedici,
Pentru a nu acţiona conform ei,
Mai ales că se credea stăpână pe mine.
I-am spus minţii că îi voi face jocul,
Doar pentru a schimba puţin rutina,
Rutina pe care tu ai avut curajul
Să o înlături pentru câteva clipe...
Dar mintea m-a păcălit de fiecare dată,
Şi poate şi de data asta va proceda la fel.
Dar nu îmi pasă.
Îmi accept soarta,
Pentru că soarta eu mi-o fac.
Şi dacă mintea va izbuti,
Prin jocul ei răutăcios,
Să te arunce-n inimă,
Pentru o clipă,
Să ştii că totuşi,
O vei fi meritat.
Pentru tot ceea ce ai fost.
Nu sunt omul regretelor,
Şi mă aplec în faţa minţii,
Dacă va reuşi
Să facă punte către inimă,
Atât de repede.
Deşi în amintirile acelea,
Mintea era demult supusă sentimentelor,
Şi corpul-mi trăia prin vibraţii,
Când încleştam palma,
Ca să te simt profund,
Atât de profund,
De parcă lumea toată se sfârşea atunci...
Şi-ar fi putut sfârşindu-se,
Aş fi fost,
Ştii bine,
Cu zâmbetul pe buze...
Nu-ţi fie teamă,
Sunt tot aceeaşi.
Imaginaţia,
În schimb,
Mi-e bogată.
Trăiesc profund şi prin toţi porii.
Şi zâmbesc ca o nebună,
Când tu vibrezi prin porii mei.

Graniţe

Hai să ţinem un secret.
Doar între noi doi.
Hai să ţinem secret faptul că se făcuse remarcată în faţa ta.
Hai să ţinem secret că te văzuse şi i-a plăcut ce vedea.
Hai să nu spunem nimănui nimic care să dea de bănuit.
Ţinem secret faptul că avea părul lung,
Şi că zâmbetul ce-i însoţea privirea
Te atrăgeau.
Nu spunem nimănui că observase,
În detaliu,
Elementele care îţi aduceau traiul.
Elementele fizice.
Şi vom ţine doar pentru noi momentele,
Şi orele,
Şi lipsa inelelelor,
Care te-ar fi pus, probabil,
Într-o postură puţin ciudată.
Pe tine.
Şi prezenţa inelului ei,
Care trăda dorinţe de îndrăzneală,
De libertate,
De mai mult...
Încă are curiozitatea şi încearcă să înţeleagă
Cum de ai fost atât de...
Uman,
Înţelegător,
Atent,
De parcă... ar fi fost ea... aceea...
Aşa s-a simţit.
Importantă.
Şi hai să ţinem secret
Că au fost ore frumoase,
Îmbrăţişări prea puţine,
Săruturi tandre,
Strângeri de mâini intense...
Hai să nu spunem că te-a privit în oglinda sufletului,
Chiar dacă lumina era stinsă.
Întunericul a dezvăluit
Tot ceea ce lumina nu făcuse,
Aşa că ar fi vrut mai mult întuneric,
Şi mai puţine momente de aşteptare,
De întrebări,
De aluzii,
De priviri îndreptate pe furiş,
De zâmbete smulse atunci când nu ştiai...
Hai să avem micul nostru secret
Că în ceas de dimineaţă,
Ceva s-a schimbat.
Cărţile fuseseră jucate,
Şi totul căzuse asupra voastră.
Hai să nu spunem nimănui de apropieri,
De distanţe din ce în ce mai mici,
De economie de cuvinte
Pentru că gurile erau prea ocupate,
Să audă tăcerea,
Sacadată,
Şi respiraţiile asurzitoare.
Cine te-a învăţat să fii atât de om?
Crezuse de la început că aveai calitatea unui om,
Dar oamenii sunt înşelători.
Tu ai trecut peste toate aşteptările.
Ai adus valoare,
Şi ceva mai mult
Momentelor de contemplare a palmelor,
Gâtului,
Frunţii,
Părului,
Şi tot ce altceva se lăsase sărutat de tine,
Şi mângâiat...
Hai să avem secretul nostru,
Şi nimeni să nu ştie
Că într-o dimineaţă rece
Doi oameni treceau peste bariere,
Întreceau limite
Şi aveau calităţi,
Rar întâlnite.
Niciodată întâlnite...
Se găsise pe ea în tine,
Şi asta îi plăcea.
Ai fost cuminte,
Şi incredibil de liniştit.
Ar fi vrut să te ţină mai mult,
Dar timpul fusese împărţit,
Şi voi nu primiserăţi prea mult spaţiu
Pentru desfăşurarea momentelor.
Cine ştie dacă numai atât trebuia trăit?
Durerile de inimă îşi găsiseră leacul.
Ar fi vrut s-o fi durut mai repede,
Dacă aşa stătea treaba.
Dar dezvăluirile nu-şi mai au rostul.
A fost momentul acela,
O dată-n viaţă,
Când în drumul tău către ceva,
Timpul îţi oferă scurte răgazuri
De popas.
De momente cu zâmbete,
De uitare a lumii înconjurătoare,
De uitare a constrângerilor...
Hai să ţinem doar pentru noi
Acest secret.
Hai să uităm ce-a fost frumos,
Pentru a merge mai departe.
Hai să fim inocenţi
Şi să păstrăm în minte
Micul nostru secret...