Pasaj

Ai fost ca un trofeu pe care nu l-am câştigat niciodată.
Deşi luptasem atât de mult să-l câştig.
Tu nu înţelegi?
Încălcasem principii,
Doar pentru tine,
Şi tu nu ai avut ochi să vezi.
Era ca şi cum îmi primeam pedeapsa
Pentru că am îndrăznit prea mult...
M-am pierdut pe mine pe drumul ăsta,
Către tine,
Şi am căzut până jos,
Jos de tot,
Încât valoarea mea nu mai exista,
De parcă nu eram făcută din valori.
Nici când iubisem,
Nu făcusem atât de multe.
Întrebări am avut cu miile,
Dar nu ai ştiut să răspunzi,
De parcă tăcerea ta putea clarifica
Toate acele momente care dureau...
Şi da, tăcerea ta clarifica doar imagini,
Şi oferea prea multe răspunsuri,
Când eu aveam nevoie pentru fiecare întrebare
De un răspuns,
Nu de mai multe.
Nu eram la piaţă,
Să mă fi dus să-mi fi ales singură răspunsul,
Să-l cântăresc,
Şi în final să-l fi plătit,
Dacă aveam cu ce.
Deşi am plătit pentru răspunsurile tale absente
Mai mult decât aş fi plătit
Pentru orice altceva.
Ce soi de concurs era ăsta,
Şi ce fel de premiu erai tu?
Şi zile, şi nopţi,
Căutam să ajung acolo,
Dar drumul către tine fusese pavat cu dureri,
Plânsete,
Neînţelegeri,
Şi pare-se că tot eu aveam de pierdut.
Eu luptam pentru trofeul din tine,
Eu pierdeam pe măsură ce făceam asta.
Nu am înţeles,
Şi nu am vrut să înţeleg,
Şi uneori mă întreb şi eu acelaşi lucru:
De ce pentru tine?
Am să las tăcerea mea să îţi răspundă
La veşnica ta întrebare.
Nu pentru că şi eu am primit tăcere,
Iar eu îţi plătesc cu aceeaşi monedă,
Ci pentru că ţi-am răspuns
De mult prea multe ori la ea,
Şi nu ai ascultat, totuşi,
Răspunsul ăla niciodată.
Păcat de tot începutul ăla frumos,
Dar eu m-am schimbat.
M-ai adus mult prea jos,
Şi nu mai vreau nimic.
Am fost profundă,
Iar tu ai fost atât de superficial...
Să fii fericit,
Concursul ăsta s-a încheiat înainte să fi început.
Am realizat-o mult prea târziu,
Aşa că nu mai e nimic de făcut.
Eu o să plec.
Tu dormi în continuare...

Răsfrânt

Mi-aş dori să te găsesc în toate.
Să te sorb de ultima ploaie,
După ce peste tine va fi plouat cu lacrimi.
Nu mai contează ale cui...
Mi-aş dori să te simt în scris,
Pe ultima foaie de la începutul cărţii,
Iar scrisul să îţi şteargă amintirile,
Nu mai contează care din ele...
Mi-aş dori să îţi arunc simplitatea
Ca un bumerang,
Să se reverse peste clipele alea lungi
În care eternitatea are sfârşit,
Şi tu eşti aievea.
Nu mai contează cu cine eşti aşa...
Mi-aş dori să îţi surâd zâmbete,
Pe care doar perna ţi le vede,
Şi le oferă la schimb pe nori de lacrimi,
Sau haine care îmbracă muzica
De o asculţi când glasul acela pătrunde şi în oase,
Nu mai contează cu ce motiv...
Mi-aş dori să îţi închin idei
Pe care dezvoltarea le-a ucis,
Şi le-a aşezat pe sârmă ca să fie expuse,
Şi care să emane din tine,
Ceea ce tu pierzi pe drum,
Nu mai contează când...
Mi-aş dori să îţi presar
Fire de nisip fin,
Zdrobite din plantele care susţin că luna
N-a vrut să mă oprească când visam,
Nu mai contează la cine...
Mi-aş dori să te văd expus la cea din urmă vizită
A tuturor spre locul din neant,
Care nu s-a descoperit,
Nu mai contează de ce...
Mi-aş dori să îţi simt privirea,
Cum îmi fixează dorinţele,
Şi să le prindă în zbor,
Pe sârmă,
Lângă ideile care emană din tine
...ceea ce eu vreau să uit...
Nu mai contează pentru ce...
Mi-aş dori să nu îţi fi văzut savoarea,
Cum cobora încet,
Din minte,
Către inima mea,
Încercând să otrăvească ultima fărâmă din mine,
Căci luaseşi tot,
Şi nu-mi mai eram a mea...
Mi-aş fi dorit să îţi fi simţit suflarea
Pe gât,
Atunci când vântul ar fi bătut
Atât de lin,
De se cutremura apa
De fiori,
Pe care îi lăsai să cadă pe pământ,
Neîndemânatici,
Ca doi adulţi sorbind poveşti
La lumina ochilor ei...
Mi-aş fi dorit,
Dar...
... nu mai contează...

Bad vs normal

Everyone says I'm not good
At decisions.
Is there anyone good as making them?
Maybe they are right.
My decisions are bad.
Bad for them,
Not for me.
Yeah,
I don't practice the balance thing.
Act and don't react.
This is the way I'm thinking right now.
I bet you were about to miss
The whole adventure,
If it wouldn't have been
My bad decision.
Too bad for you
'Cause you have limits.
I pass them,
What good to have them there?
There is nothing to lose.
Not now,
Not ever.
I'm not scared,
Can you see how relaxed I am?
Like the whole life thing
Is not to make any decision.
This is me.
I make mistakes?
Of course,
I'm human.
But guess what!
I don't call them this way,
Because every mistake is actually a lesson.
My life's lessons.
And every decision takes me
In the "learning mood".
So how can you tell me
That my decisions are bad,
If I am learning all the time
Something new?
There are lots of feelings to be discovered,
Why should I stop to only a few?
This is me.
And my decisions are never bad.
Whether you do understand,
Or not.
Neither are yours.
Learn,
And be you.
This is all that matters.

Chemare

Sunt oameni care vin şi pleacă.
Sunt oameni care pleacă,
Şi pe urmă vin.
Sunt alţii care se întorc.
Deşi n-au plecat niciodată,
Sunt alţii care...
Doar în momentele acelea
Mintea mea începea să-l cheme.
În niciun alt moment nu.
Şi,
Deşi memoria mea cunoscuse amintiri
De tot felul,
Învăţasem o regulă simplă.
Trăiesc după reguli,
Dar le încalc mereu...
Regula?
Putea fi încălcată.
Şi totuşi,
Îmi apăreai de parcă tu erai personajul.
Principal.
Dar nu în realitate.
Ei nu ştiau că eu te chem,
Atunci când ei aveau impresia
Că toate momentele tandre
Erau ale lor.
Dar ştii ce?
Nici eu nu te chemam.
Mintea mea o făcea.
Refuzam,
La început,
Să te aducă şi pe tine,
Ce făceam,
Triunghiul amoros?
Eram deja doi,
Era nevoie de o a treia persoană?
Şi mai observasem încă un lucru,
Pe care l-am înţeles mult mai târziu.
Te chema doar pe tine,
Căci tu erai memoria mea,
Şi amintirile.
Drumul tău trecuse prin inimă,
Deşi după tine au mai venit,
Şi-au mai plecat
Şi alte persoane.
Dar niciuna nu-mi făcuse rău,
Aşa cum tu ai făcut-o.
Şi totuşi,
Pe tine te chema mintea,
În momentele cele mai intime.
Ca şi cum ar fi vrut să fi fost acolo?
Am realizat că tu mi-ai lăsat amintiri,
Iar amintirile care dăinuie trebuie să fie complete.
Şi frumoase,
Şi urâte.
Tu mi le oferiseşi pe amândouă,
De asta nu îmi aduceam aminte de ceilalţi.
De asta mintea mea te chema doar pe tine.
Îmi amintesc şi acum când a spus-o:
"Dacă tot te uiţi înapoi,
Priveşte doar amintirile frumoase."

Urare

Îmi lăsase un gust ciudat,
Care aducea a nehotărâri.
Am simțit gustul şi la câteva zile după ce gustasem,
Deşi făcusem totul să scap de el.
Mai exact,
Să nu mă gândesc.
Aşa scapi,
Când gândurile nu sunt îndreptate în direcția aia,
De unde vrei să scapi...
Nu ştiam nimic,
Deşi avusesem impresia că ştiu.
Nu ştiam ce să îţi mai zic,
Dar undeva trebuia să se termine, nu?
"Mulțumesc",
Îţi spusesem,
Mult prea târziu.
Îţi păruse rău,
Dar nu puteai trece peste orgoliu.
Normal, tu nu erai eu.
Iar eu nu eram orgoliu.
Îţi plăcea să construiești ziduri,
Dar ai construit ziduri între noi.
La început, le făceai pentru protecția ta.
Pe urmă nu ai mai făcut.
Şi când am vrut mai mult,
Ai început să construiești ziduri.
Între mine şi tine.
Ai pus unul.
Eu am întrebat "De ce?".
Ai mai pus încă unul,
Şi încă unul,
De parcă în lumea asta erau două regate:
Al tău şi al meu.
Continuai să îmi laşi orice gust,
Dar nu era un gust care să mă facă
Să stau.
Nu puteam.
De ce aș fi făcut asta?
Nu dormeai de dor,
Iar mie nu-mi mai păsa.
Erai trecut,
Şi trecutului nu-i e permis
Să stea în prezent.
A avut timpul lui,
Aşa cum fiecare dintre noi l-a avut.
Dar nu în acelaşi timp.
Şi tot aveam un gust după plecarea ta,
Şi-aş fi vrut să înţeleg de unde toate nehotărârile.
Dar scăpasem de gând,
Şi implicit de tine.
Am crezut asta.
Multă vreme.
Până când...