joi, 31 octombrie 2013

Privat

Într-o zi am să beau un ocean de apă,
Ca mai apoi să pot plânge în voie
Zile întregi,
Încât oceanul dinăuntrul meu
Să se reverse afară...
Am nevoie să plâng atât de mult,
Cât pentru toată viaţa de până acum,
Să mă descarc şi să nu mai am poveri
În suflet,
Deşi sufletul mi-e pierdut de atâta timp...
Simt că mi-am pierdut toate simţurile
Şi uneori am impresia că nu le-am avut deloc,
Că am trăit doar într-un vis,
Care semăna a realitate...
Sunt atât de confuză,
Încât nici asta nu mai sunt.
În mintea mea este totul alb,
Şi lipseşte cu desăvârşire
Din mine
Orice sentiment care să mă aducă
Pe linia de plutire.
Am citit,
Sunt stări pe care le accepţi,
Doar dacă nu vrei să schimbi ceva,
Dar simt că nu am puteri,
Simt că nu mai am auz,
Simt că nu mai văd,
Nu mai am simţuri,
Şi nici memorie...
Se întâmplă ceva,
Dar nu am starea necesară
Să mă trezesc din lentoarea asta
Care mă trage înapoi,
Şi mă mănâncă de vie
Pe interior.
Şi nici măcar n-am ajuns la vreo intersecţie,
Ca să am măcar şansa să aleg ceva.
Sunt pe un drum de ţară,
În nicăieri,
Şi e seară.
Atât pot spune despre mine.
Nu înţeleg,
Dar nici nu caut să fac asta.
Aş vrea să mă scurg, să mă preling
Prin viaţă,
Neobservată,
Pentru că încă nu am habar
Ce caut aici.
Aş transforma drumul de ţară
În ocean,
Dar încă plâng doar când nu mă vezi.
O să dau afară tot,
Şi ameţeli,
Şi vise,
Şi realităţi,
Căci restul a rămas la stadiul de îngheţ.
Şi nu mi-e frig,
Pentru că mai e cineva cu mine.
Nu este eul meu,
Nu este mintea,
Este altcineva care nu ştiu ce caută,
Dar face parte tot din mine.
În mine locuiesc 3 entităţi,
Şi oceanul de lacrimi le va da pe toate afară.
Sau le-a dat, probabil,
Sunt prea goală
Şi nu e viaţă înăuntru...

miercuri, 30 octombrie 2013

Scăpare

Nu ştiu de ce mă zbat
Pentru ceva ce îmi doresc atât de mult,
Deşi se ştie din start care sunt şansele...
Aş fi vrut să-mi fi spus careva
Verde-n faţă
Că n-are niciun rost să mai încerc,
Pentru că nu voi avea niciodată
Ce să caut acolo...
Ştiu, noi ne construim propriile realităţi,
Dar uneori refuzăm, nu vrem să vedem
Că pur şi simplu nu ne potrivim
În acel puzzle,
Că suntem exact piesa care ar trebui dată la o parte,
Pentru că facem parte din cu totul alt joc,
Poate uneori atât de diferit
De cel în care căutăm să ne găsim,
Să ne infiltrăm,
Să ni-l însuşim ca pe propria noastră viaţă,
Deşi nu ne vine ca o mănuşă,
Pentru că afară va fi fost vară,
Iar vara nu purtăm mănuşi...
Nu ştiu de ce tind uneori
Să mă amăgesc atât de tare,
Şi să-mi doresc fix imposibilul...
Cineva zicea că ne place să fim răniţi,
Şi de asta nu ocolim răutăţile,
Şi ne dăm de ceasul morţii
Pentru lucruri atât de complicate
Pentru prea simpla noastră viaţă...
Aş vrea să mă trezească careva din vis,
Căci se pare că în ultima vreme am visat cam mult,
Şi nu-i a bine...
O să fiu dezamăgită,
Iar partea cea mai proastă
E că refuzul o să mă încăpăţâneze şi mai tare,
Când uneori cel mai simplu şi mai bine
Ar fi să renunţăm...

marți, 29 octombrie 2013

Aşteptare

Trăim dezamăgiri la cel mai înalt nivel.
Dezamăgim,
Şi la rândul nostru,
Suntem dezamăgiţi.
Ne e teamă mereu să spunem lucrurilor pe nume,
Pentru că ne temem de reacţii...
Şi-atunci
Hotărâm să acţionăm într-un anume fel,
De cele mai multe ori impulsiv,
Şi sperăm că celălalt nu află...
Şi dacă află,
Oricum pe noi nu ne mai deranjează lucrul ăsta
Atât de mult,
Pentru că decizia noastră e deja luată
În minţile care ne controlează şi manipulează.
Şi atunci când află,
Trebuie să dăm răspunsuri,
Sau de cele mai multe ori nu e cazul...
Şi ajungem să ne dezamăgim atât de tare
Tocmai pentru că ne cunoaştem atât de bine.
Dar în goana noastră spre ceva,
Ne ascultăm întâi interiorul,
Şi abia pe urmă ne gândim la ceilalţi,
La consecinţe,
La rezultate,
La toate celelalte...
Şi uită-ne aici,
Fiind amândoi dezamăgiţi,
Şi neştiind încotro ne îndreptăm.
Şi-aş fi vrut să nu te dezamăgesc,
Ştiu că nu te aşteptai
Să am un astfel de comportament.
Mai ales că mă cunoşteai.
Sau aşa aveai impresia...
Eu sunt la fel,
Dar tu nu mă cunoşti îndeajuns de bine.
Aş vrea să o luăm de la un "capăt",
Imdeiat după... nod,
Începutul nu va mai fi la fel,
Nici nu se poate.
Dar prezentul contează,
Iar viitorul este altul.
Hai să nu ne mai ducem lipsa unul altuia,
Ci să ne vorbim
Pentru că ne aşteptăm unul pe altul.
Şi ştii care e ideea?
Adevărul dezamăgeşte,
Dar tot prefer să zic mereu adevărul.
O să ne dezamăgim o viaţă întreagă,
Obişnuieşte-te cu ideea.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Perfect

Am avut impresia că eşti perfect.
Dar nu eşti.
Cine este, la urma urmei?
Bine, poate nici impresie n-a fost, să ştii.
Mi-am obligat mintea să creadă lucrul ăsta.
Pentru că îmi place mereu să cred
Că întotdeauna este mai mult decât se vede.
Şi nici nu ştiu dacă ăsta-i adevărul.
Şi ăsta e ceva relativ, nu?
Ce reprezintă pentru mine adevărul,
Ţie ţi se poate părea o minciună.
Dar nu te mint.
Chiar am crezut că eşti perfect.
Poate chiar eşti.
Şi dacă nu,
Cu siguranţă tinzi spre ea.
(Aşa mi s-a părut)
Cine nu face asta?
Mi-aş dori să fiu perfectă,
Dar sunt atât de exigentă încât
Chiar cred că e mai bine că nu sunt.
Dar tind spre perfecţiune.
(Defect de zodie?)
Într-o zi o să fiu.
Oricum, un lucru e sigur:
Nu pot trăi împreună doi oameni perfecţi.
Pentru că n-ar mai fi mister.
Şi nu numai.
Şi ştii ce mă enervează pe mine?
Ai să râzi,
Sau ştii deja asta.
De fapt, tu mă enervezi pe mine,
Pentru că eşti superior
Şi pentru că vezi altfel lucrurile.
Iar mie îmi place să dictez lucrurile,
Nu să le observ.
Nu mă pricep la asta,
Şi nici nu cred că vreau.
Am o minte agitată, îţi aminteşti?
Şi tu le observi,
Şi eu sunt conştientă.
Şi nu,
Nu vorbesc despre emoţii,
Nu vorbesc despre absolut nimic.
Pentru că nu vorbesc despre ce nu este.
Iubesc să spun
Şi tu să faci.
Iubesc să scriu,
Şi tu să citeşti.
Iubesc să vorbesc,
Şi tu să asculţi.
Iubesc să cer,
Şi tu să-mi dai.
Şi când insist,
E din cauză că tu ai încălcat una din regulile mele.
Pentru că îmi place ca eu
Să fac regulile.
Ştiu, da, am auzit,
Cum că nu e bine să fac asta,
Dar nu mă interesează.
Şi când te las pe tine să vorbeşti,
E tot o regulă de-a mea: acum ai voie...
Şi-ai putea fi perfect,
Dar nu ai fost de la-nceput.
Aşa că nu-ţi face probleme.
Sunt gânduri ce nu-şi au rostul.
Vei fi fost tu perfect,
Dar nu cu mine.
În relaţia asta
Eu sunt cea perfectă.

miercuri, 23 octombrie 2013

Baftă!

A trecut ceva timp
De când am fost îngerul tău.
Cel puţin, o perioadă.
Până ai aflat...
Că îngerul nu mi-a luat chipul,
Doar îl împrumutase pe moment,
Ca să îţi dea impresii cum că...
Au urmat alte perioade,
Şi deşi nu mai reprezentam o făptură angelică,
Speranţe au fost,
Amestecate cu dorinţe,
Confuzii,
Iluzii pierdute,
Vise,
Nopţi nedormite,
Şi gânduri,
Multe gânduri îndreptate către...
Uneori chiar şi conversaţii
În ceas de seară,
Pentru că simţeam nevoia să ne spunem atât de multe...
Şi pe urmă, totul a început să dispară,
Încet, încet,
Sub ceaţa lucrurilor nespuse,
Care erau evidente,
Dar care niciodată n-au fost rostite pe buze fierbinţi de dor...
Lipsa de curaj,
Sau poate pur şi simplu
Prea multe gânduri,
Iar o minte plină de gânduri elimină din start
Orice val de care ar trebui să ne lăsăm purtaţi...
Viaţa e o experienţă,
Iar noi refuzăm cu tot dinadinsul să ne-o însuşim.
Au fost de atunci atât de multe gânduri cu
"Cum ar fi fost dacă?",
Încât tot timpul acordat acestor gânduri
Ar fi fost util pentru atâtea lucruri nefăcute.
Şi încă mai continui să cred
Că am fost nişte proşti pentru că nu am îndrăznit,
Iar cine te învaţă,
Te învaţă de bine.
Ştiu că drumul tău e altul,
Iar al meu este total diferit,
Dar sper măcar să n-ai regrete în viitor.
Ar fi păcat să nu iubeşti cu inima,
Doar pentru că minţii nu i se pare moral...

marți, 22 octombrie 2013

Copil

Sunt sigură că sunt limite şi graniţe
Cu care nu te joci.
Iar pentru mine asta e şi mai greu.
Mi-e greu să mă opresc.
Îmi face aşa o plăcere să trec dincolo de ele,
De fiecare dată când mintea mea o ia razna.
Următorul pas?
Nu ştiu.
Dar îmi place să îndrăznesc.
Vei avea mult de furcă în privinţa mea!
Şi mai cred uneori
Că sunt aşa un copil,
Prea agitat pentru vârsta asta.
E adevărat,
Se poate să nu fi trăit intens înainte,
Iar acum,
Când mă confrunt cu atâtea,
Să nu ştiu să le fac faţă.
Dar îmi place să fiu copilul
Şi tu să mă înveţi
Despre ce nu vreau eu să învăţ : despre limite.
Cred că am lipsit de la lecţia cu
"A nu fi insistent",
Pentru că mintea mea o ia la fugă de fiecare dată când... o "apucă".
Cred că da,
Chiar am nevoie să mă aduci cu picioarele pe pământ.
Nu sunt cu capul în nori,
Sunt cu mult deasupra lor!
Chiar cred uneori că a fost închis copilul din mine
Prea mult într-o cuşcă...
Lasă-mă să-mi fac de cap descoperind totul,
Ca şi cum toate ar fi fost ascunse de mine până acum,
Dar, te rog, protejează-mă,
Căci s-ar putea să fac mai multe prostii
Şi să nu-mi dau seama.
Anunţă-mă de fiecare dată când
Îndrăznesc prea mult,
Iar asta nu poartă denumirea de "curaj".
Probabil că o să-mi ia mult timp să cresc
Şi mai mult timp să realizez
Că unele limite nu ar trebui depăşite,
Iar dacă o să fac asta încă destul timp
De acum încolo,
Iartă-mi stângăcia
Şi iubeşte-mă aşa cum sunt.
Şi eu încă încerc să cresc copilul din mine.
Şi-o să mai dureze
Până ajunge la maturitate.

duminică, 20 octombrie 2013

Lecţie

Acum ceva timp
Ai intrat în viaţa mea,
Aşa cum au făcut alte persoane înaintea ta.
De multă ori nu acord atenţie,
Pentru că un noc loc de muncă,
O nouă locuinţă,
Un alt loc de petrecere a timpului,
Toate aduc cu sine şi noi persoane.
Aşa cum a fost şi cu tine.
A fost,
Ne-am cunoscut,
Şi m-ai intimidat,
Chiar dacă atunci erai doar o altă persoană
Care intra în viaţa mea
Pentru că aşa o cerea situaţia,
Şi nu eu.
Timpul a curs,
Şi am ajuns să ne ştim mai bine,
Aşa cum se întâmpla şi cu celelalte persoane,
Care au venit la "pachet" cu tine.
De fapt, niciodată nu-ţi acordasem atenţie în alt fel,
Pentru că nu era cazul.
Fiecare era cu viaţa lui,
Şi când trebuia să fim împreună pentru că situaţia o cerea,
Doar atunci eram împreună.
Dar nu interpreta greşit sensul cuvântului "împreună"!
Şi timpul iar s-a scurs,
Şi ne-a făcut să ne îndepărtăm,
Eu de tine,
Cât şi de persoanele care erau în cercul nostru.
Şi o mică parte din mine cerea să revină acolo...
Pentru că mi-era dor, mi-a fost dor...
Şi după alte multe luni când fiecare şi-a reluat cursul,
Timpul a fost iarăşi bun şi m-a mai învăţat ceva.
Şi uneori încerc să trec peste,
Dar e mai mare şi mă domină.
Şi ştiu că asta li se întâmplă doar oamenilor slabi,
Şi că trebuie într-adevăr să am grijă de mine,
Pentru că doar eu pot schimba lucrurile negative
În lucruri pozitive.
Şi ţi-am mai spus-o,
Şi uneori îmi este teamă să îţi spun
Că ea a fost mai puternică,
Şi m-a acaparat şi nu mă lasă în pace...
Sunt momente când sunt geloasă,
Şi ştiu,
Pentru că am învăţat,
Să nu accept astfel de situaţii negative
Care pot face rău.
Ştiu, încrederea e cel mai bun aliat,
Dar uite-mă,
Câteodată îmi plac rechinii şi nu delfinii!
Încerc să o înlătur,
Dar scuză-mă dacă nu-mi iese tot timpul.
N-avem pretenţii unul de la altul,
Nici n-ar trebui,
Dar sunt momente când mă gândesc că sunt... geloasă...
Pe toţi, pe absolut toţi,
Pe lume în general...
Lucrez la asta zi de zi,
Şi ştii ce e ciudat?
Că gelozia îmi face vizite rar,
Dar şi când vine,
Mă înnebuneşte!
Să ştii că lucrez cu mine în privinţa asta,
Cât şi în multe alte privinţe,
Am o listă întreagă de lucruri de învăţat.
"A nu mai fi gelos" era pe listă,
Dar cred era la capătul ei înainte,
Pentru că nu am mai fost geloasă atâţia ani de zile,
Învăţasem să trec peste.
Aveam încredere.
Situaţia e atât de incertă,
Încât simt că gelozia vrea să fim prietene.
Şi oricât mă împotrivesc eu,
S-ar putea să îi ofer prietenia...
Şi nu te supăra,
Trebuie să învăţ iar să trec peste,
Chiar dacă am mai făcut o dată asta.
Se pare că nu sunt lecţii pe viaţă, aşa-i?

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Viitor

Stă acolo,
Şi urmăreşte cu privirea
Fiecare gând în parte.
Se uită la ele,
Şi opreşte fluxul,
Atunci când încep să vină prea multe...
S-au schimbat atât de multe în ultima perioadă,
S-a schimbat şi ea la fel de mult,
A mai dobândit informaţii,
Acum ştie mai multe.
Dar oricât de multe noi informaţii a acumulat,
Rămâne totuşi ceva
Nesigur...
Ar vrea tare mult
Să aibă un aparat
Cu care să citească viitorul,
Căci de data asta,
Viitorul e atât de incert şi sumbru...
Îi plac schimbările,
Mereu i-au plăcut,
Dar acum nu vrea schimbări,
Pentru că se teme.
Dacă ar avea atât de mult curaj,
Ar pleca în lume,
Încercând să se găsească,
Dar se pare că nu a fost niciodată atât de curajoasă...
Şi viaţa i s-a aşternut la picioare,
Şi s-a mulţumit cu viaţa aceea
Până atunci...
Vestea a făcut-o să plângă,
Şi să se gândească dacă a greşit cu ceva...
A ajuns în situaţia în care
Mereu se compară cu alţii,
Şi mereu comparând vieţi ca în basme,
Minunate,
Perfecte,
De neatins...
Ce rost mai are să privească în viaţa ei,
Când schimbarea ce se va produce
Va fi cea mai proastă schimbare vreodată?
Îi plac schimbările,
Dar nu şi asta...
Crede că niciodată nu va avea viaţa visată,
Pentru că visează atât de departe,
Şi uneori e trist s-o văd aşa,
Cu înăuntrul incert,
Răsfirându-se pe afară,
Pentru că interiorul e prea slab
Ca să-l menţină în el ca un tot...
Ar opri timpul,
Ar opri gândurile,
Ar îngheţa timpul tuturor,
Şi s-ar duce la fiecare
Şi-ar fura o bucăţică de fericire,
Sau orice ar avea alţii şi ea şi n-are,
Şi le-ar aduce apoi în universul ei,
După care, după ce le va fi avut,
Va dezgheţa timpul şi ea se va bucura de mici fericiri furate...
Nu va avea parte de o lungă perioadă de fericire,
Pentru că bucăţelele furate vor fi mici,
Dar va avea fragmente din ce au alţii şi ea nu are,
Fragmente de fericire,
Căci viitorul e atât de sumbru
Şi ar vrea atât de mult să reuşească!
Şi dacă nu se va putea,
Măcar va fi ştiut că va fi avut fericire
Înainte de tristeţe,
Şi va putea poate,
Să meargă mai departe,
Chiar dacă se va întoarce mereu în trecut...
Ştiu, ştie şi ea,
Dorinţele se îndeplinesc,
Dar nu întotdeauna...
Va trebui să privească cu ochi buni schimbarea asta,
Dar cum poate?
Deşi nu e sigură deloc
De ce va fi,
Nu poate întrezări nimic bun atunci...
Atunci când i se va spune să renunţe,
Pentru că partea ei a fost utilizată,
Şi că e timpul să se oprească...
Mai mult ca oricând visează la vieţile altora,
Şi oricâte noţiuni ar fi dobândit,
Îmi e greu s-o scot din starea asta,
Viitorul e atât de incert şi atât de trist...
Cred că o s-o las să viseze,
Acolo,
În colţul ei,
În care mai adineauri oprea gândurile,
Pentru a le studia...
Îi las "fericirea" de a trăi fragmente
Din vieţile altora,
Pentru că viaţa ei nu are nimic de oferit...

vineri, 18 octombrie 2013

Căutare continuă

Le-ai pierdut înşirate
Pe sfori întinse la nesfârşit.
Vei da de una,
Vei da de alta după ce vei fi tras de sfoară,
Iar următoarea se va afla şi mai departe.
Şi sfoara nu se termină,
Şi nici ele.
Şi le cauţi,
Dar uneori ai căutat atât de mult,
Şi picioarele nu te mai ţin,
Pentru a-ţi urma paşii,
Mâinile nu mai pot atinge,
Căci sunt prea rănite.
Şi după o zi,
Vei fi ajuns să găseşti doar una,
După încă alte zile
Vei fi găsit poate alta,
Sau poate sunt încă prea departe
Şi-ţi trebuie alte zile
Pentru a mai trage de sfoară,
Sau pentru a o urma,
În căutarea lor.
Pământul e verde,
Lumina difuză,
Şi întunericul incert.
Şi sfoara e mereu acolo.
Nu ştii cum ai reuşit să le pierzi,
Dar cred că asta se întâmplă în general,
Atunci când mintea suportă mai multe
Decât poate duce.
Te opreşti să răsufli,
Şi uneori îţi pare că atunci
Se îndepărtează şi mai mult de tine,
Şi mai departe.
Şi te minţi că ceea ce ai
E ceea ce-ţi trebuie,
Dar poate doar pe moment.
Ai multe,
Ai foarte multe,
Şi trebuia să stabileşti o ordine,
Dar tu în loc de asta,
Le-ai pierdut pe sfoara nesfârşită,
De care nu ştiu când ai făcut rost.
Sau poate când ai simţit
Că nu le mai poţi ţine în frâu,
Ţi-a fost dată sfoara,
Pentru a fi sigură că există undeva,
Înşirate?
La ce rost, totuşi,
Dacă sfoara nu are capăt,
Iar ordinea a plecat după ele,
Şi haosul s-a instalat în tine?
Eşti acum fericită,
Acum tristă,
Acum vrei ceva şi tot acum vrei
Altceva.
În funcţie de ce găseşti pe sfoară.
Sunt prea multe
Pentru a le aduna pe toate
La un loc,
Şi asta pentru că timpul a adăugat mereu
Câte una,
Câte două,
În funcţie de dorinţele tale.
Setează priorităţi,
Dar nu ai cum,
Căci nehotărârile fac parte din tine.
Schimbările sunt la ordinea zilei,
Şi într-o zi le vei sfârşi,
Trăgând de sfoară,
Fără să ştii că mai există ceva pentru tine,
Că vei mai găsi ceva ce ai pierdut
La început de drum...
Lumina va fi din ce în ce mai slabă,
Ca un bec ce pâlpâie
În întunericul inimii tale.
E umbră,
Căci cineva îţi ţine umbră,
Şi nu vei da drumul sforii,
Chiar dacă după atâţia amar de ani,
Tu le vei fi căutat să le setezi,
Că aşa înţelegeai tu rostul.
Mâinile vor purta cicatrici,
Picioarele vor avea bătături,
Iar tu vei fi secătuită de ele.
Şi vei mai găsi din ele,
În drumul tău,
Şi te vei opri mereu la ele,
Crezând de fiecare dată,
Că sunt exact ce-ţi trebuie.
Şi după ce te vei fi convins
Că trebuie să mai cauţi,
Lăsatul întunericului te va găsi la fel,
Trăgând de sfoară după alta,
Şi alta,
Şi tot aşa.
Şi răspunsul va fi mereu aici,
Doar că va trebui să ştii unde să te opreşti.
Şi vei trage de sfoară,
Şi vei trage,
Şi vei trage,
Şi vei fi amorţită în final,
Iar oboseala va fi mai plăcută,
Atunci când nu va mai trebui să faci asta.

joi, 17 octombrie 2013

Oboseală

A aşteptat mult.
Atât de mult,
Încât acum pare că e vis.
Sau realitatea e confundată cu trăiri intense,
Pe care le trăieşte doar în întuneric.
Căci acolo nu le vezi decât tu.
Şi totuşi,
Nu ştie de prezenţa ta.
Poate sunt paragrafe despre tine,
Sau poate doar anumite cuvinte,
Sau poate doar iluzii.
Sau poate nu e nimic, chiar nimic...
Sau sunt existenţe care tresar,
Şi sub care ar trebui să găsească protecţie,
De orice natură ar fi ea.
Şi totuşi,
A sosit timpul,
Şi parcă n-a sosit.
A fost aievea aici,
Dar nu l-a văzut,
Pentru că lumea n-a lăsat-o.
A râs de tine,
A râs cu tine,
Şi tu ai râs.
Şi timpul a continuat să se scurgă,
Şi fuga ar fi soluţia ideală
Către ceva nou şi îndoielnic.
Uneori pare că trăieşte chiar visul,
Că realitatea a plecat
Şi a dispărut
Sub prea multe gânduri
Care nu se mai opresc,
Şi care îi aleargă nebune în cap.
Nehotărârea există,
Mereu a fost,
Căci a pierdut esenţialul,
Şi restul nu se mai explică.
Ar vrea linişte,
Şi realitate reală,
De atins,
Care să cadă pe pământ
Din cer.
Nu are niciun tren de prins,
Pentru că trenurile au încetat de mult
Să mai ajungă în acel colţ de rai,
În care a dăinuit cândva... ceva...
Ar îngheţa privelişti,
Dacă le-ar privi de sus.
Le-ar memora şi le-ar purta pe post de haină.
Care ar încălzi mai ceva decât o haină de blană.
Şi-ar face culcuş din cuvinte,
Căci ele alină,
Dar nu dispune de prea multe,
Şi-aici intervii tu.
Ar uita tot,
Pentru că tot ce ştie îi provoacă
O sete nemărginită de dureri.
Ar da un pahar de concepţii fixe şi în colţuri
Pentru o clipă de protecţie
În înaltul cerului.
Se ascund atât de multe sub el,
Că uneori mă mir cum de ne mai cunoaştem între noi.
Şi totuşi,
Aşteptarea a fost,
E intensă,
Va fi,
Până când realitatea va cădea asupra.
Dar s-ar putea ca azi să fie prea târziu,
Iar mâine să nu mai existe nimic.
Cu siguranţă sfârşitul va fi aproape,
Pentru că viaţa chinuie dureri lăuntrice
Sau pierdute pe cine ştie ce culmi neatinse
De ochi doritori de cunoaştere.
Dacă vrei să călătorim împreună,
Lasă, te rog,
Mintea acasă.
Aici se poartă doar învelişul,
Pe care nu şi-l ştie aproape nimeni.

miercuri, 16 octombrie 2013

Amândoi

Te trezeşti cu gândul la ea,
Şi-o vrei mai aproape...
O ai,
Dar încă nu ştii pentru cât timp.
Ciudat,
Ea nu te are pe tine.
Nu în sensul în care vrei tu.
Ai vrea să crezi că e dispusă să facă orice,
Dar ea ascunde multe,
Şi tu nu ştii.
Are universuri în care tu nu exişti,
Sau dimpotrivă,
Eşti prea înăuntrul ei.
Nu eşti aer,
Şi totuşi eşti altceva.
Eşti ceva... diferit.
Şi te-a cunoscut din mai multe privinţe.
Şi da, încă nu te ştie de-ajuns,
Deşi dormi cu ea vise,
Şi trăiţi realităţi.
Împreună.
Separat.
Ai universul tău,
Plin de mistere.
Dar tu o ţii în braţe în fiecare noapte?
Poate da.
Poate nu.
Are ce să înveţe,
Doar ştii să vorbeşti.
Deşi cuvintele vin foarte greu,
Iar uneori cam mult.
S-a plictisit,
Şi parcă nu,
Şi ar pleca,
Şi-ar sta în loc,
Dar caracterul îşi lasă amprenta asupra ei.
Şi tu ai fost singurul care i-a populat universul
În ultima vreme.
Şi totuşi, eşti acolo mereu,
Dar nu o vezi.
Nici ea pe tine.
Poate doar când ridică ochii.
Şi ştii şi tu
Că ceva e diferit.
Schimbări au fost,
Şi poate că nu e vina ta.
Se poate că primeşti în fiecare dimineaţă
O urmă de prezenţă,
Pe frunte,
Pe obraz,
Pe buze,
Sau doar prin vorbe transmise în univers.
E sătulă,
S-a plictisit,
Dar poate doar pe moment.
Are impresia că vrea mai mult din tine,
Dar nu ştiu cum vine asta.
Tu ştii ce vrea,
Dar ce nu vrea ştii?
Sunteţi doi, voi amândoi... 
Sunt realităţi şi universuri,
Şi vise ascunse,
Şi plictiseli,
Şi iubire,
Şi dorinţe,
Şi trăiri,
Şi emoţii,
Şi tristeţe...
Ea nu vrea să termine,
Pentru că vrea prea mult din tine.
Dar ce vei face,
Când tu vei spune "Stop!"?

marți, 15 octombrie 2013

Indecis

Trebuie să iei decizii,
La asta se rezumă tot.
Viaţa ta se bazează doar pe decizii,
Pe care uneori refuzi să le iei
Şi le tot amâni,
La nesfârşit...
Uneori întrebi în stânga şi-n dreapta,
Căci este greu şi să decizi
De cine asculţi: de inimă sau de minte...
Mie cea mai grea decizie mi se pare asta:
Că nu ştiu pe care din decizii să o iau,
Şi uite,
Viaţa te pune mereu în faţa lor,
Iar uneori îţi dă atât de puţin timp
Încât trebuie să alegi într-o secundă
Ceva care se dovedeşte mai târziu că ţi-a schimbat viaţa.
E atât de greu,
Pentru că pentru a lua o decizie,
Eventual şi cea mai bună,
Trebuie să fii hotărât,
Iar eu încerc să fiu hotărâtă,
Dar nu-mi iese...
Am decis totuşi ceva: să mă hotărăsc,
Asta e primul pas pe care
Ar trebui să-l fac...
Am decis să mă hotărăsc,
Şi după ce voi fi făcut asta,
Mă voi lăsa prada gândurilor şi dorinţelor...
Ciudat e că mereu alegem,
Şi nu ne dăm seama,
Şi-aş vrea ca fiecare decizie luată,
Să aducă numai schimbări bune...
Cred că asta e singurul lucru pe care îl face toată lumea,
Dar m-am săturat ca viaţa întreagă
Să fie un lung şir de decizii
Pe care le iei,
Sau pe care le amâni (şi asta tot o decizie e,
Doar că poate nu vrei să vezi asta),
Şi care îţi completează viaţa
Şi te "redau" lumii
Aşa cum eşti.
Aş vrea să decidă alţii în locul meu,
Atunci când sunt atât de nehotărâtă,
Dar până şi asta e o decizie,
Lăsându-i pe alţii să decidă...

vineri, 11 octombrie 2013

Răspuns?

Îţi plac misterele
Aşa cum îmi plac şi mie.
E bine să nu dezvălui niciodată
Chiar tot.
E bine să surprinzi
Şi să te laşi surprins.
Misterele atrag,
Întotdeauna au făcut-o.
Dar aşa cum îmi place şi mie
Să mă "ascund" după ele,
Pentru ca mai apoi tu să mă "descoperi",
Şi să dezlegi orice mister
Care mă face şi mai atrăgătoare
În faţa ta,
Pe atât de mult
Îmi displace ideea
De a mă înconjura mereu de mistere
Din partea ta.
Nu de alta,
Dar zău că m-am săturat să încerc să descopăr mereu câte ceva,
În măsura în care nu mă laşi să fac asta!
De obicei,
Întrebările primesc răspunsuri.
E un obicei,
Nu zic că nu există întrebări fără răspuns,
Dar uneori simt că e prea mult,
Sunt prea multe întrebări la care nu primesc răspuns!
E mai mult decât faptul că rămân curioasă,
Îmi trece asta!
Dar pare că eşti aşa,
Un soi de comoară
Care trebuie descoperită.
Şi ăsta e un lucru minunat,
E atât de frumos să descoperi comori,
Să te descopăr pe tine aşa cum eşti,
E minunat să facem asta,
Când azi se derulează pe repede înainte totul,
Dar fă-mă să înţeleg :
Nu e ca şi cum tu eşti comoara mea
Şi eu trebuie să te descopăr,
Pentru că nu este cazul!
Şi-atunci,
De ce insişti mereu
Să ai atâtea mistere în jurul tău?

joi, 10 octombrie 2013

Oprire

Îmi place să te privesc.
Îmi place să privesc.
Şi să admir.
Recunosc că de multe ori
M-am închipuit pe mine în tine.
Şi nu mi-a displăcut.
Ştiu, e ceva ce nu ar trebui să fac,
Nu de alta,
Dar mă rănesc pe mine,
Îmi rănesc interiorul,
Cât şi exteriorul...
Ar trebui să fiu mulţumită cu ce sunt,
Până la urmă, doar eu sunt responsabilă de asta.
Bine, eu şi natura...
Nu zic că nu-mi place ce văd în oglindă,
Doar că uneori e aşa o cale lungă între mine
Şi ideea de a mă plăcea aşa cum sunt,
Cu toate defectele.
De fapt, cred că asta e marea problemă,
Că încercăm să ascundem defectele,
Deşi uneori trebuie să le acceptăm...
Mereu va exista acea dorinţă,
Că vreau şi eu să fiu ca tine,
Deşi ştiu că şi tu ai defecte,
Şi-ai vrea şi tu uneori să fii ca altcineva.
Cred totuşi că mi-ai luat-o înainte cu lecţia învăţată.
Eu încă mă mai lupt cu asta,
Şi ştii ce e cel mai trist?
Că mă simt bine doar când e cineva
Mai prejos.
Îmi clădesc stima de sine
Pe nenorocirile altora.
La lecţia asta cred că dădeam ture de parc.
În cotloanele minţii.
Şi mai ştiu că ar trebui să schimb asta.
Dar e uşor să zici,
Nu a fost întotdeauna?
Mi-am prăbuşit universul
(Încă nu îmi dau seama de ce),
Acuma trebuie să îl clădesc din nou.
Dar vezi tu,
Acum asta mă tot trage înapoi...

miercuri, 9 octombrie 2013

Două

Erau doar ele două.
Şi o casă întreagă doar cu ele.
Erau tinere,
Şi iubeau aşa de mult viaţa.
Şi viaţa le iubea pe ele.
Erau lipsurile pe care le-au avut,
Şi identităţile furate
De la tot felul de persoane
Cu care intrau în contact.
Nu aveau nici dubii,
Şi nici nu împovărau inimile altora
Cu sentimente de siguranţă.
Căutau doar distracţie,
Şi se bucurau de toate reuşitele împreună.
Cel mai mult le plăcea să se avânte
În necunoscut.
Apreciau,
Dar nu erau una pe urmele celeilalte.
Împărtăşeau aceleaşi dorinţe,
Şi viaţa le scotea în cale tot ce era mai bun.
Erau tinere,
Şi tinereţea le permitea asta.
Le permitea să îşi revină după
Nopţi nedormite
Şi suflete sfâşiate.
Erau fericite,
Şi aveau viaţa lor.
Erau cele mai bune prietene.
Şi aveau cei mai buni prieteni.
Şi timpul a trecut,
Şi ele au crescut,
Şi viaţa le-a dus pe culmi nebănuite.
Şi după atâta timp,
Încă mai întorc capul după ea,
Căci îi simt privirea.
Pare că o ştiu de o viaţă,
Deşi am auzit multe despre ea.
Şi prea puţine ştiu acum.
Aş fi pe lista ei de priorităţi,
Dacă ar şti să iubească sincer.
Tinereţea nu i-a dispărut,
O văd în ea...
Şi se uită cum mă îndepărtez,
Şi se întristează...
Dar cum altfel?
Am trecut în lumi diferite,
Şi casa a rămas la fel de goală,
Şi ea încă o mai caută după perdele,
Sperând s-o găsească neschimbată,
Aşa cum a găsit-o pe vremuri...
Dar viaţa le-a schimbat,
Timpul a trecut,
Şi uite-ne acum în abis...

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Prietenie

Trebuia să îndeplinească criteriile
Din lista ta.
Şi le îndeplinea.
Era perfectă, încât ai rămas de multe ori mut,
În faţa minunii ce ţi se înfăţişa.
Era tot ce puteai dori,
Şi tu reprezentai tot ce dorea ea.
Şi mult mai mult:
Era a ta.
Şi ea chiar avea chipul fericirii.
Sau fericirea avea chipul ei?
Era universul tău şi întreg universul.
Şi astăzi încă mai e...
Şi totul a pornit cu o conversaţie,
O promisiune,
Şi nişte dorinţe ieşite la iveală.
Şi a început...
Pe măsură ce trecea timpul,
Inima ta creştea tot mai mare,
Şi nu mai încăpea iubirea imensă ce o aveai pentru ea.
I-ai arătat în nenumărate feluri,
Dovezi de dragoste,
Şi de fericire (deşi ea era fericirea ta),
Şi ai iubit-o.
Şi ea te-a iubit enorm.
Eraţi doar voi,
Şi lumea toată era a voastră,
Şi dovezile de iubire veneau şi din partea ei.
Şi au fost multe.
Aţi început să număraţi orele, secundele, clipele,
Până când destinul vă găsea iar împreună.
Aţi fost, şi unul, şi altul,
Aerul celuilalt.
Atât de mare era iubirea între voi.
Atât de mare,
Încât aţi renunţat a mai fi jumătăţi de măsură
În viaţa celuilalt.
Şi destinul v-a fost prielnic
Pentru atât de mult timp!
Aşa ai crezut tu,
Aşa a crezut şi ea.
Şi aşa a fost
O vreme îndelungată.
Până când...
Până şi cei mai simpli oameni,
Care nu greşesc nimănui,
Tot pot avea duşmani...
Nu ştiai asta,
Nici ea nu ştia, atunci.
Dar urmărirea era făcută,
Iar cărţile jucate.
Destinul se voia îndeplinit.
Mai devreme sau mai târziu,
Se ajungea la asta,
Numai că niciunul dintre voi
Nu o ştia.
Şi n-aţi fost atenţi la semne.
Dacă or fi fost...
Şi peste noapte,
Sau peste zi,
Schimbarea începea să se producă.
Pentru că da, era inevitabil.
Iubirea încă mai era,
Dar a trecut în aşteptare...
Şi duşmanul se apropia încet,
Trebuia să aibă timp să calculeze tot.
Şi a început iar, cu un surâs,
O întrebare,
O situaţie penibilă
Şi un răspuns... fără cuvinte...
Duşmanul a pătruns.
Şi tu nu ţi-ai dat seama de asta.
Iar ea... era prea absorbită
Ca să-l observe.
Atenţie nu i-aţi dat niciunul dintre voi.
Şi duşmanul s-a instalat în casă.
Era neobservat.
De către voi. Şi de restul.
Dar mânca, stătea, vorbea cu voi,
Şi tot neobservat era
În ochii voştri.
Dormea cu voi.
Dormea cu tine.
În fiecare seară.
Şi fericirea a început să nu-i mai semene.

joi, 3 octombrie 2013

Pierdută în alte lumi

Nu am mai multe feţe.
Nu am nici măcar două.
Am doar una.
Dar e foarte complexă.
Şi uneori şi eu mă pierd... de mine...
Universul meu s-a prăbuşit,
Şi încă mi-e greu să îmi dau seama
Din ce cauză.
Eu... nu mai sunt eu...
Uneori îmi dau impresia
Că am plecat la colindat lumi
Care nu-mi aparţin.
Şi că în locul meu,
În mine,
A rămas un... eu împrumutat.
De unde anume?
Nici asta nu ştiu...
Aş vrea să nu-ţi fi văzut privirea sfidătoare
Şi-aş fi vrut să nu mă fi certat
Pentru neatenţie.
E drept că merit asta,
Dar mi-e cam greu acum,
Să ţin pasul,
Când voi fi fost şi eu plecată
Din mine.
Uneori mă trezesc
Şi totul e alb.
Nu amintiri,
Nu cunoştinţe,
Nici urmă de mine.
Universul meu nu mai există
Nici pentru mine,
Pentru că nici eu
Nu mai exist.
Şi în momentele astea,
Aş pleca atât de departe,
Să mă găsesc!
E aceeaşi senzaţie
Când mi-am pierdut sufletul,
Sau mi-a fugit departe...
Acum m-am pierdut şi pe mine
Şi universul meu s-a prăbuşit.
Nu ştiu cine am rămas,
Şi cine sunt,
Dovadă că ultimele lucruri făcute
Nu mă reprezintă.
Sau nu mă reprezentau.
Aş pleca să mă caut,
Dacă asta n-ar suna a nebunie.
Dar nu ştiu de unde ar trebui să încep.
Inima...
Cred că a apus de mult,
Sau e în letargie,
Pentru că nici cu ea nu mai pot stabili repere.
Sunt complet goală,
Dar îmi lipseşte ceva,
Şi nu ştiu după ce tânjesc mai tare...
Ploaia îmi aseamănă interiorul.
Şi mintea naşte nebunii...