Toate iau

Sper să nu te mai văd
În niciun vis,
Și mintea mea
Să nu mai facă referire la tine,
Mereu
Și oricând.
Sper să nu ne mai vedem,
Să nu mai cerem sufletelor
Să se caute unul pe altul,
În fond,
Nu mai bine e
Să uităm?
Sper să nu te caut în nimeni
Și să nu îți duc dorul deloc.
Vreau ca acum,
Să renunț ușor
La tine.
Și mă voi strădui
Să șterg tot,
Pentru că nu mai vreau,
Nu mai vreau urme de tine
Peste tot.
Ai lăsat urme chiar și în locuri
Ascunse privirii tale,
Și de care nici tu nu știi.
Și pentru ce?
Am să m-ascund,
Ca să nu mă găsești,
Căci altfel cum pot
Să stau drept
În fața hotărârii?
Acum,
În final de an,
Nu mai vreau nimic de la tine.
E prea mult
Și cât crezi că putem duce?
Pentru ce ne facem asta,
Când nu putem ține pasul?
Trebuia să ții pasul!
Am alergat prea tare,
Sau tu ai mers
Mult prea încet.
Nu mai vreau nimic,
Nimic din ceea ce
Tu
Și eu
Am împărtășit.
Pentru că n-am avut
Și nu putem avea
Decât scăpări
Din rutină.
Sau știi și tu
Ce anume.
Eu am să plec,
Nu mă urma,
Căci anul nou e despre mine,
Nu despre tine.
Nu despre noi,
Deși "noi" nu există.
Am să-mi feresc privirea,
Iar tu să uiți
Că mai exist.
Acesta este sfârșitul.
Fără anunț în prealabil.
Fără notificare.
Am decis de atât de mult
Că iarna nu e pe placul meu.
Iar iarna am avut totul.
Am să privesc,
Din depărtare,
Cum ninge încet.
E întuneric afară,
Ce bine!
Așa sunt la fel ca  toți ceilalți...

Erou

De ce uităm?
Acumulăm prea multe
În suflet,
Așa-i?
Și unde,
Și cât să încapă
Tot ce inima vrea,
Și mintea cere?
Uităm,
Ca mai apoi
Tot ce am acumulat
În tot acest timp
Să se transforme în amintiri,
Amintiri care poate dor,
Și care răscolesc
Întreg universul tău...
Se spune că timpul
Le rezolvă pe toate,
Și că în orice impas,
Doar timpul vindecă
Răni.
Eu zic că uitarea vindecă,
Pentru că timpul trece
Sau nu trece,
Dar uitarea ajută
Cu adevărat.
Degeaba a trecut o veșnicie,
Dacă tu porți în suflet
Dureri.
Și viața,
Mereu îngreunează situațiile
Dificile.
Uităm atât de repede
Ceea ce e frumos,
Ca să ne luptăm
Cu rănile,
Oricât de adânci.
Ar trebui să învinuim uitarea,
Pentru că nu ne ajută cu nimic
Venind atât de târziu...
Și mi se pare
Că cel mai frumos
Ar fi să uităm mereu.
Deși uitarea nu va fi
Niciodată
Veșnică.
Uităm acum,
Uităm peste o oră,
Uităm ce am făcut ieri.
Și dacă am căuta să ne amintim,
Să reluăm firul,
Cu siguranță ne-am aduce aminte.
Mai ușor dacă s-a întâmplat mai recent,
Mai greu dacă s-a întâmplat
Acum ceva timp.
Și amintiri avem,
Mereu,
Înmagazinate în toate colțurile minții.
Deci nu uităm niciodată până la capăt.
Așa că eu propun,
Mai degrabă,
Să uităm.
Să uităm cât mai mult cu putință,
Ca să avem momente de fericire
Mai dese.
Dacă uit că astăzi
Te-am avut o clipă,
Mâine voi vrea din nou să te am,
Uitând că și azi te-am avut deja.
Și azi am fost fericită,
De ce să nu fiu și mâine?
Dacă uit,
Mintea nu mă va mai mustra,
Și o vom lua de la capăt,
Iar și iar,
(Re)Trăind mereu momente...
Îmi doresc să deținem
Un buton,
Prin care să uităm
Tot ce e rău,
Iar din momentele acelea
Să nu ne rămână nici amintiri,
Nici imagini,
Nici nimic.
Iar când trăim ceva frumos,
Să ne bucurăm de fericire,
Apoi să uităm că am fost fericiți,
Pentru a ne da,
Iarăși,
Dreptul la fericire...
Dar noi suntem oameni,
Și fiecare își scrie povestea.
Și de darul uitării
Doar unii se pot bucura mai des
Și mai intens.
Vreau să uit bucuriile de azi,
Ca mâine să am iar
Dreptul la fericire...

Cale de mijloc

Nu mint
Și nu spun adevărul.
Doar ici, colo,
Câte o frază răzleaţă,
Care să lase loc
Interpretărilor.
Cum noi, oamenii,
Ne pricepem cel mai bine
Să punem etichete,
De ce să nu oferim și prilej
Unora
Pentru a face asta?
Așa,
O frază bine gândită
Lasă mereu loc la două sau mai multe
Interpretări.
Ne place să ne jucăm cu focul,
Am observat că toată lumea
Se cam arde.
De ce să nu ne jucăm
Cu cuvintele,
Când astea nu dor,
Dar provoacă răul cel mai mare?
Suntem răi
Unii cu alții,
Și cu noi înșine.
Uneori.
Ce-ar fi să creăm confuzie
De fiecare dată când spunem ceva?
Doar ne facem din cuvinte
Aliați.
Sau dușmani.
Depinde de dispoziție.
Eu de acum încolo
Voi nega
Și accepta
În același timp.
Nu,
Nu se exclud reciproc,
Așa cum ar fi în logica noastră.
Un lucru e alb și negru
În același timp.
Nu, nu depinde
De care parte privești,
Din umbră
Sau din lumină.
E altă logică,
La fel cum și ideea
Prezentată mai sus
E... altfel.
Nu asculta ce zic,
Sau poate bagă la cap.
Nici eu nu știu că există mereu
Măcar două părți
Acceptate în același timp.
Sau negate.
Sau ambele variante, combinate.
Dacă noi,
Oamenii,
Ne pricepem la multe lucruri rele,
Poate ar fi timpul
Să nu ne mai pricepem
La nimic.
Nici la bine,
Nici la rău,
Ci la nimic.
Nimicul nu doare,
Pentru că,
Teoretic,
Nu există.
Bine,
Fiecare cu interpretarea lui,
Cu varianta lui,
Sau variantele.
De astăzi m-am hotărât:
Nu mint,
Nu spun adevărul.
Sunt între,
Dar niciodată între,
Pentru că le iubesc
Și deci mă plasez
Doar la extreme.
Nu mă crede,
Nu mă critica,
În fond,
Nu pot exista împreună două sensuri
Diametral opuse?
Eu ca persoană am mai multe sensuri,
Așa că,
Conviețuirea tuturor sensurilor
Poate fi cât se poate de normală.
Cum se iubesc unii oameni
Cu pasiune,
Urându-se în același timp.
Spune orice,
Mă pricep să returnez
Mereu
Doar extremități.
Asta mă definește.

Convingere

Rămân mereu amintiri
Pentru că mintea stochează momente.
În funcție de nivelul de intensitate pe care l-ai avut.
Astfel încât,
Constați,
Că întreaga viață se rezumă
La amintiri.
Urâte.
Frumoase.
De orice fel.
Mintea mea (doar a mea?)
Redă povești din vise.
De parcă întreaga mea viață
Ar fi un vis.
Și este,
Dacă realitatea ne-o creăm noi,
Alegând un vis în detrimentul altuia.
Și știu că e vis,
Și știu și când anume l-am avut.
În ce context,
În ce perioadă.
Înregistrez tot ce zboară,
Suflă,
Lângă mine,
Și memoria mea "R.A.M" se pare
Că nu e chiar de scurtă durată.
Am început să am flash-uri
Din vise,
Nu din amintiri.
În ultima perioadă,
Tot mai des.
Tu ce îți aduci aminte că ai făcut
Acum trei ani?
Greu de spus,
Nici eu nu îmi aduc aminte.
Dar,
Tu ce ai visat acum trei ani?
Imposibil,
Știu,
Cu toate astea,
Eu,
Aș putea da un răspuns
La cea din urmă întrebare.
Dar nu acum,
Că nu eu cer minții răspunsuri,
Ci poate ea mie.
Și trebuie,
Așadar,
Să aștept momentul potrivit
Ca să pot răspunde.
În fond,
Încă sunt la stadiul
În care ea mă manipulează pe mine.
Ce-i drept,
Și eu îmi pun aceeași întrebare:
De ce îmi aduc aminte
Frânturi din visele pe care le-am avut,
Acum și poate zece ani?
Știu exact momentul visului,
Atunci când îmi apare prin minte,
Ca o nălucă
Care tot insistă să rămână.
Și pentru care
Viața în sine
Este un alt vis.
E clar,
Realitatea nu este chiar realitate.
Și poate mintea
Încearcă
Să spună ceva.
Fiecare cu metodele lui.
Am să caut în detaliu,
Deși nu știu sigur
Dacă-mi va servi la ceva.
Dar cine a zis că mintea
Nu a scormonit prin unghere
Ca să-mi aducă în prim plan
Ceva ce am visat acum mult timp?
Și eu care credeam
Că doar tehnologia avansează...
O să o las,
Atunci,
Să-și facă de cap.
Deși trebuie să aflu
Răspunsul la întrebările ei.
Numai că, să faci legături,
Uneori,
E mai greu decât
Să recunoști
Adevărul.

Mai rămâi

"Poate nu trebuia să..."
Și mintea începe să scotocească prin amintiri
Toate motivele.
Motivele pentru care să opresc aici timpul,
Și evoluția,
Și oamenii,
Și pe mine.
Am vrut schimbarea,
Atât de mult,
Încât o visam,
Și pielea fremăta la gândul că
Într-o zi
Toate astea vor fi apuse.
Și mi-am promis
Că voi merge mai departe,
Indiferent cum va fi momentul mult așteptat
De eliberare psihică.
Și încă mă mir de mine,
Că am avut putere,
Deși locul meu e undeva aici,
Nu foarte departe de tine...
Și mintea acum
Îmi oferă prilej
Și motive.
Motive să vreau să plâng,
Motive să vreau să rămân,
Motive să șterg tot cu buretele,
Ca și cum nimic nu a fost...
Dar evoluția mea a rămas în urmă,
Și am căutat-o,
Dar nu am găsit decât altceva...
Și mintea mea
Caută disperată acum
Orice moment,
Și mi le dezvăluie înaintea ochilor
De parcă e cea din urmă clipă,
Și mâine nu voi mai fi.
Am plâns la decizii,
Acum și altădată,
Deși eu le-am vrut,
Eu le-am dorit,
Eu le-am luat...
Cum să îi spun minții
Să termine orice plan,
Și să mă lase să plec,
Împăcată,
Pentru că nu fac decât să urmez
Cursul firesc?
Și fiecare amintire
Rămâne imprimată,
În ochi,
În zâmbet,
Căci acestea nu mint niciodată.
Am plâns,
Și voi mai plânge,
Dar știu că trebuie
Să merg mai departe.
Cu sau fără tine.
Poate trebuia să mai stau,
O clipă,
Să te admir mai de aproape,
Dar nu stricăm noi momente
Când intrăm în detalii?
Îmi rămân amintirile,
Liniștea,
Toți ceilalți la care țin
Și tu.
Și tot timpul de aici.
Și mintea mea nu face nimic,
Nimic să fie ușor,
Iar culmea,
Inima o urmează în tot acest spectacol.
Puneți-mă la perete,
Râdeţi,
Dar nu vreau să mă doară!
Nu mai vreau...
Orizontul e departe,
Când să ating cerul
Dacă mă țineți în loc aici??
Eu trebuie să zbor,
Să ajung departe...

Transpunere

Am învățat ce înseamnă răbdarea
În toate sensurile ei.
Deși mă știam o persoană răbdătoare,
Aparent mai aveam destule de învățat.
Cineva prefera să mă ucidă
Folosind o metodă străveche:
Picătura chinezească.
După șase luni de așteptare,
Psihicul meu nu mai suporta nimic.
Era interesant să mă supraveghezi,
Să vezi ce mintea mea
Putea să scoată din mine.
Simțeam că nebunia se instalează în corp,
Și culmea,
Eu o lăsam fără să ripostez,
Ca si cum aspectul ăsta
Era o lipsă pe care toți ceilalți
O vedeau.
Trecuse mult timp,
Multe ore,
Și prea multe secunde.
Nu mai aveam stare
Nici să trăiesc,
Nici să mor,
Nici să mă bucur de lumină.
Deși noaptea era sfetnicul meu.
Și răspunsurile întârziau să apară.
Era prea mult,
Prea greu,
Prea îngrozitor să mai aștept,
Când poate,
Cel mai indicat,
Ar fi fost să mă resemnez,
Să dau uitării,
Să trec mai departe
Și să îngrop în mine
Toată neliniștea.
Dar la mine ieșea la suprafață,
Ca o ceață densă,
Acoperind tot,
Inclusiv pe mine.
Ce lecție trebuia să învăț
Tocmai acum?
De ce trebuia să-mi vadă cineva
Nebunia și iritarea dusă la extrem?
Nu puteam să renunț,
Și așteptarea asta continuă
Îmi provoca spasme de plâns.
Aș fi plătit oricât,
Să fi trecut atât de repede
Prin toată perioada asta.
Eu aveam bani,
Mulți bani,
Dar,
Din păcate,
Nu puteam plăti decât cu timp...

Un gol oarecare

Nu știu ce gust ai fi lăsat,
Căci nu gustasem pe viu
Plăcerea de a te avea.
Dar tu ai trecut limite,
Și eu te-am urmat îndeaproape.
E prima oară când scriu despre tine,
Dar tu nu înțelegi graiul meu.
Ai înțeles imaginile,
Ai cerut părți din mine
De parcă eu, ca tot,
Nu mai contam.
Și m-ai făcut să visez,
Să ador,
Să doresc
Și să trec mai departe,
Aşa cum toate
Își găsesc drumul îmi lumea asta.
Eu pe al meu nu l-am găsit,
Dar tu,
Tu mi-ai deschis ochii.
Și am văzut prin ochii tăi,
Ceea ce trebuia să văd prin ochii mei.
Și totul e confuz acum,
Și e un dor,
Amestecat cu durere,
Zahăr (prea mult),
Dezamăgire
Și dorința de a șterge tot
Dar tot,
Inclusiv existența ta.
Eşti prea dulce
Ca să nu mi se facă rău.
Eşti prea corect,
Și doar eu să încalc limite?!
Eşti prea departe de sufletul meu,
Acum când asta vreau.
Ai vrut prea mult,
Și eu am pus piedici.
Acum ne facem că uităm,
Și că nu am văzut nimic.
Tu mai mult decât mine.
Eu nu pot face asta.
Eu nu uit și nu șterg nimic,
Deși gândul de a nu fi gustat
Din tine
Mă omoară.
Am să dau înapoi,
Ca tu să mergi înainte.
Recunosc perfect
Când rolul nu-mi mai vine turnat
Ca o mănușă.
Iar tu ai ales un alt actor
Pentru povestea ta.

Advice

"Why are you so sad?"

"I am angry, not sad".

"And why is so?"

"Because I am where I am, and have no idea how I've got here".

"You are where you're supposed to be".

"Than why do I feel so lonely?"

"You should find for yourself,
I can't give you such an answer".

"I am in the wrong place,
With the wrong people.
The new scares me,
I was feeling comfortable,
I did not want this to happen".

"You set up everything.
You set up this.
Don't you remember?"

"I want this to end.
I don't want to start it all over again.
I am sick and tired of doing it."

"Do something instead of complaining."

"I can't.
I am alone.
Can't you see?
The whole world has disappeared under my feet.
I don't recognise myself anymore.
I am someone else.
Different from the old me.
I want my life back.
Can I just go backwards with a few months
And just stay there?"

"Unfortunately, no.
But maybe it's fortunately.
You should learn new things.
This is always something good."

"I feel so alone.
Everyone's judging.
I lost something.
I lost friends."

"Stop caring about what other people say.
They weren't your friends,
If you lost them."

"I just want to close my eyes
And dream afar."

"Everyone's lonely,
At some point.
Every time,
Maybe we cover this loneliness
With other things.
Or people."

"I am lonely,
I've lost the reason,
I've lost me in every way."

"Gather yourself up.
Stand up.
Accept it.
It's part of your life.
Our life.
Be brave.
You will get there,
Sooner or later."

"I am angry on myself."

"It's normal to be".

"I will end this quickly.
It's hurting me.
New beginning,
New life.
Convince me I do the right thing."

"You always do.
See beyond everything".

Viaţă nouă

Am să las în urmă
Tot.
Şi tot ce este în viaţa mea acum
Va fi trecut.
Am să las în urmă
Nelinişti,
Regrete,
Tristeţi,
Călătorii cu tine,
Trădări,
Vise,
Dorinţe,
Vorbe care nu s-au spus
Pentru că n-am avut curaj...
Dezvăluiri pe care nu le-am făcut,
Pentru că nu am îndrăznit,
Am avut temeri,
Şi frici,
Şi orgoliu,
Şi limite.
A venit timpul să plec,
Să las în urmă tot.
Să las în urmă idei,
Să las în urmă o viaţă,
O viaţă cu tine,
O viaţă cu ei.
O viaţă de până acum.
A venit timpul să las în urmă
Şi cultura,
Şi limba,
Şi societatea,
Şi oamenii,
Şi prietenii,
Şi cunoştinţele,
Şi tot trecutul.
Acum e timpul pentru prezent,
Iar în prezent nimic
Nu include nimic.
Nu te mai am
(Te-am avut?),
Nu mai deţin,
Nu am nimic
Şi totuşi am totul.
A venit timpul să las iubirea să se scurgă,
Aşa cum se scurge timpul
În clepsidra spaţiului din univers.
Încet, dar sigur.
Am să las iubirea,
De tine,
Să prindă praf
Pe rafturile minţii
Unde o voi depozita
O vreme-ndelungată
De-acum încolo.
A venit timpul să renunţ la relaţii,
La oameni,
La toţi.
A venit timpul acum,
În acest moment,
Când prioritatea mea e alta.
A venit timpul să mă descopăr,
Chiar dacă asta înseamnă
Că trebuie să mă uit pe mine,
Cine am fost,
Pe tine,
Pe ei.
Acum scriu alt prezent,
Prezentul de acum,
Nu trecutul de ieri.
E trist şi minunat de frumos în acelaşi timp.
Dicotomie.
Depinde de care parte te găseşti
În prezentul meu.
Ghici de care parte sunt eu...

Alei

Că voiam schimbări
Era normal.
Că voiam altceva,
Era, iarăși, normal.
Dar voiam ca eu să am ultima decizie,
Și ultima decizie mi-a fost luată.
Bucuria ta
Exprima îngrijorarea mea,
Și parcă erau o împletire
A două opusuri.
Noi.
Tu și eu.
Eu și ea.
Ea și tu.
La mijloc era mereu cineva,
De parcă noi căutam dinadins mijlocul!
Trebuia un nou început,
Sau un capăt se termina,
Și începea altul,
La următoarea întâlnire?
Le adunasem,
Și le ținusem,
Așa cum ținusem piept
La tot urâtul.
Frumosul era prea în urmă,
Sau frumosul erai tu,
Admiţând asta
Cu fiecare ocazie.
Intrasem prea mult în tine,
Și prea mult în ea,
Și mijlocul ăsta era liantul,
Și tot ceea ce ne rupea,
Stricând,
Toate clipele numărate,
De parcă noi mutam filele din calendar.
Nu mai eram la fel,
Și totuși încercam să găsim ceva
Să ne lege,
Ca să nu uităm de noi,
Când sfârșitul era aproape.
Trădarea sentimentelor
Dovedea,
În final,
Că suntem oameni,
Și că ne doream,
Aceleași lucruri,
Într-un mod diferit.
Tu mai mult ca mine,
Și eu mai mult ca oricând.
Un nou început trebuia să ne sperie,
Și sila unui alt sfârșit
Să ne facă să ne oprim.
Dar aveam un mijloc,
Aveam un gând
Și rareori ne aveam pe noi.
Îi aparţinusem ei,
Și toate secretele le păstra ea,
Deși toată lumea vorbea despre ele.
Și acceptam,
Priviri umile,
Pentru că tu voiai din suflet
Ca eu să rămân.
Și am rămas.
Sus,
Unde vedeam amândoi cerul aproape,
Și toată lumea dimprejur
Ne știa povestea.

Femeie

Am zis de la început
Că o să fie altfel.
Și a fost altfel.
Nu am prevăzut nimic,
Şi-mi impusesem să nu existe implicare.
Dar cine îmi știa sufletul,
Și cine mă cunoștea
Atât de bine?
Nici chiar eu.
Mă credeam puternică,
Dar sunt vulnerabilă.
Sunt vulnerabilă în fața ei,
Indiferent sub ce formă ar apărea.
Îmi dai un amestec de sentimente,
Și nu mă simt bine deloc.
Nu știu cum să mă opresc,
Pentru că intraseşi mult prea adânc în mine,
Și nici eu nu eram conștientă
De ce ai fi găsit.
Ai găsit egoism,
Dar eşti sigur că ai căutat unde trebuie?
În fond,
Fiecare din noi deține egoismul,
Și nesimțirea,
Și toate celelalte.
Dar am fost, am încercat și am fost
Ceea ce tu ai vrut,
Trecând peste limite.
Aveam limite,
Dar m-ai făcut să trec peste ele.
Nu îmi pare rău,
Acum nu e cazul pentru aşa ceva.
Dar poate că am uitat,
Sau nu am știut
Ce vulnerabilitate am
În fața ta,
În fața ei,
În fața mea.
Și trebuie să mă adun,
Să arunc prezența ta
Din mine.
Mă doare,
Și nu credeam c-o să mă doară.
Mă doare că mintea mea te cere încontinuu,
Deși în inimă situația e atât de diferită!
Încerc să mă abțin,
Dar nu îmi iese.
Observ cu stupoare
Că nu mă mai pricep
La atât de multe lucruri.
Mi se pare greu,
Greu să fac față,
Greu să înțeleg că deși nu am vrut,
Am avut.
Poate pentru că am spus "da" la altceva,
Și "da-ul" s-a aplicat peste tot.
Și o să încerc să țin cont
De toate vorbele.
Și o să plâng,
O să plâng până fac râuri.
O să plâng,
Ca să nu mai fiu vulnerabilă,
O să plâng,
Să elimin dorul,
O să plâng,
Să ieși de tot din mine,
Până nu mai rămâne nimic nicăieri.
O să plâng atât de mult,
Până când mă voi trezi fără interior,
Și deci fără tine.
Știu de pe acum
Cât de greu o să îmi fie,
Pentru că îmi e deja.
Dar după tot plânsul,
Voi fi altfel.
Voi fi iar eu,
Dar regăsită,
Fără urmă de egoism,
Dar și fără tine.
Nu mai pot continua aşa,
Alegerea a fost de mult făcută.
Nu mai am timp pentru tine,
Căci trebuie să plâng...
Și până una, alta,
Las ploaia să plângă pentru mine...

Rupt

O căutam pe ea
Căci simțeam nevoia să o găsesc.
Trebuia să mă aștepte acolo
Unde doar mintea mea știa să caute.
Doamne,
Și cât de îngropate erau toate!
O căutam din priviri,
Citind,
Arzând,
Dorind să o găsesc.
Nu știam unde să mă opresc,
Căci mi se părea că o văd
Peste tot.
Mă opream la ea,
Sau treceam la următoarea?
În fond,
Nu erau toate la fel?
Poate într-o zi
Erau identice.
Promovau aceleași idei.
Poate în altă zi
Erau atât de diferite,
Încât nu mă puteam împăca pe mine
Cu ideea.
Doream să o văd,
Poate doar așa mă regăseam pe mine.
Sufletul meu simțea nevoia
Să caut în adâncuri.
Și eu nu îl lăsam să sape,
Preocupată fiind de tot ce exista
În juru-mi.
Unde trebuia să o caut
Și unde trebuia să o găsesc?
Știam că era acolo,
Dar îi negam existența 
Din ce în ce mai mult.
Încercam să o ignor,
Dar nu mă ignora ea pe mine.
Era un joc,
Deși poate,
Jocul ar fi fost mai frumos,
Dacă nu rămâneam mereu
La același stadiu,
În care nu avansam deloc.
Poate că regresam,
Și doream să mai cred în dorințe.
Dar ele nu mai erau de mult.
Trebuia să le caut în ea,
Dar nu putea privirea
Să-i acorde atenție.
Mă găsise ea,
Și eu mă ascundeam după ochii lui,
De teama vreunei schimbări...

Atât rămâne din noi

Sunt gânduri pe care nu le exprimi
De teamă să nu se materializeze.
Nu pentru că nu ai vrea ca asta să se întâmple,
Ci pentru că teama
De a le vedea reale
Poate provoca dureri.
Nu știu ce să îți spun,
De unde să încep,
Unde să termin,
Și unde să fie mijlocul.
Sunt mult prea multe
Și dese
Momentele tale de lipsa unei hotărâri,
Oricare ar fi ea.
Am învățat cuvinte,
Și am uitat sentimentele.
Și exprimăm prin cuvinte,
Ceea ce gândurile trebuiau să transmită
În simțuri.
Suntem amândoi goi,
Atât de goi pe dinăuntru,
Încât nu vei înțelege
De ce te regăsești aici.
Și nu știm niciunul
De ce continuăm jocul,
Deși nici joc nu mai e.
Rutină n-a fost niciodată,
Dar eu am cunoscut-o îndeaproape.
Aș vrea să uit,
Dar nu pot.
Sau nu vreau.
Vocea ta îmi amintește mereu
Că am intrat în jocul ăsta,
Cunoscând consecințele.
Și fereastra,
Ușa,
Persoanele dintre noi
Amplifică totul.
Care mai e valoarea tuturor simțurilor noastre?
Am vrut să îi pun capăt,
Dar tocmai tu ai schimbat traseul.
Un traseu pe care,
De altfel,
Îl știam,
Îl cunoșteam,
Îl cunoscusem acum atât de mult timp,
Încât aveam impresia că îl uitasem.
Era sau este,
Mai bine zis,
Revenirea la traseul către acasă.
Sau către mine.
Sau depărtarea de tot ce mai rămâne din simțuri,
Dacă le mai avem,
Când le mai avem.
Îmi e frică să dau glas gândurilor,
Știi cum să mă faci să regret
Că le-am avut.
Deși eu luptasem,
Făcusem,
Învățasem,
Ca să ajung aici.
Și tu ai umplut golul din mine
Cu un alt gol,
Atât de mare,
Încât am uitat să mai respir.
Nu îmi găsesc respirația nicăieri,
În nimic,
În nimeni.
Unde mai e femeia din mine?
Unde eşti tu,
Și de ce ne facem rău
Unul altuia?
Știam de ce trebuia
Să nu exprim gândurile...
În loc să ne iubim,
Noi facem pe proștii...

Geam

Sunt clipe trăite
La intensitate maximă.
Atunci când dorul,
Dorința,
Și chiar și riscul
Urcă pe cele mai înalte culmi.
Unde mă duci,
Și de ce ai ales această cale?
Îți știu parcursul,
Și fiecare zi ce trece adaugă un plus
Valorii tale.
Unde vei vrea să ajungi în ochii mei?
Îmi știi povestea,
Și știi că ochii mei
Sunt cei mai vulnerabili.
Ai căutat îndeajuns de mult
Portița de intrare,
Fără ca măcar să știi că eu
Lăsasem poarta deschisă,
Încă dinainte să te gândești tu
La ea.
Căci privirea era aproape aceeași,
Și cum să nu lași să intre
Un căutător de iluzii?
Iluzia ta,
Iluzia ei,
Iluzia lor,
În care te regăseai,
Atât de mult,
De parcă și tu, și eu,
Și toți,
Eram una și aceeași persoană.
Și am decis
Că pot cunoaște și alte momente,
Sau alte culmi,
Neîntâlnite,
Căci tu eşti asul,
Iar eu ce sunt?
Regina...
Ne știm,
Și ne ascundem,
Pentru că tot ce contează
Se spune prin noi,
În noi.
Ce bine că știm să citim din priviri!
Sau măcar învățăm din ele,
Ca mai apoi să le purtăm în gând,
În minte,
Și poate,
Doar poate,
În inimă,
Pentru scurte perioade de timp.
Ne asumăm nimicul,
Căci din el putem obține totul.
Simțurile ni se ascut la maximum,
Și tu revii încătuşat,
Cerând eliberare.
De parcă eu,
Și numai eu,
Dețin cheia lacătelor
Care îți strâng prinsoarea,
Din când în când insuportabilă.
Ce vină am eu în toate astea?
Ce vină ai tu?
Ce vină are clipa
Că ne aseamănă atât de tare,
Încât ne lasă fără suflare?
Poate că ăsta e răspunsul
La orice întrebare,
Dar știi că nu găsim întrebările.
Nu avem timp de ele.
Pentru că tu treci prin etape,
Și eu te urmez îndeaproape.
Și ce rost ar avea, totuși,
Întrebările,
Când răspunsurile sunt de orice fel?
Să distanţeze,
Probabil.
Aşa că hai să nu le găsim,
Și să le îngropăm,
Dac-o vom face.
Riscurile,
Dorul,
Sau orice altceva intens,
Merită clipe de desfășurare.
Că aşa cere prezentul.
Și noi suntem oamenii lui...

Unu

Care e mersul firesc al lucrurilor?
Cine zice că un capăt nu e un început?
Iar un început nu e un sfârșit?
Cum vrei să începem?
De la coadă?
Dar poate nu știm noi cum să privim.
Să ne uităm invers,
Aşa e poate, mersul normal.
Probabil nu mai contează oricum
În acest punct.
Am ajuns la mijloc?
Mijlocul cui?
Pe ce sfoară îți ții echilibrul?
Sigur nu suntem pe aceeași,
Și știi de ce?
Unul din noi e greu,
Celălat ușor.
În privința minții,
A inimii,
Sau a dorințelor.
Sau poate or mai fi și altele,
Și încă nu le vedem.
Facem echilibristică pe sforile astea,
Dar vezi că eu sunt învățată cu echilibrul.
Am grijă să fiu.
Nu o să cad,
Nu pentru că nu există șanse,
Ci pentru că știu
Că voi fi mereu ultima.
Ultima jos,
Aşa cum am fost și ultima sus.
Am avut de urcat un munte,
Deși munte e mult spus.
Poate un deal ar fi mai potrivit,
Dar știu eu că pentru tine nici deal nu a fost ăsta?
Zâmbesc la coadă,
Pentru că eu trăiesc
Prin prisma sufletului,
A inimii,
Sau oricine își mai face ivită apariția.
Și le iau în sens invers,
Ca mai apoi să ajung la tine
Încet,
Dar sigur.
Mintea te caută de mult,
Și îmi pare că uneori te-a depășit.
O las în pace,
În fond,
Ea dictează lumea înconjurătoare,
Și o las să te privească îndelung.
Pentru a stârni inima
Din locul ei
Să miște.
Și încă nu știu cum se manifestă
Mișcarea.
Dar vezi tu,
Sforile sunt sub noi,
Iar noi,
La ce înălțime ne aflăm?
Cât de mult să privim înapoi
Și cât de mult înainte?
Știi care e partea cea mai frumoasă?
Ai învățat cum să îți ții echilibrul,
Și ai găsit tu soluția,
Fără să mă iei pe mine drept exemplu.
Și eu,
Ca o admiratoare ce sunt,
Mă uit,
Căci știu că fără prezent
Nu îmi rămâne decât uitarea.

Zece

Ce facem din noi
Atunci când ne uităm?
Unde ajungem
Și unde visăm amintiri?
Interpretăm totul
Prin prisma omului îndrăgostit,
Sau sătul de prea multă iubire.
Ne jucăm,
Dar acesta nu e un joc,
Nu e nimic,
Când noi credem că e.
Sau este,
Dar nu vrem să spunem,
Să se afle,
Ca nu cumva să ne implicăm prea mult
În ceva ce există deja.
Atunci când vrem.
Atunci când vrei.
Atunci când vreau.
Și acum înțeleg,
După mult timp,
De ce atracția
A dus la asta.
Protecție,
De fiecare parte.
O dai sau o primești.
Dimensiuni,
Care să prezinte,
Cuminte,
Ori cerul, ori pământul.
Și priviri asemănătoare,
Atunci când culorile par aproape la fel.
E prea mare distanța,
Și tocmai asta era plusul.
Îți iau pulsul corect,
Căci inima ta îmi e cel mai aproape
De ureche.
Și totuși,
Nu facem nimic,
Și visăm amintiri,
Fără să ne închipuim trecutul.
Căci el a fost,
A stat,
Ne-a privit în ochi,
Și nu am știut să profităm.
În orice fel.
Și acum ne mințim?
Sau nu ne mai vorbim,
Am aflat goliciunea gândurilor tale,
Și mi-a plăcut nespus.
Dar ne uităm,
Ne uităm îndeajuns de mult,
Ca mai apoi să știm că tot noi vrem
O continuare.
Care nu mai vine.
Am pus un zid,
Dar poate tu l-ai ridicat atât de sus,
Pentru ca eu să mă ridic pe vârfuri
Să pot vedea.
Sau zări ceva dincolo.
Și uit,
Uit să mă uit,
Uit să privesc,
Pentru că tu ai refuzat să mai vrei.
Orgoliu sau ambiție,
Sau doar nepăsare.
Mai contează?
Te caut,
Ca să te uit.
Pentru că vreau prea mult
Să îmi fii aproape.

Mărturie

De ce să râdem
Când nu e nimeni să ne audă?
De ce să plângem,
Dacă fiecare alege pentru el?
De ce să ne rănim cu bună știință,
Când știm amândoi
Că nu violența e răspunsul?
De ce să ne oprim,
Când tot ce facem
Contravine regulilor societății?
Am aflat răspunsuri,
Poate,
Și teama a început să se instaleze
După trăirea lor.
Și eu,
Și ei,
Și tu,
Toți știam ceva,
Dar nimeni nimic concret.
Cine ne dă siguranța
Că orice poveste
Are un sfârșit?
Oricare ar fi el,
Dar am găsit și povești
Fără capăt.
De parcă firul se întrerupea,
Ca mai apoi să revină,
Și iar să dispară,
Așa ca noi.
Sau ca povestea noastră.
Dacă era vreuna.
Dar tu știai să vorbești,
Iar eu știam să râd.
Și pofta creștea
Atunci când riscul era ridicat.
Cine știa,
Și cine știe,
În afară de tine?
Sau de mine?
Sunt mințile noastre,
Deși inima nu se implică,
Ei nu îi plac poveștile.
Dar mintea acaparează tot,
Își dă silința,
Se zbate,
Și noi tot aici suntem.
Dar suntem amândoi.
Ce planuri?
Nu contează,
Putem să râdem la nesfârșit.
Căci ne auzim noi,
Ne zâmbim nouă,
Ne uităm cu drag.
Și ne căutăm,
Fără să ne spunem,
În momente trecute,
Așteptând ca timpul
Să nu aștearnă praful
Deasupra noastră.
Dar n-am fost nicicând noi,
Și praful se așterne oricând,
Peste oricine...

Spectacol

Ne certasem,
Sau ne iubisem,
Nu conta asta.
Credeam că am uitat orice urmă de tine,
Dar uite că alții mă făceau să nu uit
De existența ta.
Era a câta oară
Când mă întorceam în trecut?
De prea multe ori mă întorsesem,
De prea multe ori aruncasem dorințe.
Nu știu ce voiam.
O nouă viață,
Departe de tot
Ce putea să îmi aducă aminte
De clipe intense.
Și deși credeam că am dat uitării
Tot ce ai fost tu cândva,
Imaginea mi se întipărise adânc pe retină,
Încât recunoșteam locul
Și cu ochii închiși.
Dar unde erai tu în tot acest timp?
Tot acolo.
Așa susţineai.
Nu mai aveam răbdare,
Uitasem,
Încercasem,
Citeam,
Și tu simțeai un dor.
De toate.
De mine,
Dar nu recunoșteai.
Trezeai amintiri
Sau trezeai o nouă viață?
Nu știu dacă mai era un joc,
Dar sigur nu ar mai fi fost la fel.
Toate la timpul lor,
Iar acum suntem alții.
Mai maturi,
Mai siguri,
Mai prizonieri în societate.
Și fiecare prizonier în sufletul celuilalt.
Ți-am simțit teama,
Și tot ce era vulnerabil
A revenit.
Eram tu,
Și eu,
Dar niciodată noi,
Pentru că ăsta era un cuvânt.
Iar noi am fost întotdeauna stări.
Și știu că mai vrei,
Dar timpul are și el rostul lui,
Nu crezi?
Ne vom revedea,
Și vom depăna amintiri apuse,
"Stricate",
Și vom vrea amândoi
Alte amintiri frumoase,
Și vom crea altele,
Închipuite sau nu...

Primăvară

« Când fusese ultima oară
Când ai avut grijă de sufletul tău? »
Ciudat,
Însăși inima mă întreba asta,
Ca și cum observase lipsa
Eului
În tot ceea ce făceam.
Sau nu făceam.
Adevărul e că...
Am invocat de mult prea multe ori motivul ăsta,
Şi tot continui să mă leg de el,
Ca și cum e cel mai firesc răspuns posibil
La orice pe lumea asta.
Am uitat...
Am uitat că am un suflet,
O inimă,
Sau o minte.
Până şi mintea a uitat că există,
Creând în neant aceleași scenarii,
Situații,
Replici
De mult întâmplate,
Trăite,
Spuse,
Uitate...
Știam că trebuie să ajung pe linia de plutire,
Dar însăși eu pluteam
În necunoscut.
Am uitat,
Am uitat chiar să mă plâng
Că uitasem,
Şi când mi-am adus aminte,
Tot asta am uitat să fac.
Încerc să scot capul la liman,
Dar toate sunt peste mine
Și eu îngropată sub ele.
Nu mă întreba cine sunt,
Acum nu am nici cea mai mică idee.
Şi dacă îți spun cine am fost,
Nu are nicio relevanță.
Am fost eu,
Am uitat să mai fiu eu,
Acum mă caut peste tot.
Sau am uitat să mă caut.
Știu că îi duci lipsa,
Așa cum duc şi eu lipsa
Eului,
Care mă face să simt
Că prin mine chiar curge viață.
Nu o să mă caut pe mine
Ca să aduc tot vechea eu.
Mă caut pe mine
Ca să mă regăsesc sub o altă formă.
Știi ce îți spuneam,
Când încă mai simțeam
Că nu am pierit în neant?
Că la 28 situația se schimbă.
Va veni vremea,
Şi până atunci,
În așteptare,
Ajută-mă să mă trezesc.
Să mă trezesc,
Să nu mai uit...