Când o situaţie te identifică nepriceput...

Sunt momente când apreciem tot ce avem,
Pentru că am ajuns acolo
Unde am vrut să ajungem.
Pentru că am dorit,
Ne-am îndreptat către acea direcţie,
Şi am făcut-o parte din noi.
Şi ceea ce e mai minunat de atât
E că avem persoane cărora le mulţumim,
Chiar dacă o facem în sinea noastră,
Avem persoane care ne-au ajutat,
Ne-au arătat direcţii,
Ne-au ascultat
Atunci când aveam nevoie,
Chiar dacă nu ne dădeam seama atunci.
Încerc să fiu mereu mulţumită,
În fond,
Sunt unde am vrut să fiu,
Chiar dacă uneori am impresia că am vrut contrariul.
Toate le-am creat eu,
Şi pe toţi i-am "chemat" tot eu,
Căci nimic nu e întâmplător.
Şi sunt momente,
Anumite momente în viaţă,
Când faci schimbări bruşte,
Rupi realităţi,
Încalci principii,
Reguli,
Trădezi,
Pentru că ieşi puţin din rutina zilnică,
Şi te descoperi pe tine,
În toate formele tale.
Şi nu pot decât să-ţi mulţumesc enorm
Că ai fost acolo
Atunci când am optat pentru... schimbare...
Te-am apreciat de la început,
Şi te-am admirat,
Şi ţi-am admirat exteriorul atât de mult,
Pentru că exteriorul revela interiorul,
Şi ce interior!
Aşa că ai devenit un "super-om",
Un erou pentru mine!
Poate consideri că e un cuvânt prea mare,
Dar e ceea ce simt acum!
Din păcate,
Sunt momente urâte
Care apar atunci când uităm să apreciem,
Poate,
La adevărata valoare,
Persoanele de lângă noi...
Cum putem noi şti cât de minunată este o persoană,
Dacă n-am cunoscut şi partea negativă a vieţii?
S-a ajuns aici
Poate pentru că am vrut-o,
Sau am respins-o,
Sau am avut nevoie să nu uit
Cât iubesc viaţa asta şi tot ceea ce-mi dă.
Poate nu era cazul să mă culc pe-o ureche
Că tu, cât şi alţii,
Sunteţi minunaţi,
Şi că v-am câştigat, oarecum, la loto.
Poate nu sunt lecţii,
Aşa cum spuneai că nu mă înveţi nimic,
(Pentru că eu deja ştiu totul,
Aşa cum o şi citisem)
Dar în momente ca astea,
Când răul s-a întâmplat,
Pentru că trebuia să fac o alegere,
Nu pot decât,
Încă o dată,
(Deşi am mai făcut-o până acum)
Să-ţi mulţumesc ţie
Că tu ai fost cel care m-a condus aici,
Tu ai fost cel care mi-a arătat calea asta,
Tu ai fost cel care a "trădat",
Împreună cu mine,
Noţiunea "iubirii",
Şi a noului...
Îi mulţumesc universului,
Şi mie însămi,
Şi ţie însuţi,
Că ai făcut parte din viaţa mea
Atunci când începusem să mă pierd atât de tare,
Când doream să încalc principii,
Şi reguli,
Şi când totul nu avea niciun alt sens...
Îţi mulţumesc că ai fost,
Eşti,
Şi vei fi,
Vei rămâne mereu în gândurile mele
Pentru tot ceea ce mi-ai dovedit,
Pentru toată înţelepciunea de care dai dovadă,
Pentru toată minunăţia care zace în tine,
Pentru absolut tot ce eşti,
Pentru că eşti!
Sunt atât de fericită că am avut parte de tine
Şi nu de cineva atât de nepotrivit,
Atunci când am fost gata să încalc tot.
E prea mare bucuria din inima mea
Ca s-o exprim în cuvinte,
Dar tu ştii mai bine ca mine
Cât adevăr există în interior.
Şi tu ştii foarte bine care e treaba
Cu interiorul...
A fost nevoie de toate întâmplările... tragice
Ca să te apreciez la adevărata ta valoare,
Şi simt că abia acum încep să înţeleg
Tot ceea ce-mi spuneai despre iubire,
Dar nu iubirea fizică,
Nu iubirea de persoane,
Ci iubirea aia pură,
Adevărul universului,
Şi ştii foarte bine la ce mă refer.
Încep să iubesc,
În modul ăla de care-mi vorbeai,
Despre care citeam în cărţile pe care tu
Şi eu
Le aveam lângă pat...
Mai am mult,
Mult,
Mult,
Până ajung la un nivel care să mă facă să înţeleg
Şi mai multe,
Aşa cum o faci tu,
(Înălţime?)
Dar îţi mulţumesc iar
Pentru că ai fost tu,
Tu,
Care nu m-ai învăţat nimic,
Dar am învăţat eu de la tine!
Eşti minunat,
O ştiam şi dinainte,
Dar acum mai mult ca oricând!
Chiar dacă fiecare are alt drum acum,
Şi rolul tău a fost îndeplinit,
Aşa cum îmi spuneai atunci
(Înainte să ne despărţim de atingeri,
De vorbe,
De cuvinte,
De scris),
Eu,
Îţi mulţumesc profund pentru tot!
Îţi mulţumesc pentru că exişti...
Regăseşte-te în cuvinte,
În amintiri,
În titlu,
În toate ideile,
Asta e pentru tine.
Fără răni interioare,
Fără înţelesuri ascunse,
Ci pur,
Atât de pur,
Ca însuşi universul...
Am terminat cu asta,
A venit timpul să-mi iau zborul...

Opus

Îi era frică de cuvinte,
Nu de ceea ce ele puteau să spună,
Ci de ceea ce ele nu spuneau.
Îi era frică de nelinişti,
Nu de ceea ce ele demonstrau,
Ci de ceea ce ele trădau.
Îi era frică de fericire,
Nu pentru că n-ar fi vrut-o,
Ci pentru că trebuia întreţinută.
Iubea regulile,
Nu pentru că era adeptul lor,
Ci pentru că îl limitau,
Şi el n-avea limite.
Iubea minciuna,
Nu pentru că el minţea,
Ci pentru că-i arăta adevărul mai mândru.
Iubea tot ceea ce nu putea iubi,
Pentru că asta îl făcea să simtă,
Şi ura ceea ce putea iubi,
Pentru că asta îl schimba în altcineva.
Iubea întunericul
Pentru că ascundea ceea ce el
Avea de dezvăluit.
Iubea jocul,
Pentru că jocul încălca excepţiile.
Îi era frică de priviri
Pentru că ai fi putut citi în ele
Clipele...
Era omul extremelor
Tocmai pentru că nu le putea suporta.
Ura pasiunea
Pentru că îi arăta esenţa,
Şi el căuta doar aparenţele,
Căci erau lipsite de durere.
Iubea visele,
Atunci putea să nu fie treaz,
Şi când era treaz îşi amintea...
Ura amintirile,
Nu pentru că îl dureau,
Ci pentru că îl făceau mai puternic,
Iar el trebuia să fie vulnerabil,
Pentru a avea parte de protecţie.
Ura să fie protejat,
Îl făcea să-şi piardă curajul,
Şi poate că l-ar fi avut,
Dacă nu...
Dacă...
Fusese iubit,
Trădat,
Fusese iubit până la sublim,
Fusese rănit dincolo de toţi porii,
Fusese lăsat captiv în propria libertate,
Şi în toată libertatea universului.
Dispunea de toate iubirile şi trădările,
De tot întunericul şi de toată lumina,
De toată iubirea şi de toată ura,
De tot jocul murdar care
Îl făcea liber în captivitatea lui...
Nu înţelegea absolut nimic,
Dar întrebarea aceea îi suna mereu în minte:
"Ai lua-o de la capăt?"

Asemănare

Totul avea un sens,
Dar nici eu,
Nici ea,
Nu-l vedeam.
Doar el ştiuse,
De la început,
Unde ar fi dus toate astea.
Eu făceam pe inocenta.
Eram.
Ştiam ce urmărea,
Căci mintea se maturizase,
Dar speram,
În adâncul meu,
Că mintea va fi păcălită de el,
Şi că se va dovedi finalul
Pe care l-aş fi vrut.
Pe care l-am fi vrut amândouă.
Au trebuit greşeli,
Ca să învăţăm,
Dar ce greşeli
Şi ce anume să învăţăm?
Sunt eu prea naivă,
Am înţeles-o.
Îmi asum lucrul ăsta,
Păcat că şi ea
A trebuit să-şi asume riscul.
Şi... şi l-a asumat.
Intuiţia mea ar fi avut dreptate,
Dar nu ştiu dacă am ascultat-o,
O clipă.
Când primeşti semne,
Ar trebui să iei în considerare,
Nu?
Semăna prea mult cu el,
Încât să mă bazez pe adevăr.
Credeam că ştiam adevărul,
Dar l-a aflat ea,
Într-un mod atât de dureros.
Din păcate...
Dac-ar fi existat
Mai multă băgare de seamă,
Lucrurile ar fi fost altele.
Şi el ar fi fost altul.
Şi nu judec,
Căci fiecare face propriile alegeri.
Ne-am aflat şi eu,
Şi ea,
Şi el,
În locul nepotrivit,
În momentul nepotrivit.
Am avut fiecare din noi
Partea de vină.
Vina o împărţim în trei,
Deşi mie mi s-ar fi cuvenit o mare parte,
Căci eu eram legătura...
Şi la final,
După toate astea,
Fiecare are colţul lui
Unde să se retragă.
A mers de la început prost.
Pentru c-au fost minciuni
Sub pretextul cuvintelor frumoase.
Deşi ştiam unde-i minciuna...
Trebuia să mă caut pe mine,
În mine,
Şi să ascult orice mi-ar fi sugerat.
Acum sunt doar lacrimi,
Regrete,
Mâhniri
Şi păreri de rău.
Şi dureri.
Ca să o merit din plin.
Mi-am cerut iertare,
Dar faptu-i consumat.
Mult prea consumat
Pentru realitatea asta.
Şi am avut încredere,
Şi ai trădat-o.

Deşert

Îţi spusesem tot,

Aşa cum o făceam de fiecare dată.

Îmi pusesem "sufletul pe tavă"

Şi m-aşteptam să fii acolo,

Să mă asculţi,

Aşa cum o făceai mereu...

Doar tu ştiai să mă calmezi

După o zi nebună

În care mintea mea cerea

Tot ce inima cerea,

Şi nimic înţeles,

Şi nimic concret...

Mă voiam pe mine,

Aşa cum eram,

Căci doar tu aveai puterea să mă faci să fiu eu,

Doar tu mă ştiai

Cum eram eu,

Doar tu ai intrat în toate ascunzişurile din mine,

În  fiecare celulă a corpului meu,

A sufletului...

Mă voiam pe mine

Aşa cum mă expuneam lor,

Celor care aveau urechi să audă,
Celor care aveau ochi să citească,

Aşa cum sunt eu şi cum mi-e gândul...

Îţi dăruisem totul,

Pentru o clipă,

Şi tot pentru clipa aceea

Ai renunţat la tot,

Atunci când aveam cea mai mare nevoie...

Te-am pierdut,

Exact după acel moment,

Exact atunci când spusesem tot,

Declarasem tot,

Dezvăluisem tot,

Şi mă ştiai şi mai bine,

Şi mai mult ca oricând...

Şi ai plecat,

Şi te-am pierdut,

Şi te-am pierdut!...

Ah!!

Şi te-am pierdut,

Şi te-am pierdut,

Şi te-am pierdut,

Şi te-am căutat...

Te-am căutat,

Te-am căutat!

Te-am căutat până la lacrimi,

În speranţa că te retrăseseşi în mine,

Sau într-o oarecare parte ascunsă

De privirile mele înceţoşate...

Te-am pierdut pe veşnicie...

...

Ai revenit,

După un timp,

Dar nu mai erai acelaşi,

Nu mai erai parte din mine...

Iar ceea ce dezvăluisem

Nu se mai afla în tine.

Ca şi cum nici nu ţi-aş fi spus,

Ca şi cum nu fusese nicicând acolo nimic,

Niciun cuvânt,

Nici urmă de mine...

Poate că vrusesem prea mult de la tine,

Şi îmi pusesem atât de multe speranţe...

…

E ca în viaţă, aşa-i?

Am pierdut pentru totdeauna acea parte din mine,

Te-am pierdut pentru totdeauna...

Extrem

Îmi spunea că e un joc periculos,
Şi o ştiam şi eu.
Dar era doar un joc,
Plin de seducţie,
De putere,
De pasiuni,
Aşa că era de la sine înţeles
Că e periculos.
Dar cui îi păsa?
Niciunuia.
Amândoi voiam să jucăm jocul ăsta,
Chiar dacă era şi ea la mijloc.
Şi el.
În fond,
Nu asta ne făcea să mergem înainte?
Am fi putut să-l jucăm şi-n trei, şi-n patru,
Atât de intens,
Încât să ne alegem toţi
Cu sufletele rănite,
Şi lipsite de vlagă,
Ca după un efort imens
La adresa privirilor.
Priviri care ne îndreptau către locuri
Unde mâinile ajungeau...
Subînţelesuri numai de noi ştiute,
Şi totuşi ştiute mai puţin de noi,
Şi mai mult de ei...
Nu cunoaşteam
Aşa cum ştia ea toată povestea,
Dar îmi plăcea să cred că eu scriu jocul.
Cu ei.
Despre ei.
Despre noi.
L-aş fi jucat din plictiseală,
Căci curiozitatea îmi murise de mult,
O dată cu primul joc nebunesc
Care mă schimbase în interior,
Şi modul de gândire,
Şi principiile,
Şi tot ce aveam eu ca şi morală.
Nu a fost etic
Dar ce-ar fi fost dacă toată lumea
Ar fi aflat de joc?
De toate jocurile?
De toate jocurile tale sau ale mele?
Asta îl făcea mai puţin atrăgător,
Sau îl făcea moral,
Pentru că adevărurile erau agăţate-n cui,
Ca halatele pufoase
Care sunt în stare să ascundă defecte?
Jocul era periculos
Pentru că aşa-mi zicea
Şi pentru că aşa credeam şi eu,
Doar fiindcă tu ai fi crezut asta.
Şi el.
Dar viaţa nu se rezumă,
În final,
Doar la jocuri?
Viaţa e periculoasă,
Nu aşa-mi spuneai deunăzi?

Necesitate

Mă obişnuisem să vorbesc despre ei
Căci îi aveam în gând,
Deşi gândul e creator,
Nu ştiu ce aş fi putut crea.
Trebuia să vorbesc despre iubire,
Şi despre tot ce-i frumos,
Şi cum te înalţă,
Dar eu nu o simţeam pe deplin.
Trebuia să o uit,
Ca să o pot avea din nou,
Ca să o apreciez,
Ca să o vreau,
Ca să o aleg
Şi s-o am.
Dar nu aveam stare,
Nu aveam stare de nimic,
Mă săturasem de atâtea alegeri,
Când se presupunea că alesesem cândva...
Nu voiam nimic,
Şi totuşi primeam păreri,
De parcă trebuia să fiu mereu
De partea cealaltă.
De partea cui?
Care parte?
Şi am avut două direcţii,
Şi eu am ales calea de mijloc.
Aşa am vrut,
Aşa am crezut că e cel mai bine.
Nu încerca să înţelegi,
Nu vei ajunge nicăieri.
Nu voiam să-ţi spun doar tristeţi,
Şi să te mint pe alocuri
Cum că iubesc intens,
Că am dorinţe,
Am nebunii,
Am nimic...
Şi când îţi spun că am pierdut ceva,
Nu sunt nebună.
Uită-te-n urmă,
Şi ai să vezi
Că te-am pierdut,
După ce te voi fi căutat un timp
Cu mintea,
Deşi ea îmi impusese limite.
Dacă eşti aici,
Ai fi într-adevăr,
Dar nu eşti,
Nu te aştepta să-ţi spun poveşti frumoase
Care nu se întâmplă
Pentru că nu se întâmplă!
Nu sunt dependentă de tine,
Ci de mine,
De locul ăsta,
De mintea asta.
Dă-mi un timp să-mi revin,
Dacă trebuie să-mi revin,
Şi dă-mi spaţiu
Să respir aerul răsfirat de mult
Din cauza limitării.
Am nevoie de mine,
Lasă-mă să mă iubesc pe mine,
Pentru că tot încep să uit...

Ar trebui să...

Şi tot ce făceam
Era să-mi pese de mine,
Fără să ţin cont de tine...
Pentru că universul meu
Era universul meu,
Şi tu nu mai încăpeai în el,
Era prea plin de mine.
Şi cu toate astea,
Deşi am dus totul într-o direcţie
Mereu vrută de mine
(Şi de tine),
Şi în ciuda faptului că te intimidam (poate),
Pentru că mereu alegeam pentru mine,
Un lucru nu-ţi spusesem.
Universul tău trebuia să fie al tău,
Şi dacă nu încăpeam în al tău,
Asta nu era treaba mea.
Tu nu trebuia să renunţi la ceva,
Doar pentru că eu voiam.
Eu puteam să cer orice,
Tu erai dispus să faci chiar tot ce-ţi ceream?
Tu trebuia să ai grijă de dorinţele tale,
Nu eu,
Aşa cum aveam şi eu grijă de ale mele,
Şi făceam totul
Ca să le îndeplinesc.
Tu nu trebuia să ai teamă,
Să nu vrei să încălci limite,
Pe care oricum nu le trasase nimeni
Şi care nu erau clare pentru
Niciunul.
Tu nu trebuia să renunţi la ceva,
Doar pentru că asta însemna
Că îndrăzneai prea mult.
Era viaţa ta,
Universul tău,
Dacă ceva n-ar fi fost potrivit,
Totul s-ar fi oprit.
Undeva.
Cândva.
Nu înţelegi.
Nu vreau să nu faci ceea ce vrei
Sau îţi doreşti,
Sau ambele,
Doar pentru că ţi-e teamă de urmări.
Fiecare cu dorinţele lui,
Tu caută să ţi le îndeplineşti
Aşa cum încerc să fac şi eu.
Şi dacă ceva nu se potriveşte,
E normal.
Nu mai ţine cont de mine
Când alegi pentru tine.
Tu eşti tu,
Iar eu nu fac parte din tine.
Tu urmează-ţi calea,
Eu o urmez pe-a mea.
Simplu.

Despre tine

Mereu au fost întâi vorbele,
Şi pe urmă privirea...
Pentru că mereu îmi plăceau discuţiile,
Înainte să ne vedem.
Îmi plăcea să eliminăm graniţe
Fără ca măcar să ne privim în ochi,
Ar fi fost mai greu,
Mult mai greu pentru mine.
Şi tu îmi făcuseşi jocul,
Vrând să mă laşi să-ţi descopăr
Întâi interiorul,
Pentru că exteriorul mereu înşela,
Sau m-aş fi putut îndrăgosti de tine,
Şi nu asta era intenţia.
Niciunuia?
Şi vorbisem,
Aşa cum îmi plăcea mie,
Şi mă făcuse să-i admir vocea
Din spatele vorbelor scrise,
Deşi nu ne auzisem,
Sau vocea caldă,
Când nu era rost de auzit...
Şi tot ce spunea era inteligent,
Şi mă făcea să râd,
Să descopăr,
Să trăiesc,
Să vreau să îl ascult mereu,
Şi mereu,
Şi mereu,
Cum îmbrăca totul în vorbe...
Căci ştia cât de mult apreciam vorbele,
Şi cât de mult îmi plăcea să le aud,
De parcă lumea toată se rezuma doar la asta.
Trăiam prin vorbe
Şi mă bucuram că era
Atât de minunat.
Ca şi cum era acolo doar pentru mine,
Mereu pentru mine,
Mereu să m-asculte,
Mereu să-l ascult,
Şi cât îmi plăcea să-l ascult,
Pentru că avea ce să-mi zică...
Mă îndrăgosteam de vorbele lui,
Încet,
Încet,
Pentru că era în stare să mă înnebunească
Numai spunându-mi uneori
Lucruri care nu contau,
Şi care nu dezvăluiau nimic,
Pentru că nu treceam limite... uneori...
Ştiam că nu pot avea încredere doar în vorbe,
Dar nu mi-a păsat,
Avea ce să-mi spună,
Şi îi creasem o aură,
Pe care o tot atingeam
Atunci când spaţiul ne găsea împreună...
Când... ne găsea împreună...
Transformasem fiecare vorbă în priviri,
Şi fiecare privire în şoaptă,
Şi fiecare şoaptă în vibraţii
Interioare...
Şi cât de frumos era totul,
Şi el,
Cu barbă,
Căci ştia cât de tare mă înnebunea barba...
Cu privirea aia care cerea tot,
Ascunzându-se de timiditate...
Mă făcea să vreau să rămân acolo
Pentru totdeauna...
Şi-aş fi vrut universul,
Şi îl primeam,
Şi eram fericită...
Şi totul începu să capete sens,
Totul începu să prindă contur,
Şi începeam să trăiesc sublimul.
Erau nu doar vorbe,
Atingeri,
Sărutări,
Parfum,
Mister,
Dorinţă,
Era şi putere,
Căci mă ţinea în braţe ca pe un fulg,
Şi fiori...
Şi mai ales,
Era... dor...
Dor,
Atât de dor,
Că aş fi sfâşiat orice
Doar să nu-mi mai fie dor...
Dor de sufletul meu,
Pe care îl ţineai ascuns,
Ca să nu-ţi pot da drumul...
Şi câtă admiraţie doar pentru că erai...
...eşti...
Şi s-a întâmplat atunci,
Şi atunci e trecut,
Şi trecutul se îngroapă,
Şi prezentul e trecut, prezent şi viitor,
Şi prezentul e vechi,
Şi prezentul e nou,
Şi prezentul eşti tu,
Şi tu eşti acum,
Şi nu ţi-am spus-o niciodată.
...sau am făcut-o...? 

Parte

Şi te trezeşti că îţi promiţi
Câte în lună şi-n stele.
Şi îţi pui speranţe în tine,
Doar pentru a te dezamăgi mai bine
La final.
Încerci să nu critici,
Dar o mai faci.
Încerci să nu cauţi,
Dar nu te abţii.
Încerci să-i pui capăt,
Şi nu îndrăzneşti.
Şi te trezeşti întrebându-te
Cine eşti.
Cine sunt eu?
Nu ştiu să răspund la întrebarea asta,
Aşa cum nu am ştiut să răspund
La toate întrebările pe care mi le puneai,
Imaginându-mi
Că întrebările vor fi destul de bune
Cât să ofere ele însele răspunsul.
Am încălcat promisiuni,
De fiecare dată,
Şi nu m-am oprit decât atunci
Când m-a durut pe mine.
Chiar dacă pe tine te durea de mult.
Şi am setea nespusă de vorbă,
Încât m-aş îngropa în vorbe,
În toate limbile,
În toate culturile.
Şi mi-am dorit atât de mult,
Încât labirintul ăsta e imens.
Şi nu ştiu dacă mai are rost să lupt,
Când lupta e în zadar.
Tocmai eu o ştiu,
Şi tocmai eu ştiu cum funcţionează.
Dar am rănit,
Şi poate acum îmi privesc
Răsplata.
O privesc în orice fel,
Dar nu mai am putere să fiu eu.
Am început să uit,
Aşa cum e normal,
Şi am nevoie de noi experienţe,
Care să definească, iar,
Eul din mine.
Cred că m-ai minţit,
Şi dacă ai făcut-o,
Atunci ai făcut bine.
Uitarea mă mănâncă,
Pierderea mă omoară,
Şi într-o zi
Nu mă mai voi trezi.
Ceva e aproape.

Eu

Astăzi am să trec peste orgoliu.
Deşi nu aveam.
Îmi spusese că nu e cazul
Să spun chiar tot,
Că ai nevoie de o pauză,
Că te înnebunesc,
Că te îngrozesc,
Că spulber orice urmă de dorinţă
De a mai vrea să vorbeşti vreodată.
Cu mine.
Dar eu trec peste orgoliu.
Căci vreau să înţelegi clar.
Nu mă ascund după vorbe
Pe care nu le înţelegi,
(Din care să reiasă dorul,
Sau orice altceva)
Din cauză că mi-e teamă de atâtea...
Nu,
Nu-mi este dor.
Dar ce-ar fi dacă mi-ar fi?
Ce-ar fi dacă îţi spun,
Adesea,
Tot ce gândesc?
O să-mi spui cum că nu procedez
Cum trebuie?
Dar cine eşti tu să-mi stabileşti mie
Priorităţi
Şi un sistem de valori
Care să coincidă cu al tău?
Eu nu vreau să am orgoliu,
Ştii câte m-ar reţine să fac şi să spun?
Şi la ce să tot ascund,
Când adevărul e doar unul?
De ce să las orgoliul
Să-şi facă locuinţă în mine,
Şi să nu fac un anumit lucru,
Pentru că ai râde de mine,
Sau ţi-aş demonstra atunci
Cât de vulnerabilă sunt
Şi câtă nevoie am de tine,
Pentru a-mi cunoaşte toate punctele slabe?
Eu prefer asta:
Să mă cunoşti cu adevărat,
Cu tot ce am,
Cu tot ce gândesc
Şi tot ce pot să-ţi ofer,
Ca şi cum aş fi goală în faţa ta,
Pentru că orgoliul ar reprezenta haina mea
Cu care m-aş acoperi
Şi sub care aş ascunde tot,
Şi care mă va face să fiu altcineva
Decât eu,
Cea cu adevărat eu.
Aşa că prefer să nu port haina asta.
Da,
Eu sunt inocentă,
Şi cred într-o lume altfel,
În care nu ne mai ascundem,
În care totul e clar,
Şi în care nu mai există loc de interpretări,
Pentru că nu-şi mai au rostul.
Şi nu,
Să nu-mi zici că dacă totul e clar
Şi bine ştiut de la început
O să dispară tot farmecul,
Căci nu va fi aşa.
Eu vorbesc de orgoliu,
Care te împiedică din a face lucruri măreţe,
Te împiedică să spui o vorbă bună,
Să dezvălui emoţie,
Să şopteşti linişti,
Doar pentru a nu-i da celuilalt sentimentul
Că îi aparţii,
Că îl doreşti,
Că vrei să-i dedici toate melodiile
Şi că vrei să-i declari vorbe
Numai de voi ştiute...
Ştiu că mi-ai zis
Că deja e prea mult,
Dar eu nu demonstrez nimic făcând asta,
Eu doar spun ce e în mine.
Şi scuză-mă dacă fiecare dintre ei
Ocupă un loc
Pentru o perioadă mai lungă
Sau o veşnicie.
E loc pentru toată lumea aici,
Lasă-mă să mă exprim
În modul meu,
Căci este trăirea mea.
Chiar dacă "nu se cade",
Nu mă interesează.
Eu nu am orgoliu,
Pentru că el limitează.
Şi eu vreau să depăşesc orice limită.

Scop final

Inocenta din mine
Există
Şi-şi face apariţia
De fiecare dată,
La fiecare nou contact,
La fiecare nouă vorbă,
La fiecare persoană nouă
Cu care apuc să vorbesc,
Pe care ajung s-o cunosc.
Sau nu.
Am crezut în ultima vreme
În toţi oamenii din jurul meu.
În toţi.
Şi-am stabilit legături
Cu oricine îmi trecea "pragul",
Pentru că îmi plăcea să vorbesc
La nesfârşit
Despre tot ce există.
Sau ce nu putem vedea.
Şi am avut încredere,
În toţi,
Că toţi sunt oameni buni,
Şi că nu există niciun scop ascuns,
Pentru că toate adevărurile
Se joacă pe faţă.
Nu voiam un labirint al vorbelor
Şi al gândurilor ascunse,
Pentru că la mine toate erau în direcţie dreaptă.
Ce atâtea ocolişuri?
Şi mai ales,
De ce să ne ascundem,
Să nu spunem ce vrem,
Ce simţim,
Ce dorim?
Am fost o inocentă
Când am crezut că o simplă vorbă
Poate rămâne doar o vorbă,
Fără ca măcar asta să implice ceva,
Să ducă undeva,
Către un scop final,
Aşa cum aflasem,
După ce mă zbătusem
Să înţeleg rostul.
Eu nu vedeam scopul final,
Pentru că nu mă gândeam la el,
Nici nu-mi trecuse prin cap
Că azi mai poţi întreprinde
Doar legături care au un scop.
Şi dacă îmi plăcea doar să vorbesc cu tine?
Dacă aşa îmi ofeream mie posibilitatea
De-a mă descărca de toate energiile
Adunate?
De ce ai vrut tu neapărat ca toate discuţiile
Să ducă undeva?
Eu mă gândeam că
Aşa cum eu am nevoie să vorbesc
Cu tine,
Cu oricine,
Tot aşa simţi şi tu nevoia
De a vorbi la rândul tău
Cu mine,
Cu oricine...
Mă gândeam că poate,
În era tehnologiei
Ne rămânea să redescoperim
Conversaţiile fără scopuri,
Vorbele care ne fac bine,
Care ne fac să privim viaţa în atât de multe moduri
Şi care ne dau putere...
Am fost o inocentă,
Pentru că eu am crezut în bine,
Eu am crezut în adevăr,
Eu am crezut într-o lume mai bună,
Fără să ne situăm mereu în labirint,
Fără ca scopul final să existe,
Fără să vreau ceva concret de la tine,
Fără să te... ademenesc,
În speranţa că poate ajungem mai repede
În a-mi satisface nevoile şi dorinţele...
Nu înţelegi,
Eu nu căutam ceva anume de la tine,
Îmi făcea plăcere să vorbim,
Pur şi simplu,
Îmi plăcea să descopăr oameni,
Pentru simplul fapt că nu o mai făcusem de mult,
Şi nu voiam să sfârşesc în a vorbi
Cu telefonul,
Calculatorul,
Sau cu liniştea,
Pentru că nu mai există lume cu care să vorbeşti,
Doar de dragul de a vorbi...
Am fost atât de inocentă
Şi acum "plătesc" pentru asta.
Da, aşa e, vreau imposibilul,
Cineva să mă trezească.

Linişte

Ai auzit cuvintele care tac?
Le-am înşirat pe hârtie,
Şi le-am dat o nouă şansă,
Pentru a-ţi demonstra că totul e trecător.
Au fost vorbe ţinute-n frâu,
Şi gânduri zise,
Pentru că acopereau cuvintele tale...
Le-am ţinut în mine,
Le-am agitat,
Le-am limitat,
Încât,
Într-un final,
Au refuzat să mai aibă glas,
Şi au decis să tacă...
Şi au rămas aşa,
Tăcute,
Misterioase,
Plânse,
Aşa cum greşelile le agăţ în cui
Pe uşa de îndoieli şi fapte
Mai puţin... potrivite...
Şi nu am vrut decât
O vorbă,
Deşi mă gândisem la ea,
Şi la tine,
Ca la un scop final.
Şi-am spus,
Şi lucrurile au fost decise.
Trebuia să tac,
Şi să ascult versurile
Pe care le fredonai
În dimineţile când ţi-era dor...
Sunt dimineţi acum
Când soarele acoperă ceea ce trebuia
Să fie acoperit
De cuvintele care tac...
Unde le-ai ascuns,
Şi de ce le-ai ascuns,
Când eu am vrut adevărul pentru voi?
De ce le-ai lăsat captive
Pe hârtia mea,
Ştiind că nu am vrut decât
Să vă ajut pe amândoi?
De ce ai lăsat clipa ei
Să compromită un univers nou,
Din care ne hrăneam toţi?
Nu asta căutai?
Nu ea era răspunsul?
De ce ai topit glasul
Care n-a apucat să-ţi spună
Cuvintele?
Nu-i nimic.
Totul e trecător.
La rând stau alţii
Care aşteaptă să audă cuvintele care tac.

Intens

Eşti un copil,
Deşi vârsta ta dovedeşte contrariul.
Uneori mi se pare că te-am văzut
Crescând
Şi de cele mai multe ori
Te-am văzut iubind.
Fără limite.
Şi poate partea asta îmi plăcuse cel mai mult,
Deşi acum situaţia e alta.
Da,
Sigur te-am văzut crescând,
Sub ochii mei,
Atunci când eram atentă.
Şi ţi-am văzut fiorii
Pe care-i transmiteai mai departe.
Căci puteam să-i văd.
Să-i simt...
Ai ales calea asta,
Gândindu-te în prealabil,
Şi ai făcut asta
Fără să mai întrebi dacă se poate.
Ai gândit,
Dar n-ai gândit-o.
Ai lăsat-o să te învăluie,
Deşi ea revenea,
La tine,
Cu aceeaşi uşurinţă
Cu care o făcuse şi prima oară.
Şi ai lăsat-o,
Să crească atât de mult,
Încât şi tu
Ai crescut.
Inevitabil.
Ţi-am văzut ochii de atât de multe ori,
Ţi-am văzut privirea,
Ţi-am zărit sufletul,
Şi încă mă întreb mereu:
Până când?
Până când o vei face,
Deşi viitorul tău e puţin cam incert?
Ce oare ţi-a făcut,
De o răsplăteşti
Cu o asemenea intensitate?
Tu nu ai limite,
Şi am impresia că eşti un copil
Care n-a fost învăţat ce-i răul.
Încă.
Ţi-a cerut multe,
Şi ţi-a dat iubire.
Dar a vrut libertate,
Căci libertatea îţi seamănă
Până la un anumit punct.
Ţi-a spus de atâtea ori
Că ce faci tu e în zadar:
Mereu vei rămâne incomplet,
Căci ea nu poate ajunge la acelaşi nivel
Cu al tău.
A preferat să te facă independent,
Nu dependent.
De ea.
Şi i-a răspuns copilul din tine.
I-a spus s-o lase s-o iubească
În felul lui.
În felul tău.
Şi la tine totul e dus la sublim.
A avut noroc.
Cu tine.
Dar tu...

A.M.R

Au mai rămas câte zile?
Câte nopţi au mai rămas,
Până când suspinul interior
Încetează?
Câte zile şi câte nopţi
Au mai rămas în lumea asta,
Până când destinul îţi va fi împlinit?
Şi organizezi,
Faci planuri,
Şi ştii din timp
Că într-o zi anume,
La o oră cutare,
Vei produce o schimbare,
Oricât de mică,
Plănuită uneori şi cu un an înainte.
O mutare,
O călătorie,
Un concediu,
Ceva care te scoate din rutină
Şi-ţi dă aerul ăla de-l cauţi un an întreg,
De obicei.
Şi începi să scazi,
Şi scazi,
Şi scazi din luni,
Săptămâni,
Zile,
Ore,
Minute,
Până când ştii că a sosit clipa:
Clipa să pleci,
Să te muţi,
Să zbori,
Să visezi,
Să fii tu...
Şi pe măsură ce zilele trec,
Începi să-ţi spui,
Să tai din calendar
Tot ce există între tine
Şi planul tău organizat
Cu mult înainte,
Până când între voi
Nu mai rămâne nimic,
Niciun gol...
Şi promiţi că te vei relaxa,
Vei face tot ce te face fericit,
Vei dormi mai mult,
Vei iubi mai mult,
Vei râde mai mult...
Şi totuşi, e ciudat,
Nu ne scriem niciodată în calendar
Nimic
De când vom decide să fim noi,
Doar noi,
Pentru mereu,
Nu doar pentru vacanţe.
Nu-ţi spui niciodată :
Au mai rămas 2 luni
Până când voi schimba tot la mine,
Până când voi ţine cont de tot,
Şi mă voi apuca să fiu eu,
Cu adevărat eu.
Şi nu plănuieşti
Cu mult timp înainte
Schimbarea din tine.
Pentru că ea,
La o adică,
Poate să înceapă mereu de mâine,
Nu e ca şi cum trebuie plănuită
Ca un concediu bine meritat.
Au mai rămas câte luni, zile, ore,
Clipe,
Până când vei fi tu,
Adevăratul tu,
Nu cel de la muncă,
Nu cel din vacanţe,
Ci tu,
Cel combinat din tu de la muncă,
Tu din vacanţe,
Tu din tristeţi
Şi tu din bucurii?
Ce-ar fi să plănuim,
Aşa,
Ca pe-o vacanţă,
Schimbarea din noi?
Să ne alegem o zi
În calendar,
Şi pe măsură ce ne apropiem de data limită,
Să ne gândim,
Mereu,
Cu nerăbdare
(Aşa cum se întâmplă în cazul vacanţei)
Şi să scădem din zile,
Minute,
Ore,
Clipe,
Spunând :
Au mai rămas atâtea clipe până voi fi un nou eu?
Şi dacă ne-am propune,
Vreodată
Să facem asta,
Nu mai contează să scădem nimic
Din calendar.
Pentru că schimbarea deja a început
În noi.

Extaz

Nu ar fi vrut marea cu sarea,
Nici nemurirea,
Nici banii.
Nu ar fi vrut nimic neobişnuit,
Ar fi vrut doar dorinţe îndeplinite,
Pentru că fugise prea mult după...
Ştiu, a trecut timpul,
Şi mă tot întorc în trecut,
Pentru că prezentul nu-mi oferă nimic...
O să-mi spui cum că
Nu vreau, de fapt, nimic,
Şi continui să dorm cu trecutul
În acelaşi pat?
Probabil.
Vorbisem,
Şi-mi spunea,
Ca oricine,
Ceea ce mintea chema,
Şi mintea te chema pe tine,
Nu poate pe tine,
Ca persoană,
Ci acţiunile întreprinse de tine,
Acele "încălcări de reguli",
Acele fapte "greşite",
Şi vrute,
Şi trăite
Până la extaz...
Ar mai fi vrut
Să continue,
Să continue,
Să continue mersul lor,
Chiar dacă ceea ce se întâmpla
Era contrar tuturor convingerilor,
Şi principiilor...
Îi era dor de acţiunile în sine,
De atenţia,
De agitaţia,
De toate minciunile nevinovate,
De plăcerea de-a se găsi în asta,
De mintea care se descoperise
În neant,
De ea,
O altă ea,
O nouă ea,
O ea care-i plăcu atât de mult...
Şi visa la momentul revederii,
Acela care nu se va mai întâmpla,
Pentru că tu pretindeai
Că "nu-e-corect-şi-ok",
Deşi parcă te întrebase cineva lucrul ăsta...
Se mai trezeşte,
Uneori,
Şi-ar vrea să i se pară că vrei,
Şi nu spui,
Că o laşi pe ea să spere
La ceva ce n-ar putea avea,
Pentru că nu... se cade...
Nu ştiu ce fusese mai minunat,
Tu,
Vorbele tale,
Înţelepciunea ta,
Sau acele acţiuni întâmplate
În cazurile de pierdere
A minţii, a eului interior,
Din cauza nebuniei şi plăcerii?
Uneori mai visează cum că nu s-a terminat,
Şi continuă să creadă că într-o zi
Se va mai întâmpla.
Va mai fi.
Mai dus la sublim...
Bine că nu visează prea des,
Şi că o trezesc de fiecare dată
Când mintea ei te cere pe tine.
O întreb de ce tot face asta,
Şi mi-a zis că nu are altceva de făcut...

Cititor

Ţi-e frică oricând de trecut,
Încât preferi să-l uiţi,
Să-l îngropi,
Să îl faci să dispară.
Şi da,
A dispărut,
A dispărut pentru ceilalţi,
Dar nu şi pentru tine.
Ai uitat cumva că împărţim
Acelaşi trecut?
Ţi-a fost frică de el
Să nu se reverse şi în prezent,
Şi ai decis că
A-l îngropa adânc în tine
O să te scape de probleme?
Ai grijă,
Ce ascunzi cu atâta ardoare,
S-ar putea să iasă
La suprafaţă.
Crezi că dacă nu mai există cuvinte,
Înseamnă că te cred
Că ai uitat?
N-ai uitat,
Cum nici eu n-am uitat,
Şi vom avea mereu,
Acel ceva în noi.
Tu pentru mine
Şi eu pentru tine.
A fost prea puternic,
Şi a durat prea mult
Fără să aibă vreun sens
În final.
De asta-ţi este teamă,
Aşa-i?
Te cunosc atât de bine,
Încât nu mă vei putea minţi,
Pentru că eu ştiu să citesc
În tine,
În sufletul tău,
În privirea ta...
Eram la fel,
Îţi aminteşti?
Trecutul o să ne găsească mereu,
Şi mereu,
Şi mereu,
Aşa că ori îl îngropi şi mai adânc,
Mai adânc,
Mai adânc,
Ori recunoşti adevărul.
Nu e cazul să-i mai minţi şi pe ceilalţi,
Nu?

Aluzii la nou

M-a întrebat dacă-mi asum riscul,
Şi nu ştiam ce să-i răspund.
Depinde de joc.
Şi mă întrebase dacă îmi place
Să mă joc.
Fiecare joc are farmecul lui.
Ştiu.
Îi înţelegi sensul,
Uneori,
Doar după ce-l joci.
Şi dacă mă săturasem de rutină,
Sunt vinovată că am vrut
Să mă joc?
Aş putea să scriu o carte
Despre tot farmecul lui,
Dar mai bine,
Hai să-l descoperim altfel,
Nu prin cuvinte,
Nu?
Mi-aş asuma riscuri,
M-aş juca jocuri noi,
Doar pentru că tu m-ai provoca.
Şi poate că am nevoie
Să-mi spui clar şi precis
Că vrei să ne jucăm.
Nu,
Nu ne jucăm cu focul,
Deşi prin jocuri periculoase
Am aflat nemurirea.
Mi-e dor de atât de multe jocuri,
Încât tocmai ăsta e paradoxul,
Că n-aş mai juca niciunul...
Cum ar fi să-ţi citesc gândurile
Şi să aflu la ce joc
Tânjeşti tu?
Care-i întâmplarea
De-a apărea
Fix atunci când lacrimile
Secau
După atâta joc cu dorul?
Care-i logica,
Când jocul n-are niciuna?
Care-i dorinţa ta?
Cum să-mi asum,
Şi ce anume,
Când însăşi riscul
Pare un joc pierdut
Din alte lumi apuse,
Când farmecul lui erai chiar tu,
Şi mă jucam pe la uşi,
Descoperind sublimul?
N-am să mă mai uit în urmă,
Fiecare joacă ce şi-a ales,
Şi ştiu că jocul meu cel nou
Te va include,
La un moment dat,
Pe tărâmul îndoielii.
Te vei îndoi de mine,
Când voi accepta
Să joc ce nu-mi stă în caracter?

Control

Mereu am încercat
Să fac în aşa fel
Încât să nu depind de nimeni.
În nicio situaţie.
Şi mereu mi-a fost frică
De prea mult.
Dacă îţi cer prea mult,
Înseamnă că voi deveni
Dependentă de tine?
Dacă nu îţi cer nimic,
O să ai impresia că nu-mi pasă?
Unde să mă opresc,
Şi când să-ţi spun,
Cu toată sinceritatea,
Că am nevoie de tine,
Şi că îmi lipseşti?
Când să te ascult,
Şi cum să te aduc în faţă,
Acum,
Când singurătatea mă cheamă,
Şi nu-mi dă posibilităţi?
Când să-ţi spun,
Fără să cer ceva în schimb,
Că mi-e dor,
Şi mi-e dor de visare,
Şi mi-e dor de mine,
Cea de-atunci,
Când nu eram "trează",
Şi poate că iubeam mai mult visul?
Acum,
Când încep să le ştiu pe toate,
Nimic nu mai este amuzant,
Nimic nu mai are farmec
În tocmai mijlocul farmecului.
Acum e altfel,
E diferit,
Şi poate că aş fi acceptat mai uşor totul,
Dacă nu eram singură în tot
Ceea ce descopăr.
Ştiu,
Nu-mi creez dependenţa de tine,
Căci doar eu mă pot ridica,
Dar sincer,
Cui să-i spun tot,
Şi tot ce descopăr,
Şi tot adevărul,
Şi toate zâmbetele,
Cui să i le adresez?
Sunt singură,
Şi acum chiar ştiu că înainte n-am fost.
Aş vrea ceva nou,
Aş vrea să avem curaj,
Şi libertate,
Şi nebunia de a acţiona
Precum sufletul vrea.
Am pierdut curajul,
Căci stă înscris în interior,
Şi în interior uit să privesc cu anii...
Cui să-i spun de tot ce e minunat,
Dacă tu nu mai eşti aici
Să mă asculţi?

Călătorie

Aş lăsa în urmă tot,
Şi m-aş sui în trenul ăsta,
Care duce în nicăieri.
Aş lăsa în urmă tot,
Tot,
Şi aş face ceva ce nu am îndrăznit
De teamă,
De frică,
De deziluzii...
Aş lăsa în urmă o lume,
În care totul are limite,
Şi nimic nu are valoare,
În care iubirea este posibilă
Doar dacă o aşternem înainte pe hârtie,
Şi o delimităm,
În toate sensurile ei,
Îi facem contur,
Şi ne plasăm pe noi
În cercul ei.
Şi tot ce e dinafară,
Rămâne acolo,
Iar tot ce e înăuntru,
Se stinge,
Pentru că avem nevoie să ieşim din înăuntrul ei,
Dar noi ne-am fi trasat-o
Cu mult timp înainte,
Şi nu mai putem s-o îmbunătăţim,
Să-i adăugăm momente,
Curaj,
Şi o adevărată iubire...
Da, să-i acordăm iubirii şansa
Să fie o adevărată iubire...
Aş mai lăsa în urmă contradicţii,
Şi "nu-se-poate",
"Nu-e-normal-şi-corect",
Şi tot care delimitează,
La rându-i,
Interiorul,
Cât şi exteriorul,
Şi tot ce înconjoară.
Şi m-aş urca în trenul ăsta,
Şi aş uita de mine,
De oameni,
De iubire,
De tot,
Ca şi cum m-aş naşte din nou,
Dar de data asta,
Cu adevărat.
Şi m-aş urca în staţia "Nu-mi pasă"
Şi-aş călători aşa,
În neştire,
În neant,
În nicăieri,
Pentru o veşnicie,
Până mă voi fi săturat,
Vor fi trecut anii,
Şi iubirea nu va mai exista,
Şi adevărul va fi minciuna.
Şi m-aş urca,
Şi m-aş purta în el,
Ca aerul,
Lăsându-mă să plutesc,
Până când infinitul se va fi terminat.
Un lucru e clar,
Şi în realitatea de acum:
Nu există o aşa gară,
Cum nu există un asemenea tren.
Dar pot visa, aşa-i?

Trecere

Hai să facem curat în gânduri,
Hai să luăm pauze
Din viaţa asta care se derulează
Pe repede înainte,
Şi în care am rămas în urmă
De atât de multe ori.
Hai să vedem
Cu adevărat
Cine merită să stea aici,
Să ne încânte,
Să ne aducă sufletul la starea de sublim,
Fără ca măcar să facă nimic concret...
Hai să ne oprim,
Să stăm o clipă,
S-o transformăm în eternitate,
Şi să analizăm tot,
Tot,
Şi să alungăm tot ce ne face rău...
Hai să punem o piedică gândurilor,
Sau un zid imens,
Şi să se oprească înaintea lui,
Iar noi,
Noi să fim după acel zid.
Doar ceea ce contează
Să merite să treacă mai departe,
Pentru a ne completa,
Şi a face din noi
Întregul acela atât de mult pierdut
În gânduri,
În spaţiu,
În timp,
În rutină,
Şi în viteză.
Hai să ne hotărâm ce vrem,
Şi unde anume vrem să facem curat...
A început un nou an,
O nouă lună,
De ce să nu începem şi un nou "noi"?
Hai să aruncăm ambalajul nostru,
S-a cam uzat,
Ne trebuie altul,
Altul nou,
Care să fie ceea ce suntem noi acum.
Hai să ne calmăm,
Puţin,
Şi să facem curat în suflet,
În inimă,
Şi lângă noi.
Tu ai văzut în ce mizerie de idei
Zaci în ultima vreme?
A venit timpul să ne spunem "Adio!".
Hai să fim oameni noi,
Şi sinceri.

Căutare

Ştia că e în fiecare cuvânt,
Şi totuşi vorbea la trecut,
Ca şi cum prezentul nu trebuia menţionat
În preajma lui.
Uitase de mult să-i mai spună ceva,
Obişnuindu-se să-l citească
Prin câte-o carte.
Ştia că putea să-i ceară s-o asculte,
Dar ea nu mai cerea asta.
Uitase.
Uitase să-i mulţumească
Pentru tot ceea ce primea
De-a gata.
Ştia că avea putere,
Doar el i-o dăduse.
Şi îi plăcea aşa de mult,
Încât transforma oamenii
În păpuşi.
Şi oamenii simţeau asta,
Şi când îşi reveneau,
O numeau ciudată.
Îi spuneau uneori că pare că a venit
Din altă lume,
Dar ea nu pleca urechea la toate vorbele.
Îl avea acolo,
Şi ştia că poate stârni controverse,
Pentru stilul puţin aiurea
Pe care-l afişa.
Şi nu era nimic de ascuns,
Şi totuşi insista să uite,
Ca şi cum uitarea
Îi dădea noi şanse să se descopere.
Uitase toate motivele,
Ideile,
Şi mai ales,
Persoanele,
Şi i se păru că le cunoscu pe toate
Într-o altă viaţă.
Toate erau atât de departe de ea.
Până şi el,
Cu care obişnuia să vorbească adesea,
În drumul spre muncă,
Seara,
Şi mai mult când era mai mică.
O urma,
O privea,
Şi ea uita.
Şi uita mereu,
De parcă doar din asta s-ar fi compus viaţa :
Din uitare şi uitare.
Şi amintiri îndepărtate.
Dar ştia că are putere,
Şi totul se întâmplase,
În altă lume.
În lumea de acum
Nu era nimeni şi nimic.
Nici măcar aer.
Şi ea nu respira aer,
Ci altceva mult mai profund.
Încerca ceva nou.