miercuri, 31 iulie 2013

Pânze pentru o pradă uşoară

Mintea-mi tot ţese
Pânze de păianjen,
Cu scopul de a prinde pe cineva.
Dacă m-aş opri o clipă,
Poate aş observa ce gândeşte ea,
Propria mea minte.
Am făcut o dată asta,
Şi mi-a fost frică de ce gânduri se ascund.
Între timp a mai avansat.
A crescut.
Acum facem alte asocieri
Şi creăm alte aluzii.
Şi iluzii.
Deşarte.
Problema e că pânzele astea sunt ţesute,
Mereu şi mereu,
Şi rezultatele nu apar.
Cred.
Oricum, nu ştiu ce vrea ea,
Încerc să mă detaşez.
În fond,
Suntem două persoane diferite.
Mie îmi place să observ.
Mintea e preocupată cu griji,
Iubiri neîmpărtaşite,
Doruri,
Culori...
Mă asociez cu ea, totuşi,
Încercând să prindem în pânză,
(eu sau ea, nu ştiu cine va reuşi)
Ceea ce timpul nu a vrut să ne dea.
Sau nu se cade?
M-am săturat să am respect
Şi să mă abţin,
Doar pentru că... "aşa trebuie".
Trebuie să mă fac păianjen.
Până mă prinde careva să mă omoare,
Eu voi fi prins destule prăzi...

marți, 30 iulie 2013

Degeaba

Îmi stârneşti imaginaţia
În toate felurile posibile.
Degeaba mă lupt cu mine,
Se pare că încă ai acea presiune asupra mea.
Mai grav e că nu ştii
Şi n-ai habar de câte pasiuni stârneşti.
În mine.
Astăzi nu sunt rea,
Dar nici nu mă ascund.
Îmi fug ochii după tine,
Şi nu,
Nu pot să mă opresc din a face asta.
Eşti păcatul meu!
Sau, mă rog,
Ai fi...
Ai renunţat înainte de a afla toate astea.
Nu-i nimic,
Am înţeles.
Fiecare moment la timpul potrivit.
Aşa am crezut şi eu
Până mai adineauri.
Dar vezi tu,
Stă în capul meu şi uneori dictează mai tare
Decât un urlet sfâşiat şi groaznic,
Pe care-l auzi de departe şi te înspăimânţi.
Şi e aiurea, că tot ea decide,
Când şi cum să se gândească la tine.
Fără aluzii,
Fără niciun gând pornit către tine şi...
Dintr-o dată o văd că te cheamă.
Nu ai defecte,
Ea aşa te vede,
Fără defecte.
Eu ştiu cum eşti,
De asta acum doar mintea te vrea,
Nu şi inima.
Inima ştie cum eşti,
Dar se pare că sertăraşele cu defecte
S-au pierdut în cotloanele minţii mele.
Te cheamă, şi stârneşti idei.
Nebune.
Şi acum, după atâta timp!
Miră-te, şi eu mă mir
Care mai e rostul?
Niciunul.
E amuzant că eu scriu mereu despre tine,
Şi tu nu te oboseşti nici măcar
Să arunci o privire pe titlu...
Cred c-am înţeles (??!)
"You don't wanna be loved'"...

joi, 25 iulie 2013

Câteva cuvinte

Sunt în căutare de ceva.
Dar nu ştiu ce.
Aş vrea să fiu cât se poate de sinceră,
Dar nu pot spune tot.
Nu e cazul.
Nu interesează pe nimeni.
Sau nu acum.
Cine mă cunoaşte cu adevărat?
Nimeni.
Şi totuşi, am maturitate.
Adică ar trebui.
Dar eu chiar caut ceva.
Şi caut oriunde.
În persoane, în locuri, în idei.
Dar mai ales în persoane.
Şi când mi se pare că am găsit,
Acel ceva,
Nici eu nu ştiu clar ce caut,
Mă opresc o clipă.
Analizez.
Privesc în detaliu.
Şi îmi fac speranţe şi iluzii,
Care vor fi inevitabil spulberate.
Inevitabil?
Da.
Aşa mi se întâmplă mereu,
De ce-ar avea regula asta excepţii?
Şi pe urmă ştiu,
Va trebui să mă ridic (stăteam confortabil!),
Să-mi cer scuze pentru îndrăzneală,
Să-mi cert mintea pentru că a crezut mai multe,
Interiorul pentru că a dorit mai multe,
Şi să pornesc agale spre altceva. Sau altcineva.
Şi după ce voi fi făcut acest drum de prea multe ori,
Aflu că sufletul m-a părăsit,
Am rămas singură,
Şi interiorul meu, care doreşte să fie ascultat,
Îmi plânge.
Dar asta nu se vede deloc pe dinafară.
Şi oricum,
Tot n-ar avea cine să vadă.
Şi mă afund în situaţii,
Atunci când dau greş cu persoanele.
Şi dau cam des greş,
Pare-mi-se.
Dovedesc că am ambiţie,
Şi îmi stabilesc ţeluri pe care nu le pot atinge.
Şi curând devin obsesii.
Şi pe măsură ce mă obsedează,
Tind să devin rea.
Eu o numesc realitate.
Dar nu toată lumea înţelege.
Adevărul curat e o armă.
Nu un atu.
Pentru ceilalţi e valabilă asta, văd.
Şi când mă satur de toate,
Ce fac?
Mă ascund.
Sau nu vorbesc.
Îmi vorbesc gândurile prea intens,
Ca să le mai dau eu glas.
Şi pentru nişte clipe de ascultare,
Plătesc cu prietenii
Pe care nu le deţin.
Curiozitatea mă omoară.
Şi nu am zâmbete
Decât pentru muzica
Ce îmi calmează sufletul de mult pierdut.
Aş spune poveşti,
Dar nu am pe nimeni aproape de inima mea.
Poate că aş desena,
Dar n-am ce.
Aş scrie,
Dar sunt numai prostii.
Aşa că...
Mi-am rezervat loc în ultimul rând.
În viaţa mea.
Îmi place să admir culorile.
De departe.

miercuri, 24 iulie 2013

Vreau

Ştiu că s-a terminat
Înainte să fi început cu adevărat.
A foat natura,
Situaţiile,
Sau destinul.
Sau pur şi simplu,
N-a fost nimic.
Dar ai lăsat un gol în mine.
Nu doar tu.
Şi eu unde să te caut,
Când am nevoie să vorbesc?
Cui să-i spun tot ce mă apasă pe suflet?
Nu vezi?
Îmi aleg prost momentele.
Sau oamenii.
Adică nu-i aleg pe cei potriviţi mie.
Cine să mă asculte când vreau să vorbesc?
Tu erai persoana potrivită,
Sau cel puţin aşa m-ai făcut să cred atunci.
Apoi ai decis că e mai bine să ne luăm rămas bun.
Şi-am căutat să te găsesc în altcineva.
Nu te-am găsit,
Dar am găsit o nouă persoană.
Un nou om.
Dispus să-mi audă obsesiile,
Ideile,
Neplăcerile,
Şi care să râdă cu mine.
Dar limitele sunt limite şi eu le întrec...
Şi ştii ce?
Că eu mă ataşez atât de tare de cine nu trebuie,
Încât nu-mi dau seama uneori
Că depăşesc limitele.
Prea târziu este prea târziu, nu?
Până când...
Şi persoana de după tine
Îşi ia rămas bun.
Am aşteptări prea mari,
Dar ştii cum e când vrei clipe şi pentru tine...
Interiorul meu se agaţă cu disperare
De orice persoană care mă înţelege,
Şi nu mă înţeleg decât puţine...
Cui să-i povestesc când vreau să povestesc,
Cui să mă plâng de anumite situaţii,
Cu cine să mă bucur şi cu cine să râd?
E adevărat,
Situaţia o cere,
Dar vreau să fie altfel.
Vreau oameni noi,
Sau vreau măcar să am parte de tine,
De persoana de după tine,
De persoanele care îţi vor urma.
Şi nu, nu înţelege greşit.
Am nevoie să mă descarc,
Să plâng,
Şi să vorbesc cu tine.
Sau cine-o fi.
Am nevoie să mă asculte cineva.
Dar în carne şi oase.

marți, 23 iulie 2013

Târziu

Sunt unele persoane care pleacă din viaţa ta.
Unele hotărăsc să facă asta.
Sunt conştiente.
E decizia lor.
Altele ies din viaţa ta,
Aşa,
Fără să vrea neapărat.
Dar timpul se scurge şi noi mereu
Ne angrenăm în situaţii peste situaţii,
Încât uităm.
Uităm tot.
Îi uităm pe ei, pe restul,
Pe acei puţini care ne populează lumea.
Lumea noastră.
Mereu amânăm şi mereu vom spune
Că începând cu o zi anume,
Vom da atenţie.
Şi apoi când persoanele pleacă,
Te întrebi dacă trebuia să le ţii în preajma ta.
În viaţa ta.
Şi te întrebi, mereu întrebări,
Fără răspunsuri,
Fără acţiuni precise.
Şi când prinzi o ultimă ocazie
De-a revedea pe cineva,
În loc să o faci,
Mintea îţi ţese iar alte şi alte nebunii.
Şi renunţi.
Şi acum nu realizezi,
Dar poate în timp,
Îţi e dor,
Şi-ai da o clipă din prezentul tău
Pentru o clipă din trecut.
Şi totuşi, nu mă învinui.
Unele persoane vin, altele pleacă,
Mereu va fi un "du-te - vino"
În viaţa fiecăruia.
Apreciezi când ai,
Apreciezi mai mult când n-ai.
Şi tot ar trebui o clipă,
Un răgaz,
O secundă,
Pentru o clipă cu tine...
Mă vei părăsi,
Sau deja ai făcut-o.
Ăsta e rostul?

luni, 22 iulie 2013

Frică

Trăiesc fără suflet.
Am mai spus că mi l-am pierdut
Acum ceva timp.
M-a durut,
Atunci,
Şi timpul a trecut.
Acum trăiesc fără el.
Se poate trăi şi fără suflet,
Doar că interiorul nu mai e la fel.
Nu mai există profunzime.
În nimic.
Deciziile sunt luate mecanic.
Fără vreo importanţă.
Mintea mă stăpâneşte pe de-a-ntregul.
Iar pericolele... sunt mai aproape.
Şi mai mari.
Şi nu-mi dau seama când mă pândesc,
Pentru că nu mai am suflet
Care să mă avertizeze.
Teama şi frica
Sunt tot mai mari
Şi într-o zi o să mă-nghită de vie.
Şi până atunci,
Până la revenirea sufletului (va reveni?),
Sau până la găsirea lui (îl voi căuta?),
Nu-mi rămâne decât să spun
C-am stins lumina în interior.
Nu pentru c-am vrut eu,
Ci pentru c-aşa s-a întâmplat.
Şi întunericul e tot mai aproape...

vineri, 19 iulie 2013

Încredere

Nu mă întreba
De ce scriu ce scriu.
Poate nu vreau să dau răspunsuri.
Sau poate trebuie să le cauţi tu singur.
Nu-mi cere socoteală
Că vorbesc despre persoane
De existenţa cărora nu ştii.
Ba ştii, dar ideile trebuie puse cap la cap.
Îţi povestesc mereu ce şi cum,
Dar interiorul e greu de pus aşa,
La cererea tuturor,
Pe faţă,
Fără niciun ascunziş.
Poate uneori scrie doar mintea din mine,
Poate uneori scrii chiar tu
Şi nu realizezi.
Lasă o urmă de mister,
Nu pot fi atât de... "pe faţă".
Nu şi când vine vorba de asta.
Încadrăm doar adevărul aici, bine?
Şi uneori sunt sigură
Că şi interiorul tău ar vrea să scrie,
Dar nu ştie cum...
De asta apelează la mine, din când în când.
Dacă ai întrebări,
Vreau să le aud!
Dacă doar cauţi răspunsuri
La întrebări de mult uitate,
Caută-le aici.
Aici doar afli despre lucruri complexe,
La care nu-ţi pot răspunde
Atunci când vrei
Şi pentru că vrei.
Hai să nu apropiem tot,
S-ar putea să distrugem
Ceea ce există deja.

joi, 18 iulie 2013

Minunat

Nimic nu e întâmplător.
Cred că am mai zis asta.
Ştii ce e atât de minunat?
Că în etapa asta din viaţă,
V-am întâlnit,
Şi nici nu ştii cât de mulţumită sunt,
Pentru toate experienţele astea!
În drumul meu spre cunoaştere,
Informaţiile sunt cele mai preţioase.
Mai ales dacă vin din partea voastră.
Cineva gândeşte cu inima,
Şi mă îndrumă către religie,
Cineva nu are graniţe,
Şi mă determină şi pe mine să n-am.
Cum să nu fiu bucuroasă pentru astfel de experienţe?
Doar am învăţat de la cei mai buni!
De fapt, amândoi susţineţi eliberarea de graniţe,
Dar fiecare o face în felul lui.
Da, asta este pentru amândoi.
Deşi timpul a trecut,
Şi legăturile se sting... uneori,
Învăţămintele au rămas...
Şi cu ajutorul lor,
Eu merg mai departe.
Aş fi vrut să vă am aproape zi de zi.
Nu mă înţelegeţi greşit,
Vă vreau pentru voi,
Pentru ce sunteţi şi ce puteţi fi.
Pentru ce mă puteţi învaţa,
Pentru ce comori ascundeţi în interior.
Fără lucruri ascunse,
Fără subînţelesuri.
E ca atunci când apreciezi calitatea,
Şi vrei mereu doar calitate.
Timpul le vindecă pe toate,
Şi ştiu că mai trebuie să am încredere.
Păcat că uneori nu ştim să comunicăm,
Şi relaţiile se schimbă,
Se strică...
Dar aş vrea să învăţ în continuare de la voi!...
Vă apreciez.
Aveţi toată recunoştinţa mea.

marți, 16 iulie 2013

Atunci şi acum

Când am început să fac asta,
Eram destul de mică.
Îmi plăcea.
Aveam idei.
În fond, nu alesesem eu creionul
La tăierea moţului?
Trebuia doar să dovedesc că mi-am ales destinul, scriind.
Sau desenând.
Cum să fi ales degeaba creionul,
Şi în viaţă să nu mă fi preocupat acest aspect?
Şi ştii ce?
Chiar eram bună!
Când motivele pentru care scriam
Nu mai existau,
Inventam.
Dar tot făceam ceva ca să scriu.
Şi mă relaxam desenând.
Şi mai târziu, a venit şi răsplata pentru
Scrierile mele.
Ce-i drept,
Nesemnificativă pentru alţii,
Dar era ceva pentru mine.
Îmi dovedea încă o dată că
Ăsta mi-e destinul.
Şi că el, creionul,
Va face din viaţa mea ceva valoros.
Cu timpul însă,
Am început să pierd.
Să pierd teren
În faţa altor lucruri cu care să-mi ocup timpul.
Bine, asta pentru că şi eu am crescut,
Şi altele au fost priorităţile.
Priorităţi de om mare,
Intrat uşor, uşor, în câmpul muncii.
După peste o sută de pagini,
Şi multe idei ascunse într-o agendă,
Timpul a început să fie din ce în ce mai nemilos cu mine.
Şi inspiraţia mea a început să dispară,
Pentru că aveam alte treburi de făcut.
Oricum, cea mai mare inspiraţie a mea,
Dintotdeauna,
Ai fost tu,
Dar tu nu ştii asta.
Acum nu încerc să reînvii perioada mea de glorie,
Căci ea a apus de mult...
Doar că uneori simt nevoia să mă întorc în trecut,
Pentru că trecutul mă cunoaşte prea bine,
Iar noul încearcă să mă descopere.

sâmbătă, 13 iulie 2013

Semne

Deşi pare că nu duc o cruce,
Sunt momente când e atât de greu!
Am impresia uneori că mă lupt cu morile de vânt.
Şi nu, câştigătoarea nu sunt eu!
Deşi ambiţia e mare,
Uneori interiorul e mai puternic.
Şi gândurile sunt atât de multe,
Încât trebuie să le organizez.
Şi asta îmi ia tare mult.
Defect de zodie (iar?) sau de regiune.
Şi cel mai mult,
Pe lângă crucea interioară,
E că adevărul doare rău,
Dar nu-mi place să mint!
De ce să mă prefac,
Când prefer să elimin orice prietenie falsă?
Da, atât de false
Încât toată lumea a decis să plece!
Ştiu, adevărul nu-i suportat de toţi.
Şi cred că trebuie şi tărie de caracter,
Fiindcă nu toată lumea poate să-l zică,
Cum nu toată lumea poate să-l suporte.
Şi unde-i crucea?, te întrebi.
Înăuntru.
Nu te las s-o vezi.
Nu pe tine.
Există doar... cineva care are acces,
Şi poate ai crede că ştii despre cine vorbesc.
Dar crede-mă, nu ştii!
Şi-atunci ce facem?
Păi ne plângem.
Că ne e greu.
Dar nu, nu te las să m-ajuţi.
Nu că n-aş vrea.
Ci pentru că nu ştii cum.
E ciudat, nu?
La asta nu te aşteptai.
Dar şi ăsta e tot un adevăr.
Interpretabil.
Dacă îl înţelegi,
Înseamnă că şi peste ani vom vorbi la fel.
Dacă nu-l înţelegi,
Cred că drumul tău se încheie aici.
De ce s-o lungim atâta,
Dacă nu e cazul?

vineri, 12 iulie 2013

Cine eşti tu?

Ce cauţi aici?
Şi eu mă întreb acelaşi lucru.
De ce eşti aici?
Poate pentru că vrei o schimbare (?)
Dar de ce s-o începi tocmai cu mine?
Poate pentru că e totul neclar?
Oamenilor le plac lucrurile precise.
Poate pentru că deţin mistere şi chei
Către lumi dezlănţuie?
Păi poate da,
Dar ce te face să crezi că le voi împărtăşi cu tine?
Poate pentru că te...atrag?
Nu e nimic atrăgător aici!
Nu, cred că n-ai înţeles!
Centrul universului meu sunt chiar eu!
De ce-ar fi altcineva?
Aici, locul în care ai poposit,
Se vorbeşte doar de mine.
Aici e lumea mea.
Şi doar atunci când eu vreau,
Se vorbeşte şi despre ceilalţi.
Aşa că, dacă vrei, rămâi.
Sau pleacă.
E decizia ta.
Poate rămâi să mă cunoşti,
Deşi asta e puţin probabil c-o să se întâmple vreodată!
Faci cum vrei.
Citeşti ce vrei.
Gândeşti ce vrei.
Avem puncte în comun, poate,
Dar nu suntem la fel!
Să nu te mire nimic,
Totul ţine de interior,
Dacă-l înţelegi...
Şi dacă tot mai zăboveşti aici o vreme,
Când pleci,
Te rog,
Stinge lumina!
Mă deranjează.
Dezvăluie caractere şi spală rufe. În public.
Iar eu parcă eram un fel de mister, nu?

joi, 11 iulie 2013

Posibil

Aş vrea într-o zi să rup rutina.
Să uit că vreau să am un corp frumos
Şi în drumul spre sală să... evadez.
Spre nicăieri!
Aş vrea într-o zi să renunţ la micul dejun cu cereale,
Şi să mănânc o plăcintă îmbibată în ulei,
Fără ca a mea conştiinţă să mă mustre
Îngrozitor de tare,
Încât să mă doară...
Aş vrea ca într-o zi,
Să nu mă întorc acasă,
Ca după o zi obişnuită,
Ci să mă întorc... fericită,
Ca dup-o aventură
Avută cu mine,
În care am plâns de plăcere şi de iubire
Şi în care nu m-a întrebat nimeni nimic
("Unde-ai fost?!", "Ce-ai făcut?"...)
Şi ştii care e partea proastă?
Că aş putea să am astfel de zile,
Uneori,
Dar nu-mi vine să rup rutina...
Adică-aş vrea, dar şi n-aş vrea.
Cred că nu îndrăznesc
Pentru că nu sunt hotărâtă.
Am mai zis asta,
Dar poate chiar nu sunt!
Sau poate aş vrea o altfel de
Întrerupere de rutină.
Una ca în cărţi!
Când plec departe, atât de departe!
Dar cum aş putea întrerupe procesul,
Când idealurile mele sunt... astea?
Sunt obsedată,
(Văd că îţi cam place cuvântul ăsta,
Atunci când mă caracterizezi)
Şi vreau, şi vreau, şi vreau...
Să întruchipez perfecţiunea!
(Defect de zodie?)
Şi-atunci lăsăm rutina aşa cum e,
Şi mulţumim încă o dată
Că putem!
Putem merge la sală,
Putem mânca cereale,
Putem purta cea mai mică măsură la haine
Şi lista poate continua.
Şi conştiinţa nu mai mustră.
Deloc.
Am mai spus-o.
Aş vrea să am regrete.
Dar cu tine,
Nu cu corpul meu.

sâmbătă, 6 iulie 2013

Roluri

Îmi place să ascult.
Mereu mi-a plăcut.
Şi cu timpul,
Am învăţat să ascult mai bine.
Ţie îţi place să vorbeşti,
Să povesteşti.
Şi ştii mereu ce să povesteşti.
Vezi ce bine ne înţelegem?
Şi ştii ce?
E mai mult decât un simplu povestit,
Şi un simplu ascultat.
Îmi place să cred că sunt şoapte.
Pentru că nu îmi place deloc
Când cineva vorbeşte tare.
Există şi o legătură,
Cum altfel?
De respect şi bun simţ.
Şi nu numai.
Tu ştii ce să vorbeşti,
Şi-mi captivezi atenţia.
Te pricepi la cuvinte!
Şi mai ştii ce?
Îmi place.
Îmi place că de la tine aflu,
Mereu,
Ceva nou.
Şi nu e cu subînţeles,
Dar e o stare de-a noastră.
Nimic nu e întâmplător,
Ştiu asta.
De asta îţi menţionez că apreciez,
Şi mă bucur că are cine să-mi spună poveşti.
O să te ascult mereu,
Atâta timp cât rămâi la fel în privinţa asta.
Îmi dai linişte.
Interioară.
Şi mă faci să zâmbesc când strecori şi o glumă.
Şi da, există ceva, ce nu pot numi.
Nu am cuvinte să descriu.
Şi toate sunt duse la un alt nivel,
Superior.
Nu poţi povesti oricui toate astea,
Cum nu îţi poate asculta oricine poveştile.
Nu e cu subînţeles,
Ţi-am mai zis.
E doar adevărul,
Aşa cum te-am obişnuit.
Mă bucur că suntem povestitor
Şi-ascultător.
Şi într-o zi vom schimba şi rolurile,
Le vom inversa.
Dar până atunci,
Hai să ne aşezăm,
Şi să ne liniştim lăuntric
Prin şoapte inteligente.
Pentru că avem ce să ne spunem.

vineri, 5 iulie 2013

Atât de intens...

Mi-am pierdut sufletul
Atunci când aveam cea mai mare nevoie de el.
De-atunci nu l-am mai căutat,
Şi nu ştiu dacă s-a mai întors...
Nu am simţit niciodată
Atât de intens
Pierderea lui.
Îl mai pierdusem şi înainte,
Dar mereu pentru perioade scurte.
Dar acum...
A dispărut fără ca eu să-i dau de urmă.
A fost atât de grav,
Încât simţeam că nu mai pot respira.
Trăgeam aer atât de adânc în piept,
Pentru că era atât de gol înăuntru!
Au urmat zile întregi de nelinişte,
Şi dor,
Şi plâns încontinuu,
Încercând să mă regăsesc şi să trăiesc aşa,
Fără el...
Am mai spus-o,
Centrul universului meu
Sunt eu,
Şi mă iubesc pe mine,
Dar simt uneori că mă iubesc în neant,
Pentru că sufletul meu
Nu mai locuieşte de mult
În corpul meu.
În acele momente am cerut ajutor...
Am simţit cum mă prăbuşesc,
Iar durerea a fost cu mult superioară unei dureri fizice.
Iar cele mai urâte şi amare deziluzii
Nu au fost atât de intense.
Am mai plâns, din cauza inimii,
Pentru că suferea,
Şi pentru persoanele în cauză.
Dar niciodată durerea interioară nu a fost
Atât de amară, şi atât de sfâşietoare...
N-am primit ajutor,
Sau nu ce am sperat eu.
Ajutorul meu consta în a întreprinde alte acţiuni,
Pe care nu eram în stare să le fac în acel moment.
Îmi amintesc şi acum,
Câte nopţi nedormite şi câte lacrimi
Mi-au invadat viaţa...
Mă uit în urmă şi iată-mă, acum,
Trecând peste,
Dar fără suflet.
Poate de aceea dispare încet, încet,
Şi lumea din jurul meu,
Poate se simte lipsa sufletului...
Mi-a fost atunci,
Când a plecat şi m-a părăsit,
Atât de dor,
Încât simţeam că sângerez pe dinăuntru.
Poate trebuia să-i cer ajutor cuiva potrivit.
Poate mi-aş fi recăpătat sufletul,
Şi poate acum nu eram o stană de piatră,
Fără sentimente şi fără suflu interior.
A trecut timp de atunci,
Am mers mai departe,
Şi-am învăţat,
Să trăiesc fără el.
Dar nu înţeleg de ce-a plecat,
Şi m-a lăsat neîntregită,
Goală,
Atât de goală...
Îmi simt interiorul pierdut,
Mucegăit...
Se poate trăi şi aşa,
Presupun,
Dar unde ajung?
De atâta timp, nici dor nu mai simt...
E adevărat când spun că sunt complet lipsită de sentimente!
De aceea dispar oameni,
Nu mai am eu sentimente,
Nu mai ştiu cum să-i ţin aproape.
Şi nici nu-mi mai pasă, oricum.
Nu vezi că totul e schimbat acum?
Şi am simţit nevoia să fac şi alte schimbări vizibile,
De care s-a aflat.
Din cauza sufletului,
Trebuia să fac ceva,
Să-l aduc înapoi...
Nu mai cunosc sentimente,
Nu le mai văd sensul,
E doar aşa, să fie...
Şi nu ştiu dacă mai vreau şi mai sper
La o altă viaţă,
Viitoare,
În care eu şi sufletul vom fi împreună.
A trecut timpul,
Şi eu încep să uit...

joi, 4 iulie 2013

Clipa contează

Aş putea să scriu şi despre tine ceva,
Dar e prea evident.
Sau aş putea să scriu despre oricine,
Ăsta-i spaţiul meu.
Despre lume care invadează tot.
Sau despre subînţelesuri
Pe care doar tu le înţelegi.
Ştii cum e?
Amestecate.
Cum altfel ar fi,
Doar mereu sunt amestecate la mine!
Da, adaug, zodia, în cazul ăsta,
Nu-şi face efectul.
Mi-am pierdut dexteritatea,
Dar în acelaşi timp câştig simpatie.
Uneori mă întreb dacă nu cumva ai dreptate.
Ne supra-apreciem.
Sau eu pe tine.
Sau tu pe mine.
Şi la final vom face ce?
Cred că vom râde de ideile noastre,
Dar ar fi bine să învăţăm şi ceva din asta.
În fond, clipa contează,
Pentru că vieţile sunt separate.
Hai să vedem ce iese de aici.
Nu sugerez nimic,
Doar scriu ce vreau.
Şi nu, nu acum, nu-ţi dedic nimic.
Am mai spus că mă iubesc întâi pe mine,
Şi celălalt trebuie să merite.
Nu înţelegi nimic?
Nici eu!
Sper doar să nu fie mai puţin decât ne-am aşteptat.
Pentru că încep să am aşteptări,
Deşi n-ar trebui şi n-ar fi cazul.
Uneori îmi ocupi mintea,
Şi aşteptările cresc.
Aş vrea să fi înţeles bine tot din treaba asta.
Propun să ne vorbim deschis,
Să nu ne ascundem după cuvinte.
Pentru că altfel
Dezamăgirea doare uneori.
Şi cine vrea să fie dezamăgit?

miercuri, 3 iulie 2013

RAM

În ultima vreme am impresia că uit.
Sau doar mintea mea e atât de selectivă,
Încât din toate informaţiile pe care le primesc,
Doar unele au... onoarea
De a-mi popula întregul?
Am fost "trasă la răspundere"
Pentru faptul că nu mai ţin minte tot.
Ideea e că, pe măsură ce trece timpul,
Mă iubesc mai mult pe mine
Şi mai puţin pe ceilalţi,
Cred că de asta nu-mi ocup memoria
Cu lucruri inutile.
Dar da, oferă-mi informaţii din
Domeniile mele de interes,
Şi sigur voi ţine minte!
Sunt ca o memorie de calculator,
Aceea de scurtă durată.
La "închiderea" zilei,
Informaţiile nou venite
Mă părăsesc.
Şi totuşi, mă întreb uneori dacă nu cumva
Am început să uit.
Bine, reţin mereu ce e legat de cifre,
Dar asta nu mă face să nu am o memorie... RAM.
Care funcţionează ca o memorie RAM.
Şi da,
O fi şi din cauza faptului că acum,
Nu mai mă interesează să ţin minte,
Pentru că centrul universului meu sunt eu,
Doar cine altcineva?
Mă interesează informaţii care au legătură cu mine,
Într-o oarecare măsură.
Cred că totuşi nu am eu memorie scurtă degeaba,
Cred că a venit în sfârşit vremea
Să preţuiesc altfel şi informaţiile de zi cu zi.
Şi să îmi pese doar de mine.
Fără informaţii inutile.
Eu trăiesc viaţa mea,
Nu pe-a altcuiva.
Asimilez pe termen lung ce informaţii vreau,
Iar pe restul le... "arunc" în... RAM.
Atât.

marți, 2 iulie 2013

E cazul

Sunt unele momente
Când intervin schimbări.
Nu le-ai cerut,
Nu le-ai vrut,
Dar ele tot au venit.
Te-a mâhnit totul, când ai aflat.
Şi a cui e vina?
Da, putem să dăm vina pe ei,
Dar asta nu schimbă cu nimic.
Ştiu, ţi-a rupt rutina,
Şi siguranţa,
Şi visul,
Şi dorinţa,
Şi multe altele...
Dar e prea târziu să încerci să aduci
Situaţia
La starea iniţială.
E imposibil.
Pentru că nu depinde de tine.
Poate că schimbarea s-ar fi produs,
În viitorul apropiat.
Nu te-ai gândit la asta.
Ai fi vrut să renunţi, ştiu...
Dar a renunţa e o soluţie?
Sau a merge mai departe,
Dar nici aşa nu-ţi convine.
Poate că schimbarea va fi benefică,
Sau poate toate s-au aliniat
Şi era cazul să intervină schimbarea.
Sau vorba aia: "Asta e!"
Ai ce să faci?
Nu.
Accepţi sau nu.
Trăieşti în realitate.

luni, 1 iulie 2013

Acum e altceva

A trecut mult timp de atunci.
Poate te întrebi: de ce acum?
Şi mai ales, de ce mă gândesc la asta?
Şi eu îţi spun: mă gândesc la ce vreau,
Când vreau!
Indiferent ce-a fost atunci,
Oricât aş vrea eu să neg,
A făcut parte din mine la acel moment.
Sunt amintirile mele,
Cu bune şi cu rele,
Pe care uneori le răscoleşti aşa,
Într-o doară,
De plictiseală,
Alteori pentru că încă mai speri şi cauţi
Răspunsuri.
De ce acum?
De ce nu?
Poate îmi fac curat în sertăraşe,
Şi-ar fi timpul s-arunc colţuri prăfuite.
Nu vreau neapărat răspunsuri,
Deşi n-ar strica să cunosc adevărul.
Dar vreau doar să închid de tot acel sertăraş,
Deşi mă îndoiesc tare
Că el mai există cu adevărat.
De fapt, prezenţa ta prăfuită
E în acelaşi loc cu toate amintirile
De mult uitate.
Ca cele din grădiniţă, de exemplu.
Îmi amintesc atât de vag,
Dar ştiu că ele-au existat,
Şi că au făcut parte din mine,
La un moment dat,
Oricât de puţine îmi amintesc eu.
Cu toate astea,
Deşi amintirile cu tine sunt de mult de domeniul trecutului,
Un lucru sigur a rămas:
Învăţătura.
Da.
Am învăţat să nu mai fiu o fraieră,
Şi să nu mai dau voie nimănui
Să mă ţină sub papuc.
În colivie.
Ca o pasăre rară,
În care n-ai încredere,
Şi crezi că va zbura la prima ocazie.
Nu că nu a fost aşa,
Dar vezi?
Tu n-ai ştiut să vezi asta
(Sau n-ai vrut?).
Acum, sunt alta,
Dar n-am să-ţi mulţumesc pentru asta.
Mă bucur doar că în urma acelei... "relaţii"
Am învăţat să mă iubesc pe mine.
Şi să mă preţuiesc.
Aşa încât acum nu contez decât eu:
Dacă nu-ţi convine ceva,
Poţi să pleci,
Uşa va fi mereu deschisă.
Se poate să fie şi rău în treaba asta,
Dar ştii cum e?
Acum eu decid pentru mine,
Nu tu, nu altcineva.
Şi asta cred că e cea mai importantă lecţie
Pe care o poate primi cineva.
Aşa că... restul nu mai contează.