Femeie

Am zis de la început
Că o să fie altfel.
Și a fost altfel.
Nu am prevăzut nimic,
Şi-mi impusesem să nu existe implicare.
Dar cine îmi știa sufletul,
Și cine mă cunoștea
Atât de bine?
Nici chiar eu.
Mă credeam puternică,
Dar sunt vulnerabilă.
Sunt vulnerabilă în fața ei,
Indiferent sub ce formă ar apărea.
Îmi dai un amestec de sentimente,
Și nu mă simt bine deloc.
Nu știu cum să mă opresc,
Pentru că intraseşi mult prea adânc în mine,
Și nici eu nu eram conștientă
De ce ai fi găsit.
Ai găsit egoism,
Dar eşti sigur că ai căutat unde trebuie?
În fond,
Fiecare din noi deține egoismul,
Și nesimțirea,
Și toate celelalte.
Dar am fost, am încercat și am fost
Ceea ce tu ai vrut,
Trecând peste limite.
Aveam limite,
Dar m-ai făcut să trec peste ele.
Nu îmi pare rău,
Acum nu e cazul pentru aşa ceva.
Dar poate că am uitat,
Sau nu am știut
Ce vulnerabilitate am
În fața ta,
În fața ei,
În fața mea.
Și trebuie să mă adun,
Să arunc prezența ta
Din mine.
Mă doare,
Și nu credeam c-o să mă doară.
Mă doare că mintea mea te cere încontinuu,
Deși în inimă situația e atât de diferită!
Încerc să mă abțin,
Dar nu îmi iese.
Observ cu stupoare
Că nu mă mai pricep
La atât de multe lucruri.
Mi se pare greu,
Greu să fac față,
Greu să înțeleg că deși nu am vrut,
Am avut.
Poate pentru că am spus "da" la altceva,
Și "da-ul" s-a aplicat peste tot.
Și o să încerc să țin cont
De toate vorbele.
Și o să plâng,
O să plâng până fac râuri.
O să plâng,
Ca să nu mai fiu vulnerabilă,
O să plâng,
Să elimin dorul,
O să plâng,
Să ieși de tot din mine,
Până nu mai rămâne nimic nicăieri.
O să plâng atât de mult,
Până când mă voi trezi fără interior,
Și deci fără tine.
Știu de pe acum
Cât de greu o să îmi fie,
Pentru că îmi e deja.
Dar după tot plânsul,
Voi fi altfel.
Voi fi iar eu,
Dar regăsită,
Fără urmă de egoism,
Dar și fără tine.
Nu mai pot continua aşa,
Alegerea a fost de mult făcută.
Nu mai am timp pentru tine,
Căci trebuie să plâng...
Și până una, alta,
Las ploaia să plângă pentru mine...

Rupt

O căutam pe ea
Căci simțeam nevoia să o găsesc.
Trebuia să mă aștepte acolo
Unde doar mintea mea știa să caute.
Doamne,
Și cât de îngropate erau toate!
O căutam din priviri,
Citind,
Arzând,
Dorind să o găsesc.
Nu știam unde să mă opresc,
Căci mi se părea că o văd
Peste tot.
Mă opream la ea,
Sau treceam la următoarea?
În fond,
Nu erau toate la fel?
Poate într-o zi
Erau identice.
Promovau aceleași idei.
Poate în altă zi
Erau atât de diferite,
Încât nu mă puteam împăca pe mine
Cu ideea.
Doream să o văd,
Poate doar așa mă regăseam pe mine.
Sufletul meu simțea nevoia
Să caut în adâncuri.
Și eu nu îl lăsam să sape,
Preocupată fiind de tot ce exista
În juru-mi.
Unde trebuia să o caut
Și unde trebuia să o găsesc?
Știam că era acolo,
Dar îi negam existența 
Din ce în ce mai mult.
Încercam să o ignor,
Dar nu mă ignora ea pe mine.
Era un joc,
Deși poate,
Jocul ar fi fost mai frumos,
Dacă nu rămâneam mereu
La același stadiu,
În care nu avansam deloc.
Poate că regresam,
Și doream să mai cred în dorințe.
Dar ele nu mai erau de mult.
Trebuia să le caut în ea,
Dar nu putea privirea
Să-i acorde atenție.
Mă găsise ea,
Și eu mă ascundeam după ochii lui,
De teama vreunei schimbări...

Atât rămâne din noi

Sunt gânduri pe care nu le exprimi
De teamă să nu se materializeze.
Nu pentru că nu ai vrea ca asta să se întâmple,
Ci pentru că teama
De a le vedea reale
Poate provoca dureri.
Nu știu ce să îți spun,
De unde să încep,
Unde să termin,
Și unde să fie mijlocul.
Sunt mult prea multe
Și dese
Momentele tale de lipsa unei hotărâri,
Oricare ar fi ea.
Am învățat cuvinte,
Și am uitat sentimentele.
Și exprimăm prin cuvinte,
Ceea ce gândurile trebuiau să transmită
În simțuri.
Suntem amândoi goi,
Atât de goi pe dinăuntru,
Încât nu vei înțelege
De ce te regăsești aici.
Și nu știm niciunul
De ce continuăm jocul,
Deși nici joc nu mai e.
Rutină n-a fost niciodată,
Dar eu am cunoscut-o îndeaproape.
Aș vrea să uit,
Dar nu pot.
Sau nu vreau.
Vocea ta îmi amintește mereu
Că am intrat în jocul ăsta,
Cunoscând consecințele.
Și fereastra,
Ușa,
Persoanele dintre noi
Amplifică totul.
Care mai e valoarea tuturor simțurilor noastre?
Am vrut să îi pun capăt,
Dar tocmai tu ai schimbat traseul.
Un traseu pe care,
De altfel,
Îl știam,
Îl cunoșteam,
Îl cunoscusem acum atât de mult timp,
Încât aveam impresia că îl uitasem.
Era sau este,
Mai bine zis,
Revenirea la traseul către acasă.
Sau către mine.
Sau depărtarea de tot ce mai rămâne din simțuri,
Dacă le mai avem,
Când le mai avem.
Îmi e frică să dau glas gândurilor,
Știi cum să mă faci să regret
Că le-am avut.
Deși eu luptasem,
Făcusem,
Învățasem,
Ca să ajung aici.
Și tu ai umplut golul din mine
Cu un alt gol,
Atât de mare,
Încât am uitat să mai respir.
Nu îmi găsesc respirația nicăieri,
În nimic,
În nimeni.
Unde mai e femeia din mine?
Unde eşti tu,
Și de ce ne facem rău
Unul altuia?
Știam de ce trebuia
Să nu exprim gândurile...
În loc să ne iubim,
Noi facem pe proștii...