Privat

Într-o zi am să beau un ocean de apă,
Ca mai apoi să pot plânge în voie
Zile întregi,
Încât oceanul dinăuntrul meu
Să se reverse afară...
Am nevoie să plâng atât de mult,
Cât pentru toată viaţa de până acum,
Să mă descarc şi să nu mai am poveri
În suflet,
Deşi sufletul mi-e pierdut de atâta timp...
Simt că mi-am pierdut toate simţurile
Şi uneori am impresia că nu le-am avut deloc,
Că am trăit doar într-un vis,
Care semăna a realitate...
Sunt atât de confuză,
Încât nici asta nu mai sunt.
În mintea mea este totul alb,
Şi lipseşte cu desăvârşire
Din mine
Orice sentiment care să mă aducă
Pe linia de plutire.
Am citit,
Sunt stări pe care le accepţi,
Doar dacă nu vrei să schimbi ceva,
Dar simt că nu am puteri,
Simt că nu mai am auz,
Simt că nu mai văd,
Nu mai am simţuri,
Şi nici memorie...
Se întâmplă ceva,
Dar nu am starea necesară
Să mă trezesc din lentoarea asta
Care mă trage înapoi,
Şi mă mănâncă de vie
Pe interior.
Şi nici măcar n-am ajuns la vreo intersecţie,
Ca să am măcar şansa să aleg ceva.
Sunt pe un drum de ţară,
În nicăieri,
Şi e seară.
Atât pot spune despre mine.
Nu înţeleg,
Dar nici nu caut să fac asta.
Aş vrea să mă scurg, să mă preling
Prin viaţă,
Neobservată,
Pentru că încă nu am habar
Ce caut aici.
Aş transforma drumul de ţară
În ocean,
Dar încă plâng doar când nu mă vezi.
O să dau afară tot,
Şi ameţeli,
Şi vise,
Şi realităţi,
Căci restul a rămas la stadiul de îngheţ.
Şi nu mi-e frig,
Pentru că mai e cineva cu mine.
Nu este eul meu,
Nu este mintea,
Este altcineva care nu ştiu ce caută,
Dar face parte tot din mine.
În mine locuiesc 3 entităţi,
Şi oceanul de lacrimi le va da pe toate afară.
Sau le-a dat, probabil,
Sunt prea goală
Şi nu e viaţă înăuntru...