Oprire

Îmi place să te privesc.
Îmi place să privesc.
Şi să admir.
Recunosc că de multe ori
M-am închipuit pe mine în tine.
Şi nu mi-a displăcut.
Ştiu, e ceva ce nu ar trebui să fac,
Nu de alta,
Dar mă rănesc pe mine,
Îmi rănesc interiorul,
Cât şi exteriorul...
Ar trebui să fiu mulţumită cu ce sunt,
Până la urmă, doar eu sunt responsabilă de asta.
Bine, eu şi natura...
Nu zic că nu-mi place ce văd în oglindă,
Doar că uneori e aşa o cale lungă între mine
Şi ideea de a mă plăcea aşa cum sunt,
Cu toate defectele.
De fapt, cred că asta e marea problemă,
Că încercăm să ascundem defectele,
Deşi uneori trebuie să le acceptăm...
Mereu va exista acea dorinţă,
Că vreau şi eu să fiu ca tine,
Deşi ştiu că şi tu ai defecte,
Şi-ai vrea şi tu uneori să fii ca altcineva.
Cred totuşi că mi-ai luat-o înainte cu lecţia învăţată.
Eu încă mă mai lupt cu asta,
Şi ştii ce e cel mai trist?
Că mă simt bine doar când e cineva
Mai prejos.
Îmi clădesc stima de sine
Pe nenorocirile altora.
La lecţia asta cred că dădeam ture de parc.
În cotloanele minţii.
Şi mai ştiu că ar trebui să schimb asta.
Dar e uşor să zici,
Nu a fost întotdeauna?
Mi-am prăbuşit universul
(Încă nu îmi dau seama de ce),
Acuma trebuie să îl clădesc din nou.
Dar vezi tu,
Acum asta mă tot trage înapoi...