Două

Erau doar ele două.
Şi o casă întreagă doar cu ele.
Erau tinere,
Şi iubeau aşa de mult viaţa.
Şi viaţa le iubea pe ele.
Erau lipsurile pe care le-au avut,
Şi identităţile furate
De la tot felul de persoane
Cu care intrau în contact.
Nu aveau nici dubii,
Şi nici nu împovărau inimile altora
Cu sentimente de siguranţă.
Căutau doar distracţie,
Şi se bucurau de toate reuşitele împreună.
Cel mai mult le plăcea să se avânte
În necunoscut.
Apreciau,
Dar nu erau una pe urmele celeilalte.
Împărtăşeau aceleaşi dorinţe,
Şi viaţa le scotea în cale tot ce era mai bun.
Erau tinere,
Şi tinereţea le permitea asta.
Le permitea să îşi revină după
Nopţi nedormite
Şi suflete sfâşiate.
Erau fericite,
Şi aveau viaţa lor.
Erau cele mai bune prietene.
Şi aveau cei mai buni prieteni.
Şi timpul a trecut,
Şi ele au crescut,
Şi viaţa le-a dus pe culmi nebănuite.
Şi după atâta timp,
Încă mai întorc capul după ea,
Căci îi simt privirea.
Pare că o ştiu de o viaţă,
Deşi am auzit multe despre ea.
Şi prea puţine ştiu acum.
Aş fi pe lista ei de priorităţi,
Dacă ar şti să iubească sincer.
Tinereţea nu i-a dispărut,
O văd în ea...
Şi se uită cum mă îndepărtez,
Şi se întristează...
Dar cum altfel?
Am trecut în lumi diferite,
Şi casa a rămas la fel de goală,
Şi ea încă o mai caută după perdele,
Sperând s-o găsească neschimbată,
Aşa cum a găsit-o pe vremuri...
Dar viaţa le-a schimbat,
Timpul a trecut,
Şi uite-ne acum în abis...