Pierdută în alte lumi

Nu am mai multe feţe.
Nu am nici măcar două.
Am doar una.
Dar e foarte complexă.
Şi uneori şi eu mă pierd... de mine...
Universul meu s-a prăbuşit,
Şi încă mi-e greu să îmi dau seama
Din ce cauză.
Eu... nu mai sunt eu...
Uneori îmi dau impresia
Că am plecat la colindat lumi
Care nu-mi aparţin.
Şi că în locul meu,
În mine,
A rămas un... eu împrumutat.
De unde anume?
Nici asta nu ştiu...
Aş vrea să nu-ţi fi văzut privirea sfidătoare
Şi-aş fi vrut să nu mă fi certat
Pentru neatenţie.
E drept că merit asta,
Dar mi-e cam greu acum,
Să ţin pasul,
Când voi fi fost şi eu plecată
Din mine.
Uneori mă trezesc
Şi totul e alb.
Nu amintiri,
Nu cunoştinţe,
Nici urmă de mine.
Universul meu nu mai există
Nici pentru mine,
Pentru că nici eu
Nu mai exist.
Şi în momentele astea,
Aş pleca atât de departe,
Să mă găsesc!
E aceeaşi senzaţie
Când mi-am pierdut sufletul,
Sau mi-a fugit departe...
Acum m-am pierdut şi pe mine
Şi universul meu s-a prăbuşit.
Nu ştiu cine am rămas,
Şi cine sunt,
Dovadă că ultimele lucruri făcute
Nu mă reprezintă.
Sau nu mă reprezentau.
Aş pleca să mă caut,
Dacă asta n-ar suna a nebunie.
Dar nu ştiu de unde ar trebui să încep.
Inima...
Cred că a apus de mult,
Sau e în letargie,
Pentru că nici cu ea nu mai pot stabili repere.
Sunt complet goală,
Dar îmi lipseşte ceva,
Şi nu ştiu după ce tânjesc mai tare...
Ploaia îmi aseamănă interiorul.
Şi mintea naşte nebunii...