Perfect

Am avut impresia că eşti perfect.
Dar nu eşti.
Cine este, la urma urmei?
Bine, poate nici impresie n-a fost, să ştii.
Mi-am obligat mintea să creadă lucrul ăsta.
Pentru că îmi place mereu să cred
Că întotdeauna este mai mult decât se vede.
Şi nici nu ştiu dacă ăsta-i adevărul.
Şi ăsta e ceva relativ, nu?
Ce reprezintă pentru mine adevărul,
Ţie ţi se poate părea o minciună.
Dar nu te mint.
Chiar am crezut că eşti perfect.
Poate chiar eşti.
Şi dacă nu,
Cu siguranţă tinzi spre ea.
(Aşa mi s-a părut)
Cine nu face asta?
Mi-aş dori să fiu perfectă,
Dar sunt atât de exigentă încât
Chiar cred că e mai bine că nu sunt.
Dar tind spre perfecţiune.
(Defect de zodie?)
Într-o zi o să fiu.
Oricum, un lucru e sigur:
Nu pot trăi împreună doi oameni perfecţi.
Pentru că n-ar mai fi mister.
Şi nu numai.
Şi ştii ce mă enervează pe mine?
Ai să râzi,
Sau ştii deja asta.
De fapt, tu mă enervezi pe mine,
Pentru că eşti superior
Şi pentru că vezi altfel lucrurile.
Iar mie îmi place să dictez lucrurile,
Nu să le observ.
Nu mă pricep la asta,
Şi nici nu cred că vreau.
Am o minte agitată, îţi aminteşti?
Şi tu le observi,
Şi eu sunt conştientă.
Şi nu,
Nu vorbesc despre emoţii,
Nu vorbesc despre absolut nimic.
Pentru că nu vorbesc despre ce nu este.
Iubesc să spun
Şi tu să faci.
Iubesc să scriu,
Şi tu să citeşti.
Iubesc să vorbesc,
Şi tu să asculţi.
Iubesc să cer,
Şi tu să-mi dai.
Şi când insist,
E din cauză că tu ai încălcat una din regulile mele.
Pentru că îmi place ca eu
Să fac regulile.
Ştiu, da, am auzit,
Cum că nu e bine să fac asta,
Dar nu mă interesează.
Şi când te las pe tine să vorbeşti,
E tot o regulă de-a mea: acum ai voie...
Şi-ai putea fi perfect,
Dar nu ai fost de la-nceput.
Aşa că nu-ţi face probleme.
Sunt gânduri ce nu-şi au rostul.
Vei fi fost tu perfect,
Dar nu cu mine.
În relaţia asta
Eu sunt cea perfectă.