Niciodată

Stăteam deoparte
Şi observam tot ce se întâmplă.
Erau ca nişte cărți deschise,
În care puteam citi tot,
Toate temerile,
Toate iubirile pierdute,
Toate...
Luă metroul în direcția în care
I se citea nesiguranța pe chip.
Deşi mergeau în aceeași direcție,
Nu spunea nimeni nimic,
Iar curiozitatea era atât de mare
Şi-ar fi vrut răspunsuri...
Avea un ceas frumos la mână
Şi nu ştia cum să spargă gheața.
Putea să întrebe de oră,
Dar cine mai întreabă azi de oră,
Când e destul de evident
Că nu ştii cum să abordezi pe cineva?
Pare şi veche, şi clişeu.
Şi totuși,
Îi admira ceasul,
Pentru că iubea ceasurile.
Schimbaseră priviri pe ascuns,
Fără să știe că erau priviți.
Văzusem în ochii lor,
Când mâhnirea,
Când ezitarea,
Când curiozitatea,
Când multe alte emoții
De toate felurile.
Nu erau vorbe,
Doar priviri rătăcite
Care înlocuiau toate acele întrebări
Imaginare,
Gândite,
Dar nerostite.
Se cunoşteau,
Dar parcă se ştiau din altă viață,
Deşi se cunoşteau mai mult...
N-ar fi întrebat,
Căci tăcerea spunea totul,
Iar distanța dintre ei
Le dădea dreptul la o oarecare intimitate
În interiorul lor,
În lumea lor,
Plină de suspiciuni și mâhniri.
Le citeam pe chip,
Când înlăuntrul lor tăcea,
Şi însăși tăcerea era atât de apăsătoare,
Încât i-aş fi luat deoparte
Şi i-aş fi întrebat de ce se chinuie
În halul ăsta...
Ştiam ce gândea,
Era aceeași nesiguranță pe care o avea
Când au luat același metrou,
În aceeași direcție,
Fără ca măcar să se vadă,
Dar să se descopere în interior,
Aşa cum o făcuseră în altă viață,
Sau în altă realitate,
Sau în alt univers...
Şi ştiam că sentimentele nu erau aceleași,
Pentru că nu fuseseră de la început,
Deşi ideile fuseseră clare.
I-am întâlnit privirea
Şi parcă mă ruga să fac ceva,
Dar cum era să-i ajut?
Eram un simplu privitor,
Fără trecut,
Şi cum aş fi putut analiza totul,
Din punctul meu de vedere?
Dacă greşeam ceva,
Dacă dădeam dreptate doar unei părți
Nu se numea că nu sunt în
Cunoștință de cauză?
Ba da.
Şi stațiile se adunau,
Şi ei erau tot acolo,
Şi devenisem şi eu parte din ei.
Lumea se perinda prin metrou
Şi doar eu acordam atenția necesară
Pentru că mereu exagerez...
O întreagă poveste se țesea
Din privirile lor
Şi începeam s-o simt pe pielea mea,
De parcă mă durea
Şi chiar mă durea
Cu adevărat.
Îmi transmisese mâhnirea
Şi dorința,
Şi curiozitatea
Şi toate vibrațiile,
Şi toate m-au bulversat.
Nu mă aşteptasem la aşa ceva.
A trebuit să mă aşez,
Căci mereu stăteam în picioare.
Dar de sus puteam privi fără implicare,
Iar acum,
Că mă aşezasem,
Vedeam când o parte,
Când cealaltă.
Țineam când cu unul,
Când cu altul,
Şi nu ştiam dacă durerea de cap
Venea de la ei,
De la gândurile lor atât de intense
Care se intersectau prin mine...
Trebuia să mă ridic,
Să plec,
Să-i las să îşi rezolve,
Doar din priviri,
Toate disputele,
În fond,
Ce rost aveam eu în toată această poveste?
Nu mai aveam vlagă,
Parcă amândoi muşcau din mine
Pentru că nu puteau muşca unul din altul
Căci nu îndrăzneau...
Încercasem să mă ridic,
Dar nu am putut.
Nu mai aveam forță,
O luaseră din mine,
Lăsându-mă să mă zbat,
Perfect conştientă
De tot.
Am încercat să le vorbesc,
Dar nu mai aveam glas.
Poate de aceea nu-şi vorbeau prin cuvinte.
Mă uitam la ei
Şi voiam să înțeleg
Ce legătură aveam eu cu toate astea
Şi de ce,
Dintr-un simplu privitor,
Al unei povești oarecare,
În metrou,
Devenisem părtaşă
La ceea ce încercau ei s-ascundă
Cu tot dinadinsul...
Mi-am simțit privirea încolțită
Şi m-a ars pe interior răutatea.
Se uita cu atâta ură,
De parcă ar fi trebuit să fiu pedepsită
Pentru că îndrăznisem
Să le urmăresc povestea.
Şi totuși,
Cu cât mă uitam mai mult,
Era ceva acolo,
Ceva care fusese cândva al meu,
Parte din mine...
I-am simțit atunci
Cum se uită amândoi în interiorul meu
De parcă erau în căutare de ceva,
Ceva ce ei pierduseră
Şi eu le puteam furniza,
Fără vreo obligație...
Am înțeles atunci
Că era pentru ultima dată
Când ar fi făcut asta.
Simțisem privirea de "niciodată"
Pe spatele meu
Şi ştiam că mă ridicasem,
Fără să-mi fi dat seama,
Încercând să scap,
Cât mai puteam...
Mă apropiasem de uşă,
Şi uşile s-au deschis.
Căpătase glas.
Se întoarse spre mine şi
Îmi spusese cu vocea stinsă atât :
"Niciodată".
Şi privirea îmi coborî,
Căci cunoşteam persoana,
Dar nu am vrut să accept lucrul ăsta.
Uşile s-au închis.
Cineva îşi continuă călătoria cu metroul,
Iar altcineva,
De pe peron,
Îşi căuta noi povești.
Sau victime.