Fugă

Bate cineva la uşă.
Mă uit pe vizor.
Nu deschid la oricine.
E norocul.
Sau aşa mi se pare.
Să deschid? Să nu deschid?
Îmi iau inima-n dinţi şi deschid.
Încet, uşor,
Să nu-i arăt că-l aşteptam de mult.
Norocul e la uşă.
Îl invit.
Este un musafir.
Dar sper la mai mult.
Intră pe hol.
Eu încerc să închid uşa după el.
Sunt cam nehotărâtă,
Mi-e greu să cred că a venit
Tocmai pentru mine.
El mă priveşte şi-mi vede privirea neîncrezătoare.
Sunt sceptică,
Nu mi-a mai bătut niciodată norocul la uşă.
Închid, într-un final, uşa.
Dar nu-l poftesc înăuntru, în sufragerie, de exemplu.
Îl ţin pe hol.
El îmi spune că a venit să-mi dea o ofertă,
Şi să mă ajute.
Ochii mi se fac mici, ridic o sprînceană.
Sună bine oferta, dar... chiar e pentru mine?!
Mă vede nehotărâtă.
De fapt, nu prea am încredere.
Îmi spune că-mi lasă timp de gândire,
Şi pleacă.
Rămân pe hol cu gândurile mele.
Parcă, încet, încet, începe să-mi surâdă ideea.
Mai greu, dar mă gândesc să accept.
(Gândurile mele sunt şi pro şi contra)
Încerc să dau de noroc,
Să-i spun că accept,
Dar el nu mai vine...
A plecat la altă uşă,
La altă persoană,
Mai hotărâtă. Mai decisă. Mai încrezătoare.