Câteva cuvinte

Sunt în căutare de ceva.
Dar nu ştiu ce.
Aş vrea să fiu cât se poate de sinceră,
Dar nu pot spune tot.
Nu e cazul.
Nu interesează pe nimeni.
Sau nu acum.
Cine mă cunoaşte cu adevărat?
Nimeni.
Şi totuşi, am maturitate.
Adică ar trebui.
Dar eu chiar caut ceva.
Şi caut oriunde.
În persoane, în locuri, în idei.
Dar mai ales în persoane.
Şi când mi se pare că am găsit,
Acel ceva,
Nici eu nu ştiu clar ce caut,
Mă opresc o clipă.
Analizez.
Privesc în detaliu.
Şi îmi fac speranţe şi iluzii,
Care vor fi inevitabil spulberate.
Inevitabil?
Da.
Aşa mi se întâmplă mereu,
De ce-ar avea regula asta excepţii?
Şi pe urmă ştiu,
Va trebui să mă ridic (stăteam confortabil!),
Să-mi cer scuze pentru îndrăzneală,
Să-mi cert mintea pentru că a crezut mai multe,
Interiorul pentru că a dorit mai multe,
Şi să pornesc agale spre altceva. Sau altcineva.
Şi după ce voi fi făcut acest drum de prea multe ori,
Aflu că sufletul m-a părăsit,
Am rămas singură,
Şi interiorul meu, care doreşte să fie ascultat,
Îmi plânge.
Dar asta nu se vede deloc pe dinafară.
Şi oricum,
Tot n-ar avea cine să vadă.
Şi mă afund în situaţii,
Atunci când dau greş cu persoanele.
Şi dau cam des greş,
Pare-mi-se.
Dovedesc că am ambiţie,
Şi îmi stabilesc ţeluri pe care nu le pot atinge.
Şi curând devin obsesii.
Şi pe măsură ce mă obsedează,
Tind să devin rea.
Eu o numesc realitate.
Dar nu toată lumea înţelege.
Adevărul curat e o armă.
Nu un atu.
Pentru ceilalţi e valabilă asta, văd.
Şi când mă satur de toate,
Ce fac?
Mă ascund.
Sau nu vorbesc.
Îmi vorbesc gândurile prea intens,
Ca să le mai dau eu glas.
Şi pentru nişte clipe de ascultare,
Plătesc cu prietenii
Pe care nu le deţin.
Curiozitatea mă omoară.
Şi nu am zâmbete
Decât pentru muzica
Ce îmi calmează sufletul de mult pierdut.
Aş spune poveşti,
Dar nu am pe nimeni aproape de inima mea.
Poate că aş desena,
Dar n-am ce.
Aş scrie,
Dar sunt numai prostii.
Aşa că...
Mi-am rezervat loc în ultimul rând.
În viaţa mea.
Îmi place să admir culorile.
De departe.