Când am început să fac asta,
Eram destul de mică.
Îmi plăcea.
Aveam idei.
În fond, nu alesesem eu creionul
La tăierea moţului?
Trebuia doar să dovedesc că mi-am ales destinul, scriind.
Sau desenând.
Cum să fi ales degeaba creionul,
Şi în viaţă să nu mă fi preocupat acest aspect?
Şi ştii ce?
Chiar eram bună!
Când motivele pentru care scriam
Nu mai existau,
Inventam.
Dar tot făceam ceva ca să scriu.
Şi mă relaxam desenând.
Şi mai târziu, a venit şi răsplata pentru
Scrierile mele.
Ce-i drept,
Nesemnificativă pentru alţii,
Dar era ceva pentru mine.
Îmi dovedea încă o dată că
Ăsta mi-e destinul.
Şi că el, creionul,
Va face din viaţa mea ceva valoros.
Cu timpul însă,
Am început să pierd.
Să pierd teren
În faţa altor lucruri cu care să-mi ocup timpul.
Bine, asta pentru că şi eu am crescut,
Şi altele au fost priorităţile.
Priorităţi de om mare,
Intrat uşor, uşor, în câmpul muncii.
După peste o sută de pagini,
Şi multe idei ascunse într-o agendă,
Timpul a început să fie din ce în ce mai nemilos cu mine.
Şi inspiraţia mea a început să dispară,
Pentru că aveam alte treburi de făcut.
Oricum, cea mai mare inspiraţie a mea,
Dintotdeauna,
Ai fost tu,
Dar tu nu ştii asta.
Acum nu încerc să reînvii perioada mea de glorie,
Căci ea a apus de mult...
Doar că uneori simt nevoia să mă întorc în trecut,
Pentru că trecutul mă cunoaşte prea bine,
Iar noul încearcă să mă descopere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu