Umbre

E ca atunci când fugi,
Şi fugi,
Şi fugi,
Şi cu cât fugi mai tare,
Cu atât se îndepărtează mai mult de tine...
Şi dorinţa e atât de mare,
Încât o poţi transforma într-un ambalaj
Şi înfăşura pământul în ea,
Şi tot ţi-ar mai rămâne
Şi pentru alte planete.
Şi zilele trec,
Şi pe măsură ce dorinţa creşte,
Tu devii şi mai mic, şi mai mic,
Şi mai mic...
Şi nu mai ai picioare lungi,
Şi nu mai poţi prinde,
Şi începe să-ţi sfâşie inima,
Interiorul,
Şi îţi năruie tot în tine,
În jurul tău,
Pentru că tu ai vrut să fugi,
Să pleci,
Să-ţi cauţi sufletul,
Să-ţi cauţi experienţele,
Pentru că dorul din tine
Devenise atât de mistuitor...
Şi ştiu că nu există oameni,
Doar umbre care vorbesc,
Atunci când vor ele.
Şi fuga te ajută să găseşti
Inima pierdută,
Rănită de umbre,
De suflete,
De impresii
Şi de minciuni.
Şi durerile fizice
Îţi curg pe ambalajul dorinţei,
Făcând să te doară tot în interior,
Pentru că de acolo vine dorinţa...
Încrederea se plăteşte prea mult
Şi am s-o înlătur...
Fugi,
Fugi,
Fugi,
Nu te uita înapoi.
Nu există nimeni,
Nimeni,
Nimeni care să te ajute,
Pentru că nimeni nu îţi este prieten.
Nu există prieteni.
Nu există nimic.
Nu există lume,
Nu există oameni.
Sunt doar umbre,
Poţi trece printre ele,
Nu te opri la ele,
Şi nu te încrede,
Sunt doar umbre,
Doar umbre,
Aşa că fugi... departe...