Atât rămâne din noi

Sunt gânduri pe care nu le exprimi
De teamă să nu se materializeze.
Nu pentru că nu ai vrea ca asta să se întâmple,
Ci pentru că teama
De a le vedea reale
Poate provoca dureri.
Nu știu ce să îți spun,
De unde să încep,
Unde să termin,
Și unde să fie mijlocul.
Sunt mult prea multe
Și dese
Momentele tale de lipsa unei hotărâri,
Oricare ar fi ea.
Am învățat cuvinte,
Și am uitat sentimentele.
Și exprimăm prin cuvinte,
Ceea ce gândurile trebuiau să transmită
În simțuri.
Suntem amândoi goi,
Atât de goi pe dinăuntru,
Încât nu vei înțelege
De ce te regăsești aici.
Și nu știm niciunul
De ce continuăm jocul,
Deși nici joc nu mai e.
Rutină n-a fost niciodată,
Dar eu am cunoscut-o îndeaproape.
Aș vrea să uit,
Dar nu pot.
Sau nu vreau.
Vocea ta îmi amintește mereu
Că am intrat în jocul ăsta,
Cunoscând consecințele.
Și fereastra,
Ușa,
Persoanele dintre noi
Amplifică totul.
Care mai e valoarea tuturor simțurilor noastre?
Am vrut să îi pun capăt,
Dar tocmai tu ai schimbat traseul.
Un traseu pe care,
De altfel,
Îl știam,
Îl cunoșteam,
Îl cunoscusem acum atât de mult timp,
Încât aveam impresia că îl uitasem.
Era sau este,
Mai bine zis,
Revenirea la traseul către acasă.
Sau către mine.
Sau depărtarea de tot ce mai rămâne din simțuri,
Dacă le mai avem,
Când le mai avem.
Îmi e frică să dau glas gândurilor,
Știi cum să mă faci să regret
Că le-am avut.
Deși eu luptasem,
Făcusem,
Învățasem,
Ca să ajung aici.
Și tu ai umplut golul din mine
Cu un alt gol,
Atât de mare,
Încât am uitat să mai respir.
Nu îmi găsesc respirația nicăieri,
În nimic,
În nimeni.
Unde mai e femeia din mine?
Unde eşti tu,
Și de ce ne facem rău
Unul altuia?
Știam de ce trebuia
Să nu exprim gândurile...
În loc să ne iubim,
Noi facem pe proștii...