Mărturie

De ce să râdem
Când nu e nimeni să ne audă?
De ce să plângem,
Dacă fiecare alege pentru el?
De ce să ne rănim cu bună știință,
Când știm amândoi
Că nu violența e răspunsul?
De ce să ne oprim,
Când tot ce facem
Contravine regulilor societății?
Am aflat răspunsuri,
Poate,
Și teama a început să se instaleze
După trăirea lor.
Și eu,
Și ei,
Și tu,
Toți știam ceva,
Dar nimeni nimic concret.
Cine ne dă siguranța
Că orice poveste
Are un sfârșit?
Oricare ar fi el,
Dar am găsit și povești
Fără capăt.
De parcă firul se întrerupea,
Ca mai apoi să revină,
Și iar să dispară,
Așa ca noi.
Sau ca povestea noastră.
Dacă era vreuna.
Dar tu știai să vorbești,
Iar eu știam să râd.
Și pofta creștea
Atunci când riscul era ridicat.
Cine știa,
Și cine știe,
În afară de tine?
Sau de mine?
Sunt mințile noastre,
Deși inima nu se implică,
Ei nu îi plac poveștile.
Dar mintea acaparează tot,
Își dă silința,
Se zbate,
Și noi tot aici suntem.
Dar suntem amândoi.
Ce planuri?
Nu contează,
Putem să râdem la nesfârșit.
Căci ne auzim noi,
Ne zâmbim nouă,
Ne uităm cu drag.
Și ne căutăm,
Fără să ne spunem,
În momente trecute,
Așteptând ca timpul
Să nu aștearnă praful
Deasupra noastră.
Dar n-am fost nicicând noi,
Și praful se așterne oricând,
Peste oricine...