Unu

Care e mersul firesc al lucrurilor?
Cine zice că un capăt nu e un început?
Iar un început nu e un sfârșit?
Cum vrei să începem?
De la coadă?
Dar poate nu știm noi cum să privim.
Să ne uităm invers,
Aşa e poate, mersul normal.
Probabil nu mai contează oricum
În acest punct.
Am ajuns la mijloc?
Mijlocul cui?
Pe ce sfoară îți ții echilibrul?
Sigur nu suntem pe aceeași,
Și știi de ce?
Unul din noi e greu,
Celălat ușor.
În privința minții,
A inimii,
Sau a dorințelor.
Sau poate or mai fi și altele,
Și încă nu le vedem.
Facem echilibristică pe sforile astea,
Dar vezi că eu sunt învățată cu echilibrul.
Am grijă să fiu.
Nu o să cad,
Nu pentru că nu există șanse,
Ci pentru că știu
Că voi fi mereu ultima.
Ultima jos,
Aşa cum am fost și ultima sus.
Am avut de urcat un munte,
Deși munte e mult spus.
Poate un deal ar fi mai potrivit,
Dar știu eu că pentru tine nici deal nu a fost ăsta?
Zâmbesc la coadă,
Pentru că eu trăiesc
Prin prisma sufletului,
A inimii,
Sau oricine își mai face ivită apariția.
Și le iau în sens invers,
Ca mai apoi să ajung la tine
Încet,
Dar sigur.
Mintea te caută de mult,
Și îmi pare că uneori te-a depășit.
O las în pace,
În fond,
Ea dictează lumea înconjurătoare,
Și o las să te privească îndelung.
Pentru a stârni inima
Din locul ei
Să miște.
Și încă nu știu cum se manifestă
Mișcarea.
Dar vezi tu,
Sforile sunt sub noi,
Iar noi,
La ce înălțime ne aflăm?
Cât de mult să privim înapoi
Și cât de mult înainte?
Știi care e partea cea mai frumoasă?
Ai învățat cum să îți ții echilibrul,
Și ai găsit tu soluția,
Fără să mă iei pe mine drept exemplu.
Și eu,
Ca o admiratoare ce sunt,
Mă uit,
Căci știu că fără prezent
Nu îmi rămâne decât uitarea.