Speranțe

Eşti atât de grăbit,
Încât mă sperie graba ta.
Atât de tare,
Încât mă faci să fiu
Atât de nesigură...
Sunt atât de grăbită,
Încât te temi că am luat-o razna.
Ori ne grăbim amândoi,
Ori renunțăm,
Încă dinainte de-a fi început.
E ca atunci când vrem să intrăm amândoi pe o uşă,
Fără să aşteptăm,
Tu după mine,
Eu după tine,
Sau invers.
Ne ciocnim și ne uităm mirați unul la altul.
Nu aşa trebuia să fie,
Nu aşa sunt începuturile!
Sau ne găsim în situația cealaltă,
Când eu aştept să intri tu primul pe uşă,
Iar tu aştepți,
La rândul tău,
Să intru eu prima pe uşă.
Şi ne găsim în același loc,
Ori cu prea mult curaj,
Ori cu o lipsă totală de el.
Nu ştim să dozăm momentele,
Astfel încât totul să vină firesc...
Tu trăiești clipa,
Eu am curajul,
Tu ai nerăbdarea,
Eu am calmul...
Ceva nu merge bine aici,
Deşi pare că există completări,
Suntem aşa de diferiți,
Şi atât de asemănători,
În același timp!
Vrem şi nu vrem,
Ne grăbim în același timp,
Ne oprim în același timp,
Şi ne întrebăm de ce stagnăm.

Sau de ce ne grăbim.
Nimic nu e firesc.
Am recunoscut amândoi,
Dar la ce rost?
Sunt lumi prea diferite,
Şi de data asta,
Nu ştiu dacă vreau să dau noul pe vechi,
Ca pe un schimb
Ce-l fac la târg
În zi de duminică.
N-ai să înțelegi,
Şi nici nu trebuie s-o faci.
Nici eu n-am să te înțeleg pe tine,
Deşi deja o fac...
Ar fi fost frumos,
Sau nu,
Tu cum poți numi o joacă
Care nu cuprinde jucării?
Eu n-o mai numesc joacă.
O numesc realitate.
Iar realitatea mea e alta.