Zbor

Pescăruşii pluteau în aer,
Alunecând apoi, repezi,
Către întinsul apei.
Se opri o clipă
Să le-audă cântecul.
Ştia că în momentul ăla
Putea avea tot.
Ştia că marea era atât de departe,
Dar mintea deţinea memorii,
Memorii de tristeţi necunoscute,
Şi dorinţe de fugă,
Departe, departe,
La capătul lumii.
Singurătatea din interior
O simţea ca pe o armă adânc înfiptă în os,
Şi până la urmă,
Nici nu ştia
Dacă era singurătatea.
Era dorul ăla nebun,
Intens,
Sublim,
Care chema peste întinsul apei,
Ca mai apoi să zboare cu pescăruşii
În înaltul cerului.
Ar fi vrut să-şi imagineze un întreg viitor,
Dar respiraţia era vizibilă.
Îngheţată.
Şi-ar fi stat acolo
Ore întregi,
Devenind ca un om invizibil.
Dar cu multe speranţe,
Şi vise.
Pentru că ideile le pierduse la pariul
Cu sine.
Ştia că undeva,
În univers,
Altcineva făcea la fel.
Şi s-ar fi conectat,
Dacă mersul grăbit al trecătorilor
N-ar fi dezvăluit prezentul şi uscatul.
Pământul,
Şi nu zborul,
Realitatea,
Şi nu visul.
Şi ceva îi şoptea
Că într-o zi dorul nebun
Se va calma.
Dar prin ce mod?
Ar fi vrut
Să se facă gând,
Să pătrundă în mintea lor
Şi să afle viitorul.
Ar fi vrut să se facă idei,
Să le dea de înţeles că dorul nu iartă,
Nu se joacă,
Ci mistuie,
Atât de adânc,
Încât arde,
Arde,
Arde,
Şi stinge o viaţă în interior.
Şi nimeni nu ştia nimic,
Şi totul era fără scăpare.
Pentru că tot ce ştia
Era o lipsă acută de informaţii,
Caractere,
Pretenţii,
Pe care nu le putea îndeplini decât sperând.
A urât destinul
Şi viaţa
Pentru că i-au luat
Tot ce trebuia să aibe
Pentru a reuşi.
Şi sus,
Privind pe geam pescăruşii,
Îşi vedea sufletul plutind
În acel joc nebun de lacrimi,
Dor,
Emoţii
Şi tristeţi,
Ca într-un joc mult prea murdar de iele.
Aşa vedea tot,
Şi respiraţia îi începu iar să îngheţe,
Pentru că interiorul îi fusese... ars...
Ar fi oprit o clipă tot,
Dar timpul nu putea s-aştepte :
Jurnalul viitorului trebuia scris
Cu litere din inimă.
Dar inima era...