Luat

Uneori asta e o problemă,
Pentru că nu face nimic mai uşor,
Sau mai nepăsător.
Alteori e bine,
Dar se pare că lucruri bune
Nu se mai întâmplă.
Am încercat,
Dar nu reuşesc.
Se pare că nu mă pricep chiar deloc la asta.
Eu nu ştiu să... uit.
Da, chiar nu ştiu.
De ce nu te uit pe tine,
Deşi tu mi-ai demonstrat de atâtea ori
Că m-ai uitat?
De ce te tot întreb de viaţă,
Când ţie nu îţi pasă dacă mai trăiesc sau nu?
De ce îmi tot place să insist,
Când e evident că nu mai deţin vreun loc
În mintea ta?
Zi-mi,
Cu ce am greşit?
Ăsta-i un defect de-al meu.
Nu ştiu să te uit.
Nu ştiu cum să fac asta,
Când până şi lucrurile ce mă înconjoară
Îmi aduc aminte de tine.
Şi tu exişti,
Căci te văd că eşti.
Dar nu eşti pentru mine.
Şi poate nu o faci intenţionat,
Aşa cum mi-ai zis deunăzi.
Dar tu mă uiţi,
Iar eu nu pot fi cu un pas
Înaintea ta.
Eu nu ştiu cum să fac asta.
Eu nu ştiu cum să uit.
Şi ştii cum e
Contrariul:
Cu cât încerc mai mult,
Cu atât devine mai adânc,
Şi-atunci,
Nici vorbă de uitare.
Şi-mi pare rău că am ajuns aici,
Când puteam să fac şi eu la fel.
Dar eu am o minte
Care îmi ţine memoria vie.
Şi memoria te are pe tine.
Şi dacă ai impresia vreodată
Că te-am uitat,
Te-nşeli!
Nu te-am uitat,
Doar mă abţin să nu te caut,
Pentru că ştiu cât valorez în ochii tăi.
Nu am cum să te uit,
Nici pe tine,
Şi nici pe oricare altă persoană.
Am o memorie prea bună,
Şi nici nu ştiu să uit.
Şi n-o să învăţ să fac asta.
Niciodată.