Lumină

E ziua în care îţi dai seama
Că nimic nu-i al tău.
Deşi pare că ai,
Nimic nu-ţi aparţine.
Nici măcar hainele care încearcă să ascundă
Goliciunea sufletului.
Sau a gândurilor.
Nici măcar vorbele adresate ţie
Nu-ţi aparţin,
Pentru că n-au pornit de la gânduri reale.
A fost o schimbare care, de fapt,
N-a fost.
Poate c-ar fi mai bine
Să stingi lumina.
De-afară se vede tot,
Şi tocmai,
Că nu e nimic de văzut.
Ai crezut în zâmbete ascunse după cuvinte,
Dar sunt simple fotografii,
Atât.
Nimic mai mult.
Nimic din ce ai nu-i al tău.
Şi timpul ţi-l fură tot ei,
Şi te lasă şi fără el,
Şi uneori şi fără minte,
Şi fără inimă,
Şi fără vise,
Şi totul miroase-a umbră şi gri,
Aşa cum ar fi cerul acum,
De n-ar fi seară.
Aş râde de prostia ta,
Dar mi-e teamă că vulnerabilitatea
A luat deja locul multor sentimente.
Ai rămâne aici,
Unde nu aparţii,
Dar de unde nu te dă nimeni afară.
Aş şti un loc de unde poţi să fotografiezi
Întunericul apei,
Dar nu ai ustensilele necesare.
Ai rămâne aici pe veci,
Dac-ai şti că poţi opri timpul
Să nu mai curgă.
Ai sperat cuvinte,
Şi idei,
Şi deziluziile fac cuib în tine.
Nu-ţi strânge ochii,
Căci îţi va fi udat interiorul.
Eşti la drumul acela,
Când nu poţi da înapoi,
Pentru că nu e nimic înapoi.
Iar înainte e şi mai şi.
Să ştii că papionul roşu de la gât
Nu îţi acoperă povara interioară
Pentru că suflul tău
E acelaşi trist care fuge departe
Atunci când tu nu vrei să îl asculţi.
Nu ai regrete,
Doar promisiuni,
Împărţite ca la pomană,
Că te pricepi la asta!
Ascunde tot ce nu deţii,
Poate într-o zi vor fi ale tale.