Revenire

Făcusem destule,
Gândisem destule.
Dar un lucru nu îl făcusem.
Îmi doream să uit totul.
Orice amintire cu tine,
Orice minut din viaţă pe care mi l-ai luat,
Când nici măcar nu vrusesem
Să ţi le dau.
Dar le-ai luat tu şi fără să îmi ceri voie,
Aşa cum îmi luai acum minute de tăcere,
De parcă tu îmi vindeai mie timpul meu.
Când ajunsesem la un asemenea târg?
Cum?
Şi nu, nu regretam.
Nu aveam ce să regret.
Ce acţiuni?
Alea care nu s-au întâmplat?
Amintirile,
În schimb,
Erau pe bandă rulantă în capul meu.
Erau doar câteva,
Dar se repetau la nesfârșit,
Ca şi cum nu mai eram capabilă de alte memorii.
Ah, da,
Uitasem,
Că tu îmi vindeai mie tocmai timpul meu,
Presărat cu multă tăcere,
Ca atunci când pui sare pe o roşie.
Sau pe o rană...
Nu puteam să renunţ,
Dar cerusem uitării să te urmeze în mintea mea,
Şi să şteargă orice urmă de tine,
Ca şi cum nu ai fost acolo,
Ca şi cum existenţa ta nu-mi era cunoscută.
Şi nu ştiu dacă m-am făcut înţeleasă,
Dar cine erai tu să îmi prezinţi mie tăcerea
În tot calmul ei?
Nu erai la orice pas,
Dar se întâmpla cumva ca în tot labirintul
Să te găsesc.
Pentru că mintea mea nu putea sta potolită.
Şi eu îi ceream ei să înceteze,
Dar toate trebuiau să plece de undeva.
Într-o direcţie anume.
Spusesem tot,
Şi opunerea ta era răspunsul.
Ştiai să te opui... prin tăcere...
Ai fost ciudat,
Atât de ciudat
Încât te-am înţeles pe deplin.
Ştiam cum "joci"
Şi de ce.
Eu îmi doream să uit,
Atât de tare...
Dar ştii ce se spune despre valuri, nu?
...
Şi eu sunt la fel ca ele.

Pasaj

Ai fost ca un trofeu pe care nu l-am câştigat niciodată.
Deşi luptasem atât de mult să-l câştig.
Tu nu înţelegi?
Încălcasem principii,
Doar pentru tine,
Şi tu nu ai avut ochi să vezi.
Era ca şi cum îmi primeam pedeapsa
Pentru că am îndrăznit prea mult...
M-am pierdut pe mine pe drumul ăsta,
Către tine,
Şi am căzut până jos,
Jos de tot,
Încât valoarea mea nu mai exista,
De parcă nu eram făcută din valori.
Nici când iubisem,
Nu făcusem atât de multe.
Întrebări am avut cu miile,
Dar nu ai ştiut să răspunzi,
De parcă tăcerea ta putea clarifica
Toate acele momente care dureau...
Şi da, tăcerea ta clarifica doar imagini,
Şi oferea prea multe răspunsuri,
Când eu aveam nevoie pentru fiecare întrebare
De un răspuns,
Nu de mai multe.
Nu eram la piaţă,
Să mă fi dus să-mi fi ales singură răspunsul,
Să-l cântăresc,
Şi în final să-l fi plătit,
Dacă aveam cu ce.
Deşi am plătit pentru răspunsurile tale absente
Mai mult decât aş fi plătit
Pentru orice altceva.
Ce soi de concurs era ăsta,
Şi ce fel de premiu erai tu?
Şi zile, şi nopţi,
Căutam să ajung acolo,
Dar drumul către tine fusese pavat cu dureri,
Plânsete,
Neînţelegeri,
Şi pare-se că tot eu aveam de pierdut.
Eu luptam pentru trofeul din tine,
Eu pierdeam pe măsură ce făceam asta.
Nu am înţeles,
Şi nu am vrut să înţeleg,
Şi uneori mă întreb şi eu acelaşi lucru:
De ce pentru tine?
Am să las tăcerea mea să îţi răspundă
La veşnica ta întrebare.
Nu pentru că şi eu am primit tăcere,
Iar eu îţi plătesc cu aceeaşi monedă,
Ci pentru că ţi-am răspuns
De mult prea multe ori la ea,
Şi nu ai ascultat, totuşi,
Răspunsul ăla niciodată.
Păcat de tot începutul ăla frumos,
Dar eu m-am schimbat.
M-ai adus mult prea jos,
Şi nu mai vreau nimic.
Am fost profundă,
Iar tu ai fost atât de superficial...
Să fii fericit,
Concursul ăsta s-a încheiat înainte să fi început.
Am realizat-o mult prea târziu,
Aşa că nu mai e nimic de făcut.
Eu o să plec.
Tu dormi în continuare...

Răsfrânt

Mi-aş dori să te găsesc în toate.
Să te sorb de ultima ploaie,
După ce peste tine va fi plouat cu lacrimi.
Nu mai contează ale cui...
Mi-aş dori să te simt în scris,
Pe ultima foaie de la începutul cărţii,
Iar scrisul să îţi şteargă amintirile,
Nu mai contează care din ele...
Mi-aş dori să îţi arunc simplitatea
Ca un bumerang,
Să se reverse peste clipele alea lungi
În care eternitatea are sfârşit,
Şi tu eşti aievea.
Nu mai contează cu cine eşti aşa...
Mi-aş dori să îţi surâd zâmbete,
Pe care doar perna ţi le vede,
Şi le oferă la schimb pe nori de lacrimi,
Sau haine care îmbracă muzica
De o asculţi când glasul acela pătrunde şi în oase,
Nu mai contează cu ce motiv...
Mi-aş dori să îţi închin idei
Pe care dezvoltarea le-a ucis,
Şi le-a aşezat pe sârmă ca să fie expuse,
Şi care să emane din tine,
Ceea ce tu pierzi pe drum,
Nu mai contează când...
Mi-aş dori să îţi presar
Fire de nisip fin,
Zdrobite din plantele care susţin că luna
N-a vrut să mă oprească când visam,
Nu mai contează la cine...
Mi-aş dori să te văd expus la cea din urmă vizită
A tuturor spre locul din neant,
Care nu s-a descoperit,
Nu mai contează de ce...
Mi-aş dori să îţi simt privirea,
Cum îmi fixează dorinţele,
Şi să le prindă în zbor,
Pe sârmă,
Lângă ideile care emană din tine
...ceea ce eu vreau să uit...
Nu mai contează pentru ce...
Mi-aş dori să nu îţi fi văzut savoarea,
Cum cobora încet,
Din minte,
Către inima mea,
Încercând să otrăvească ultima fărâmă din mine,
Căci luaseşi tot,
Şi nu-mi mai eram a mea...
Mi-aş fi dorit să îţi fi simţit suflarea
Pe gât,
Atunci când vântul ar fi bătut
Atât de lin,
De se cutremura apa
De fiori,
Pe care îi lăsai să cadă pe pământ,
Neîndemânatici,
Ca doi adulţi sorbind poveşti
La lumina ochilor ei...
Mi-aş fi dorit,
Dar...
... nu mai contează...

Bad vs normal

Everyone says I'm not good
At decisions.
Is there anyone good as making them?
Maybe they are right.
My decisions are bad.
Bad for them,
Not for me.
Yeah,
I don't practice the balance thing.
Act and don't react.
This is the way I'm thinking right now.
I bet you were about to miss
The whole adventure,
If it wouldn't have been
My bad decision.
Too bad for you
'Cause you have limits.
I pass them,
What good to have them there?
There is nothing to lose.
Not now,
Not ever.
I'm not scared,
Can you see how relaxed I am?
Like the whole life thing
Is not to make any decision.
This is me.
I make mistakes?
Of course,
I'm human.
But guess what!
I don't call them this way,
Because every mistake is actually a lesson.
My life's lessons.
And every decision takes me
In the "learning mood".
So how can you tell me
That my decisions are bad,
If I am learning all the time
Something new?
There are lots of feelings to be discovered,
Why should I stop to only a few?
This is me.
And my decisions are never bad.
Whether you do understand,
Or not.
Neither are yours.
Learn,
And be you.
This is all that matters.

Chemare

Sunt oameni care vin şi pleacă.
Sunt oameni care pleacă,
Şi pe urmă vin.
Sunt alţii care se întorc.
Deşi n-au plecat niciodată,
Sunt alţii care...
Doar în momentele acelea
Mintea mea începea să-l cheme.
În niciun alt moment nu.
Şi,
Deşi memoria mea cunoscuse amintiri
De tot felul,
Învăţasem o regulă simplă.
Trăiesc după reguli,
Dar le încalc mereu...
Regula?
Putea fi încălcată.
Şi totuşi,
Îmi apăreai de parcă tu erai personajul.
Principal.
Dar nu în realitate.
Ei nu ştiau că eu te chem,
Atunci când ei aveau impresia
Că toate momentele tandre
Erau ale lor.
Dar ştii ce?
Nici eu nu te chemam.
Mintea mea o făcea.
Refuzam,
La început,
Să te aducă şi pe tine,
Ce făceam,
Triunghiul amoros?
Eram deja doi,
Era nevoie de o a treia persoană?
Şi mai observasem încă un lucru,
Pe care l-am înţeles mult mai târziu.
Te chema doar pe tine,
Căci tu erai memoria mea,
Şi amintirile.
Drumul tău trecuse prin inimă,
Deşi după tine au mai venit,
Şi-au mai plecat
Şi alte persoane.
Dar niciuna nu-mi făcuse rău,
Aşa cum tu ai făcut-o.
Şi totuşi,
Pe tine te chema mintea,
În momentele cele mai intime.
Ca şi cum ar fi vrut să fi fost acolo?
Am realizat că tu mi-ai lăsat amintiri,
Iar amintirile care dăinuie trebuie să fie complete.
Şi frumoase,
Şi urâte.
Tu mi le oferiseşi pe amândouă,
De asta nu îmi aduceam aminte de ceilalţi.
De asta mintea mea te chema doar pe tine.
Îmi amintesc şi acum când a spus-o:
"Dacă tot te uiţi înapoi,
Priveşte doar amintirile frumoase."

Urare

Îmi lăsase un gust ciudat,
Care aducea a nehotărâri.
Am simțit gustul şi la câteva zile după ce gustasem,
Deşi făcusem totul să scap de el.
Mai exact,
Să nu mă gândesc.
Aşa scapi,
Când gândurile nu sunt îndreptate în direcția aia,
De unde vrei să scapi...
Nu ştiam nimic,
Deşi avusesem impresia că ştiu.
Nu ştiam ce să îţi mai zic,
Dar undeva trebuia să se termine, nu?
"Mulțumesc",
Îţi spusesem,
Mult prea târziu.
Îţi păruse rău,
Dar nu puteai trece peste orgoliu.
Normal, tu nu erai eu.
Iar eu nu eram orgoliu.
Îţi plăcea să construiești ziduri,
Dar ai construit ziduri între noi.
La început, le făceai pentru protecția ta.
Pe urmă nu ai mai făcut.
Şi când am vrut mai mult,
Ai început să construiești ziduri.
Între mine şi tine.
Ai pus unul.
Eu am întrebat "De ce?".
Ai mai pus încă unul,
Şi încă unul,
De parcă în lumea asta erau două regate:
Al tău şi al meu.
Continuai să îmi laşi orice gust,
Dar nu era un gust care să mă facă
Să stau.
Nu puteam.
De ce aș fi făcut asta?
Nu dormeai de dor,
Iar mie nu-mi mai păsa.
Erai trecut,
Şi trecutului nu-i e permis
Să stea în prezent.
A avut timpul lui,
Aşa cum fiecare dintre noi l-a avut.
Dar nu în acelaşi timp.
Şi tot aveam un gust după plecarea ta,
Şi-aş fi vrut să înţeleg de unde toate nehotărârile.
Dar scăpasem de gând,
Şi implicit de tine.
Am crezut asta.
Multă vreme.
Până când...

Zebră

Poate că simţeam nevoia să mă asculţi.
Poate că voiam să te simt aproape,
Să ştiu că nu vorbesc în zadar,
Să aud o vorbă din partea ta,
Orice ai fi zis.
Ai preferat de multe ori tăcerea,
Îţi era o mai bună prietenă decât am fost eu?
Aşa e, atunci când ne e bine,
Uităm,
De multe ori,
Cine ne-a fost aproape.
Am vrut să te ajut să treci peste,
Mi-am dorit mult să te văd bine.
Am încercat,
În felul meu,
Să fiu aproape de tine.
Ştiu că aveai nevoie să te vindeci.
Şi mi-am dorit din suflet să pot fi eu ajutorul tău,
Impulsul de a vrea să vezi alte perspective.
Şi ştiu că te-am rănit, minţind,
Dar am minţit de frică... că voi pierde
Legatura aceea cu tine,
Pe care am crezut-o... specială...
Acum taci,
Iar eu îţi aduc aminte de ea, aşa ai zis cândva.
Pentru că vorbim la fel, gândim la fel...
Zici?
Poate avem idei asemănătoare,  dar...
Suntem diferite.
Aş vrea să ştiu ce e în mintea ta acum,
Şi ai pus un perete.
Aşa cum îţi spuneam, la început,
Când te învăţam "regulile".
Ai pus un perete între tine şi mine,
Şi e prea înalt să sar peste.
Tu ai gaură, să mă vezi,
Eu nu pot să te văd...
Eu îţi zic ce e în mintea mea,
Tu taci...
Tăcerea ta mă întristează.
Cum ţi-ar fi fost ţie, atunci când ţi-a fost greu,
Să tac şi eu?
Tu cum te-ai fi simţit?
Ţi-am spus lucruri ciudate, poate,
Pentru că tu tot tăceai,
Iar eu nu spun lucruri ciudate.
Vezi la ce nivel m-a adus tăcerea ta,
Şi neînţelegerea?
Nu înţeleg,
Şi tu nu clarifici nimic.
Nu ştiu de ce insist.
Poate pentru că renunţ foarte greu.
Extrem de greu.
Ştiu că se poate mai mult de atât,
Mereu se poate.
Tăcerea ta exprimă multe,
Mai multe sensuri decât exprimă cuvintele.
Aş vrea să ştiu ce pas să fac,
Dar tu nu spui nimic...
Mi-am cerut scuze,
Ce vrei să fac mai mult?
Respect orice decizie iei,
Şi adu-ţi aminte că mă implic,
Pentru că-mi pasă.
Altfel nu mai eram aici,
Nu mai scriam nimic din toate astea...
Spune-mi ceva,
Orice,
Dar spune-mi...
Să fii clar, te rog,
Înţeleg mai greu...
Dar zi ceva,
Nu mai lăsa tăcerea să mă omoare...

Exagerare

"Pune-ţi o dorinţă!" îmi spusese,
Şi eu închisem ochii.
Ce trebuia să cer?
Făcusem mult prea mult rău,
Încât să vreau,
De data asta,
Binele.
Aşa că n-am suflat în lumânări,
În fond,
Nu existau.
Era doar cu privirea acolo,
Căutându-mă,
Aşteptând ca la fiecare coborâre de-a mea
Să îi regăsesc paşii pe care îi pierduse
Cu altcineva.
"De ce insist?", am întrebat eu.
"Pentru că tu crezi în ceva", îmi răspunse.
Nu mai credeam în nimic.
Cum puteam să dezvălui că pasiunea din sărut
Nu era reală?
"Ai fi mers mai departe?" am întrebat eu.
Rămăsese fără răspuns,
Ca întotdeauna,
De parcă eu eram adesea vinovată
Pentru bătăile inimii lui.
Ştiu că mă căuta,
Recunoscuse.
Iar eu eram tot mai slabă,
Găsindu-mi defecte acolo unde nu existau...
Îmi spusese să îl dau uitării.
De fapt,
Devenisem un soi de slăbiciune,
Şi îi făceam rău.
O simţise din plin,
Aşteptând tăcerea mea.
Dar nu puteam să tac.
Nu puteam,
Pur şi simplu.
Lipsa mea îl bucura,
Şi lăsa totuşi, semne,
C-ar vrea să mă vadă.
Sau aşa vedeam.
Mă lăsam condusă de închipuiri,
Şi controlam tot.
Mai puţin pe mine.
"Unde vrei să ajungi?" mă întreba din priviri.
"La tine", i-am spus, nedumerită.
"Ne despart mări şi ţări", adăugase.
Nu-mi era frică de distanţe,
Dar ştiam că o dată plecată,
Existau toate şansele să prefer marea, în locul lui.
I se părea cum că întrecusem orice limită,
Şi-acum mă punea să îmi pun dorinţe?
Mi le pusesem,
Dar nu i-am spus.
Căutam amândoi ceva,
Şi ne-am călcat sentimentele.
El mai mult,
Avea piciorul mare.
Dar eu mai intens,
Ştiam să mă joc cu vorbele.
Ar fi vrut să încetez,
Dar eu mai mult ca el.
Am închis ochii şi mi-am pus o dorinţă.
"Vreau să cunosc ce îţi provoacă ţie fuga".
Îmi scrisese pe-o hârtie,
Cu litere extrem de mici.
"...tu".

Nepăsare

Acceptasem să cred
Că va fi diferit,
Ca de fiecare dată.
Şi mă trezisem la sfârşitul ei.
Cufundată-n uitare era şi ea,
Şi el,
De parcă amnezia înconjura tot.
Unde erau mâhnirile,
Şi de ce minţisei?
Ochii tăi fixau
Privirea mea pierdută.
Voiai să-ţi duc dorul?
Sau ce voiai?
Îmi spuneai lucruri pe care nici tu
Nu le credeai,
Ţi-era teamă că mintea
Ar fi trecut la un alt nivel?
Ah, da!
Mintea ta o făcuse deja,
Şi-o aştepta şi p-a mea,
Dar eu eram guvernată de suflet,
Iar tu nu ştiai asta.
Scăparea ta mi-a arătat privirile tale,
Ştiam să mă opresc la timp.
Ai fi vrut o continuare,
Dar ai găsit una mai bună.
Se potrivea pe stilul tău.
Acceptasem,
Dar îmi dovedeai pe zi ce trece
Contrariul.
Îţi dai seama ce repulsie i-ai provocat
Minţii mele?
Sufletul îmi plecase,
Şi-am iubit lucrul ăsta
Pentru prima oară.
Însemna că nu meriţi nimic,
Nici măcar o altă vorbă frumoasă.
Aveai prea multe dileme,
Iar eu tocmai ce căpătasem unele noi.
Tu chiar crezi că le voiam şi pe ale tale?
Te dădusem uitării,
Venea sfârşitul ei,
Şi tot acolo eram.
Aşa că am plecat mai departe...

Greu

Începi,
Și ți se pare că un nou început
Va pune ordine în viața ta.
Ți-e frică, totuși,
Să privești înainte,
Dar nu ştii de ce.
Ai pierdut ceva din tine
Cu acest nou început,
Și-ai vrea să te întorci,
Să te întorci la momentele în care
Nimic nu perturba liniştea din tine
Și din jur.
Dar viața nu stă în loc,
Și alegi să mergi mai departe.
Sau nu alegi,
Se întâmplă, pur și simplu.
E vremea pentru oameni noi,
Care să îți ofere bucăți din tine
După care te tot uiți înapoi.
Fiecare din noile persoane deține
O parte din tine.
Sau poate nu-i așa,
Dar te minți,
Pentru a nu îți mai provoca dureri de gât...
Ar trebui să ai ochi la spate,
Pentru a privi mereu locul de unde pleci,
Ce laşi în urmă,
Amintirile la care nu renunți,
Pentru că îți țin loc de cald,
De iubire,
De sete,
Mai ales de sete...
Sete de tine,
De oameni,
De vise,
De lucruri comune,
De priviri,
De tot ce a fost...
Începutul nu e, de fapt,
Un început.
Lumea cea nouă nu a adus bucăți din tine,
Ci doar dezamăgiri.
Îți deschizi sufletul,
Și nu este de dorit.
Cine are nevoie de sufletul tău bolnav?
Vindecarea nu există,
Cât mereu te uiți înapoi...
Te doare pe interior
Ca o rană sângerândă,
Care nu se închide,
Nu se închide,
Și nu se închide...
Îți clădești un sfârșit continuu
Pe un morman de aşteptări,
Dezamăgiri,
Nepăsări,
Și speri la mai bine.
Ce-i de făcut?
Dar nu faci totul, deja,
Așa cum trebuie?
Cine are nevoie de oameni noi,
Când trecutul ține loc de toate?

Înfrângere

Îmi doream să am parte de tine,
Și-am început ceva pentru că tu începuseşi.
Îți văzusem primul gând,
Dezvelit,
Și îmi părea cum că nu avem nimic să ne lege.
Făceai din priviri
Ceea ce nu spuneau cuvintele,
Vorbeai prea mult...
Iar când îndrăzneala mea de pe inel
A coborât asupra ta,
Am zis că stau cam prost cu încrederea.
Dar n-aveam nimic de pierdut,
Niciodată nu am nimic de pierdut.
Am decis că soarta îți e potrivnică,
Mai ales că erai în impas.
Iar eu,
Cea care ți-ar fi dat o mână de ajutor.
Și ți l-am dat.
Și-am prins drag de tine
Și de situația ta.
Eram unica ta scăpare
Din toate nebuniile care te mâncau de viu.
Am simțit nevoia să-ți fiu tot mai aproape,
Și poate că am fost prea mult.
Prea sinceră.
Ți-am dezvăluit adevărul,
Dar uneori adevărul îndepărtează,
Nu apropie...
Aș fi vrut exact acea dorință de-a ta,
Am avut-o și eu și încă o am.
Dar oboseala ta se plictisește cu mine,
Și nici inima n-a mai rezistat.
Te-aş ruga,
Din suflet,
Să-mi frângi inima,
Să ştiu că mai există
Acolo unde se crede că e.
Dar ție ți s-a luat de tot jocul ăsta.
Nici inimi nu mai vrei să frângi,
Și ți-am adus-o pe tavă.
Nu ai chef.
Eu nu am nimic.
Prea multă dăruire mult prea devreme?
Nu regret,
Nu mai am interior,
Aşa că mi-e indiferent.
Și totuși,
Cu mine cum rămâne?

Vindecare

Îmi pun imaginația la contribuție
Pentru a aduce în prim plan
Momentele cu tine.
Nu mi-ai rămas în memorie
Ca acel tatuaj care mă obsedează,
Și care îmi apare în fața ochilor
De fiecare dată când întorc capul după tine...
Nu te țin minte,
Dar te-am lăsat să-ți pui amprenta
Pe mine.
În orice mod ai fi vrut.
Am ales amândoi unul senzual,
Dar oare chiar amândoi am ales?
Mintea respinge cu desăvârșire orice urmă de tine.
Eşti contradicția,
Contrariul,
Și tot ce am respins mai mult pe lumea asta.
Și nici mintea nu vrea să ocupe din tine
Un spațiu.
Oricât de mic.
Continuarea n-ar fi fost,
Dacă îndrăzneala n-ar fi existat.
Întrebarea e:
Cât ai fi dispus să mergi mai departe?
Pe mine să nu mă întrebi,
Eu trăiesc prezentul,
Confuz,
Neclar,
Dar acum.
Memoria mă lasă,
Sau doar nu vrea să-şi amintească de tine?
În mintea mea nu se dau lupte,
Așa cum mă aşteptam.
Credeam că o să-mi rupi sufletul în bucăți,
Dar uitasem că și sufletul
Mi-a plecat o dată cu mintea.
Eu îmi asum orice risc.
Sunt prea indiferentă acum,
Și prea refuză eul din mine
Tot ce însemni tu.
Ai prea multe defecte.
Iar eu pe cel mai mare:
Că îți găsesc defecte.
Dar prea ai...

Iremediabil

Parcă ieri era azi,
Şi azi nu mai are scăpare...
Sunt momente care dispar,
Dispar din tine,
Încet, încet,
Ca şi cum totul se termină,
Şi te lasă într-un ocean de nesiguranță,
Incertitudini,
Şi idei pe care le arunci,
Sau le laşi să zacă acolo,
Până dispar şi ele
Ca toate acele momente,
Sau că toate acele persoane,
Care se sting,
Îşi sting privirile,
Închinzându-te în neant...
De ce ai impresia că eu nu simt nimic?
De ce ai impresia că dacă am schimbat
Locul,
M-am schimbat şi eu de tine?
Am dispărut puțin,
Rămăsesem pe drum,
Şi tu ai dispărut de tot...
Mi-am îngropat inima în aparențe,
Şi nu văd profunzimea lucrurilor.
Ai decis să te întorci acolo unde
Nu aparțineam,
Şi nu te pot aduce în stadiul de priviri
Care doresc...
Am uitat,
M-ai uitat,
Am o altă casă acum,
Iar pierderea din mine mă schimbă.
Şi totuși,
De ce crezi că nu simt nevoia să te aud,
Căutându-mă sub atingeri,
Respirații,
Concepte,
Libertăți?
Eu sunt tot aceeași,
Doar că timpul e altul,
Tu eşti altul,
Prezentul e altul.
M-ai uitat în oceanul de "ne-stări".
Şi eu mă voi lăsa uitată în ocean,
A venit vremea să fim genii în ale uitării...

Seren

La început ți-am iubit mâinile.
Nu pentru că mă luai în brațe,
Asta n-o făceai.
Nu pentru că scriai cuvinte frumoase,
Erai lipsit de ele.
Nu pentru că erau frumoase,
Cu degete lungi,
Pentru că ştii cum erau.
La început ți-am iubit mâinile
Pentru că le-am iubit.
Fără motiv.
Pe urmă a urmat chipul.
Ți-am iubit şi mâinile,
Şi chipul.
Aveai un chip frumos,
Atât de frumos,
Şi ochi care căutau liniştea.
Pe care o tot căutai în mine.
Sau în afară.
Ți-am iubit mâinile,
Şi chipul,
Dar nu-ți puteam iubi chipul la adevărata valoare,
Dacă nu renunțam la mâini.
Am renunțat la mâini,
Ca să-ți pot iubi chipul mai tare.
Pe urmă ți-am iubit corpul,
Ți-am iubit chipul şi corpul.
Nu pentru că aveai un corp sculptat de ungherele minții mele,
Nu pentru că era baza pentru capul meu culcat,
Ci pentru că era corpul tău,
Erai tu,
Şi era de-ajuns.
Dar tot se putea mai mult,
Şi-am renunțat la chip,
Ca să iubesc corpul tău aşa cum trebuia.
Pe urmă ți-am iubit tatuajele,
Imprimate din sentimente,
Dureri,
Dorințe,
Căutări...
Ți-am iubit şi corpul,
Şi tatuajele,
Dar nu puteam duce iubirea la alt nivel,
Aşa că am renunțat să-ți mai iubesc corpul.
Ți-am iubit tatuajele,
Mi-am făcut pătură din ele,
Şi am păstrat şi unul pentru mine.
Pe urmă ți-am iubit mintea,
Pentru că ea dădea gândurile,
Şi nu-ți iubeam gândurile,
Dar îți iubeam mintea.
Gândeai în căutare,
Şi pentru că nu găseai,
Lăsai mintea deschisă.
Dar nu puteam iubi mintea cu totul,
Dacă nu renunțam la tatuaje.
Şi-am renunțat la tatuaje,
Să pot iubi mintea în toată splendoarea ei.
Pe urmă a apărut ultimul drum.
Către inimă.
M-ai copleșit.
Era extraordinar!
Îți iubeam şi mintea, şi inima,
Dar trebuia să fie mai intens.
Am renunțat la minte,
Să-ți iubesc inima.
S-o descopăr până la ultima suflare,
Şi-atunci am realizat:
Nu puteam iubi doar mâinile,
Doar chipul,
Doar corpul,
Doar tatuajele,
Doar mintea,
Doar inima.
Nu puteam iubi doar părți din tine,
Pentru că eu lăsasem din mine ceva
La fiecare oprire din tine.
Trebuia să mă adun la loc,
Şi să te iubesc pe de-a-ntregul.
Şi ai fost prea mult pentru mine.
...
Şi azi caut bucăți asemănătoare cu ale mele,
Cele pierdute,
Ca să mă refac.
Şi totuși,
Ți-am iubit mâinile,
Nu pentru că mă luai în brațe,
N-ai făcut-o.
Nu cât aş fi vrut eu...

Întrebări

Sunt locuri pe care nu vrei să le descoperi.
Sunt locuri în care vrei să ajungi.
Sunt locuri în care ai vrea să revii.
Sunt locuri în care ai dubii: vrei să te afli.
Sau nu vrei să te afli.
M-am gândit că cel mai bine
Ar fi să fac o hartă.
Tu prin ce loc vrei să intri în mine?
Din ce loc vrei să începi explorarea?
Am să scriu pe hartă,
Sub formă de notă de subsol,
Faptul că mulți, foarte mulți,
Pornesc descoperirile din mine
Prin ochi.
Da.
Prin ochi.
Se înfățișează în fața mea,
Uitându-se la mine.
Explorarea a început.
Au primit undă verde,
Şi nu-i pot lăsa să nu intre.
E absurd,
Ar trebui să închid ochii.
E drept,
Unii sunt mai şmecheri,
Lasă la urmă explorarea prin ochi.
Şi decid să intre în mine prin alte căi.
Prin urechi.
Pot închide ochii,
Ca să opresc explorarea cuiva ce vrea să invadeze
Perimetrul meu restrâns,
Dar pot să nu aud?
Aud, am auzul fin...
Şi uite, unii încep prin calea asta.
Auzul meu se-nclină,
Şi mă simt ca într-o mare de soare.
Adie vântul lin,
Şi cuvintele rostite îmi invadează trupul,
Căutându-şi locuri doar ale lor.
Fiecărei părți din mine
Îi corespunde un cuvânt.
Sunt plină de cuvinte,
Dacă mă privești.
Sunt casă pentru cuvintele lor,
Care se-aştern ca o pictură monumentală,
Lin.
Alții decid să înceapă explorarea din mine
Folosindu-se de atingeri.
Atunci când decid să nu văd,
Şi de-auzit nu aud decât ploi,
Vin oameni care lasă pe cuvinte
Stări.
Sunt cuvinte care au nevoie de acoperiş,
Căci casa mea nu le poate ține pe toate.
Le mai pierd,
Corpul meu freamătă dorul cuvintelor căzute.
Au fost prea multe,
Nu mai era loc...
Atingerile persoanelor care mă explorează
Oferă punți,
Acoperişuri,
Cuvintelor.
Alți exploratori sunt mai vicleni,
Şi decid că locul de pornire către descoperiri
Trebuie să fie din minte.
Dacă mintea îți dă voie,
Toate celelalte se supun.
E drept, pentru a începe explorarea de-aici,
Trebuie totuși,
Să fi trecut,
Rapid,
Cel mai rapid posibil,
Prin ochi şi auz.
Atingerile nu sunt întotdeauna puncte cheie.
Cea mai periculoasă explorare
E cea care porneşte din inimă.
Ce cauți acolo,
Cine ți-a dat voie să intri?
Am puține chei,
Şi un singur lacăt uzat,
Deşi probabil au fost făcute copii după cheile alea puține,
Prea mulți au început explorarea de-aici,
În ultima vreme,
De parcă inima mea e un refugiu.
Corpul mi-e casă pentru cuvinte,
Trebuie să-mi fie şi inima casă pentru ceva?
Mulți decid,
Însă,
Că închid ochii prea mult,
Sau că nu aud nimic,
Şi că atingerile nu acoperă nimic.
Şi puțini dintre ei merg mai departe.
Puțin mai departe.
Sunt unii care nu se satură,
Şi explorează fiecare colțişor,
De parcă eu nu mai exist.
De parc-au descoperit pierderea din mine,
Sau sufletul ascuns în pustiu.

Linie

Ce visezi când eşti cu mintea concentrată?
Ce vezi când pleoapele-ți acoperă ochii,
Strălucind în întuneric libertăți concrete?
Ai vrut, şi-ai primit.
Renunți aşa uşor la toate?
Îți ții dorul în sticluțe.
Pe unele le-ai spart, din greşeală,
Şi-a-nceput să-ți fie dor,
De dinainte de-a pleca.
Alte sticluțe, ştiu,
Zac în unghere luminate,
Doar, doar, le vei privi cu interes,
Mai ales că sunt inscripționate.
Unele cu nume,
Altele cu idei,
Altele cu lucruri concrete.
Ai strâns o viață de om într-un loc,
Şi-acum muți locul în alt om.
Ce iei în bagaj?
Cineva pusese sticluțele tale cu dor,
Ca nu cumva să le uiți în oameni,
Sau şi mai rău: să le uiți de tot.
Dai semne,
Speri,
Priveşti,
Şi toți se uită ciudat la tine.
"Tu ce-i mai fi vrând?"
Sunt dureri care-ți plac,
Şi care te făceau om.
Pe astea le laşi în urmă.
Şi ce mai laşi în urmă,
Şi ce iei cu tine?
Iei dispariție,
Şi laşi urme.
Urme de tine.
În ceilalți.
Peste tot.
În gânduri, în priviri,
În râsete.
Laşi sticluțele de dor,
Bagajul e prea plin.
Diminețile se adună,
Cântându-ți rămas bun.
Plecarea ta e iminentă.
Ai fi vrut, cât ai fi vrut...
Îndrăzneai să ceri universul pe tavă,
Şi oameni potriviți ție,
Cu care să schimbi libertăți variate,
Pasagere,
Arzânde.
Ai primit universul pe tavă,
Şi suflete rătăcite în prag de dor.
Lumea ta s-a sfârșit.
"Nou" este cuvântul pe care trebuie să-l ştii.
Iubeşte-l,
Este noua ta casă.
Alungă orice dor,
Şi nu te uita în urmă.
Toate au menirea să te țină-n loc.
Bagajul e prea uşor,
Hai, pune, totuşi,
O sticluță cu dor.
Dar vezi, alege bine!
Nu vrei cumva să te întorci...

Puțin

Vine o vreme când analizezi totul.
Iau naştere interpretări,
De parcă suflul vieții vine din ele.
Cum altfel?
Treci totul prin prisma gândirii,
Pentru că nu vrem să ne oprim din a face asta.
Ce va face mintea,
Dacă tu stai să contempli sufletul tău?
Gândim,
Mereu gândim,
Şi totuşi...
O facem mecanic,
De parcă nu gândirea contează,
Dar ne bazăm strict pe ea.
O ducem la rangul de... divinitate...
Renunțăm la gânduri,
Renunțăm la noi?
Ar trebui să ne gândim mereu
Măcar la un singur lucru.
Şi bun.
Întrebarea pe care-o am în minte
M-ar lăsa fără răspunsuri,
Pentru că uităm să gândim cu sufletul.
"Pe tine ce te motivează?" mă întreabă mintea.
Zi de zi,
Uit de ce o fac.
Ceea ce fac.
Nici măcar nu mă gândesc la asta.
Am preluat viața ca pe ceva mecanic,
În care toate sunt,
Ca într-un puzzle,
Puse cap la cap.
Mereu același puzzle,
Chiar dacă forma pieselor e diferită.
Imaginea de ansamblu e aceeași.
Şi parcă nu puteam să văd ansamblul!
Gândim prea abstract
Pentru lucruri prea concrete.
Şi invers.
Ne-am însuşit motivații,
Dar uneori dăm înapoi.
Cine era în toată această luptă?
Mintea sau sufletul?
Alegi imagini diferite,
Pe același piese de puzzle.
Ți-ar spune alții că nu-i posibil,
Dar granițele doar noi le-am creat.
Pot exista,
Sau nu,
Şi motivația poate lipsi uşor din peisaj.
Dar ce viață ar fi?
Vreau o mulțime de imagini noi,
Cu aceeași piesă de puzzle : eu.
Pe cât punem pariu că se poate?

Semne

Îți spui că totul are un sens,
Ascuns de tine.
Ai vrut atât de mult capătul,
Încât capătul e aici.
Ți-l închipuiai,
Ca prin vis,
Ca şi cum dorințele s-ar fi îndeplinit
După bunul plac.
Incertitudini în interior,
Nesiguranță în afară,
Exact sfârșitul lumii,
Sau sfârșitul tău.
Ştiai că vor fi compromisuri de făcut,
Dar și vărsare de lacrimi?
Calitățile bine ştiute au dispărut,
Rând pe rând,
Lăsându-le celorlalți
Cel mai amar gust din tine.
Unul care doare...
Analizezi,
Calculezi totul după bătăile inimii,
Şi te trezești că inima bate mai des
Decât o făcea până acum.
Nelinişti,
Tristeți,
Toate ies la lumină în ultimul ceas,
Ca şi cum absolut toți trebuie să vadă
Laturi ascuțite din tine.
Ce laşi în urmă și ce accepți
Pe nevăzute?
În cine te-ai transformat,
În cel din urmă ceas?
Unde eşti tu,
Şi de ce visul este parte din tine?
Ai vrut schimbări,
Atât de des,
Încât totul este la fel.
Doar tu te-ai schimbat.
Dar...
Îți place cine eşti acum?

Surpriză

Îți promiți că arunci inocența
Şi te comporți ca un om matur.
Care are limite,
Le cunoaşte,
Şi nu îndrăzneşte mai mult.
Aveam limite pe care eram în stare
Să le depăşesc.
Dacă dădeai semne că vrei să fac asta.
În fond, nu viața întreagă se bazează pe ele?
Da, o limită peste care trec
Nu mai e limită.
Am noroc că nu am depășit și alte limite,
Pentru care aş fi plătit cu alte momente
De griji,
Nelinişti,
Şi tot tacâmul.
Sunt inocentă,
Dar acum a fost cea mai mare prostie.
Pentru că sunt aşa.
Cum ar trebui să mă port acum?
Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat?
Ca şi cum nu-mi pasă?
Ca şi cum nu ne ştim și n-am împărțit cuvinte?
Ca şi cum nu ne-am fi văzut vreodată?
Sunt momente ca astea
Când îmi dau seama că visez degeaba.
Păcat că nu mă pot trezi mai des.
Din visul cu tine.
Nu mai meriți niciun gând de-al meu.
Când vei fi matur și tu,
Aşa cum pretinzi să fiu şi eu?
Hai să renunțăm,
Ne pierdem timpul aiurea.
Tu pe al meu,
În mod evident.

Ai noroc că-ți înțeleg tăcerea...

Respirație

Am nevoie să-mi agăț speranțe deşarte
De tine.
Nu ştiu de ce tocmai de tine,
Mai ales că de azi
Eşti doar un trecut pentru mine.
Un trecut care promitea atât de multe,
Şi care a fost dat uitării,
Din lipsă de sentimente reale.
Şi evidente.
Au fost gânduri care te-au adus
Aproape de mine,
Şi gânduri care-au marcat prăpastii între noi.
Ai revenit,
M-am bucurat,
Am exagerat,
Te-ai oprit,
Ai dat cumva înapoi?
Nu-i nimic,
Ştiu ce obiceiuri am,
Atunci când nu gândesc cu nimic.
Te-am şters de câteva ori din mine,
De câte ori vei reveni,
De câte ori te voi mai şterge,
Când vei pleca definitiv?
Mi-ai omorât timpul cu bucurii,
Şi iluzii,
Şi vise,
Pentru că erai o sursă continuă,
Furnizai clipă de clipă dorințe de atracție,
Pe care nu le puteam stăpâni
În nopți cu lună plină.
E ciudat, te-am tot chemat,
De dinainte de-a te şti.
Iar acum te chem cu-un nume care trădează aspecte
Din tine.
Am să încerc să înțeleg rostul,
Dar oare mai are vreun sens?
Ce mi-ai putea oferi în plus,
Pe lângă amalgamul de înțepături în minte,
Zvâcniri în toiul nopții
Şi vise nespus de clare,
Chiar când eram trează?
Am cunoscut oameni ca tine,
Şi nu mă interesează acum că fiecare e unic,
O să-ți pun etichete de tot felul,
Care nu relevă realitatea.
Dar mai contează?
Te-am şters
(Pentru a câta oară?)
Din bătăile inimii.
Fiecare are alt drum,
Fă în aşa fel încât nu ne mai găsim la intersecții.
Azi e o nouă zi.
Şi sunt o nouă eu.
Şi te-am uitat.