Pasaj

Ai fost ca un trofeu pe care nu l-am câştigat niciodată.
Deşi luptasem atât de mult să-l câştig.
Tu nu înţelegi?
Încălcasem principii,
Doar pentru tine,
Şi tu nu ai avut ochi să vezi.
Era ca şi cum îmi primeam pedeapsa
Pentru că am îndrăznit prea mult...
M-am pierdut pe mine pe drumul ăsta,
Către tine,
Şi am căzut până jos,
Jos de tot,
Încât valoarea mea nu mai exista,
De parcă nu eram făcută din valori.
Nici când iubisem,
Nu făcusem atât de multe.
Întrebări am avut cu miile,
Dar nu ai ştiut să răspunzi,
De parcă tăcerea ta putea clarifica
Toate acele momente care dureau...
Şi da, tăcerea ta clarifica doar imagini,
Şi oferea prea multe răspunsuri,
Când eu aveam nevoie pentru fiecare întrebare
De un răspuns,
Nu de mai multe.
Nu eram la piaţă,
Să mă fi dus să-mi fi ales singură răspunsul,
Să-l cântăresc,
Şi în final să-l fi plătit,
Dacă aveam cu ce.
Deşi am plătit pentru răspunsurile tale absente
Mai mult decât aş fi plătit
Pentru orice altceva.
Ce soi de concurs era ăsta,
Şi ce fel de premiu erai tu?
Şi zile, şi nopţi,
Căutam să ajung acolo,
Dar drumul către tine fusese pavat cu dureri,
Plânsete,
Neînţelegeri,
Şi pare-se că tot eu aveam de pierdut.
Eu luptam pentru trofeul din tine,
Eu pierdeam pe măsură ce făceam asta.
Nu am înţeles,
Şi nu am vrut să înţeleg,
Şi uneori mă întreb şi eu acelaşi lucru:
De ce pentru tine?
Am să las tăcerea mea să îţi răspundă
La veşnica ta întrebare.
Nu pentru că şi eu am primit tăcere,
Iar eu îţi plătesc cu aceeaşi monedă,
Ci pentru că ţi-am răspuns
De mult prea multe ori la ea,
Şi nu ai ascultat, totuşi,
Răspunsul ăla niciodată.
Păcat de tot începutul ăla frumos,
Dar eu m-am schimbat.
M-ai adus mult prea jos,
Şi nu mai vreau nimic.
Am fost profundă,
Iar tu ai fost atât de superficial...
Să fii fericit,
Concursul ăsta s-a încheiat înainte să fi început.
Am realizat-o mult prea târziu,
Aşa că nu mai e nimic de făcut.
Eu o să plec.
Tu dormi în continuare...