Chemare

Sunt oameni care vin şi pleacă.
Sunt oameni care pleacă,
Şi pe urmă vin.
Sunt alţii care se întorc.
Deşi n-au plecat niciodată,
Sunt alţii care...
Doar în momentele acelea
Mintea mea începea să-l cheme.
În niciun alt moment nu.
Şi,
Deşi memoria mea cunoscuse amintiri
De tot felul,
Învăţasem o regulă simplă.
Trăiesc după reguli,
Dar le încalc mereu...
Regula?
Putea fi încălcată.
Şi totuşi,
Îmi apăreai de parcă tu erai personajul.
Principal.
Dar nu în realitate.
Ei nu ştiau că eu te chem,
Atunci când ei aveau impresia
Că toate momentele tandre
Erau ale lor.
Dar ştii ce?
Nici eu nu te chemam.
Mintea mea o făcea.
Refuzam,
La început,
Să te aducă şi pe tine,
Ce făceam,
Triunghiul amoros?
Eram deja doi,
Era nevoie de o a treia persoană?
Şi mai observasem încă un lucru,
Pe care l-am înţeles mult mai târziu.
Te chema doar pe tine,
Căci tu erai memoria mea,
Şi amintirile.
Drumul tău trecuse prin inimă,
Deşi după tine au mai venit,
Şi-au mai plecat
Şi alte persoane.
Dar niciuna nu-mi făcuse rău,
Aşa cum tu ai făcut-o.
Şi totuşi,
Pe tine te chema mintea,
În momentele cele mai intime.
Ca şi cum ar fi vrut să fi fost acolo?
Am realizat că tu mi-ai lăsat amintiri,
Iar amintirile care dăinuie trebuie să fie complete.
Şi frumoase,
Şi urâte.
Tu mi le oferiseşi pe amândouă,
De asta nu îmi aduceam aminte de ceilalţi.
De asta mintea mea te chema doar pe tine.
Îmi amintesc şi acum când a spus-o:
"Dacă tot te uiţi înapoi,
Priveşte doar amintirile frumoase."