Baby b

I know you will leave a mark,
Everyone does.
But you're still not knowing it.
I was trying to reach you,
But maybe it's not the time.
I must take care of myself.
You must do the same for you.
I know you know jokes.
And you know I like them.
I've seen your look,
Terrible look.
You've seen mine,
Hiding...
You call me lady,
Which I am not.
Not in that way.
I'm just an ordinary girl,
But you are nice being respectful.
I will not see your look again,
The decision was taken.
You won't see my smile again,
The end has happened.
You left that mark on me,
Making me wonder,
Wanting to discover more,
And more...
I know you will miss me,
And I know you'll have the courage
After,
When I'm gone.
Will you have the courage to search for me?
No,
I know you wouldn't do it.
You think this is funny,
It happens all the time.
You are used to it,
And no one does nothing.
None of them,
None of us.
I had some conversations with you
Last night.
You will never remember this.
Where are you?
You were a piece
In the whole puzzle.
I was struggling,
I want to give up.
You had your chance,
I showed you some signs.
Now it's not worth it
Anymore.

Seeking

I am above the clouds
And I am under.
I am above the earth
And I am under.
I am in the east
And in the west
In the same time.
I am in north
And in south
In the same moment.
I'm seeking the happiness,
And happiness is seeking me.
I am easy as the wind
And I can fly all over.
I forget to close my eyes,
In order to do this.
I forget to let it go,
And I create limits for my mind.
I'm not afraid,
I just don't see the beauty anymore.
I want to dream,
But I don't remember it how.
Or it's just
That I don't care it anymore.
I know I am all over the places
And everything seen
Lies inside of me.
You, him, they are all inside of me,
I touched them with a thought,
A look
A word,
And they became part of me.
They are waves of immaterial stuff,
And they are passing through me
Like I'm passing through everything.
The whole universe is mine,
As well as them.
I am in every thing I see,
I just forget.
Like there is some point I wanna run to,
And the point gets far far away.
I'm gonna end in nowhere,
If i am not already.
Want to seek the happiness inside of me,
I know outside there isn't.
I don't have courage,
And passion,
And nothing more.
I left them in nowhere.
Wanna wake up
Before it's too late.

Gravitaţia este o regulă geometrică eliminată

Cred că am să-mi pierd,
Rând pe rând,
Orice simţ care mă face umană.
Dar înainte să le pierd,
Le voi fi câştigat şi folosit destul.
De fapt, inima le-ar atrage,
Iar mintea le-ar fi transpus în gesturi.
În simţuri propriu-zise.
În eu...
Mintea deja a început să transpună
Ceea ce inima simte.
Şi încă nu simte prea multe.
E un du-te - vino firesc,
În care inima simte,
Apoi nu mai simte,
Apoi simte iarăşi.
Simte prea mult,
Pe urmă prea puţin,
Îşi găseşte stabilitatea doar pentru o clipă,
Ca mai apoi să îşi urmeze cursul firesc
Pe diagrama eului meu.
E curios să stai
Şi să te priveşti
Cum începi să te transformi,
În orice fel,
Sub orice mod.
Pare că mă uit la o carte,
Şi văd cum prinde contur
Personajul meu.
Încep să am strălucire în ochi,
Atunci când te văd pe tine.
Şi nici nu e nevoie să fii tot timpul
În faţa ochilor mei,
Pentru ca strălucirea mea să capete forţă...
Inima pulsează imaginea ta prin toate venele mele,
Pompând,
Încheieturilor,
Ceea ce pulsul ar fi trebuit să facă,
Dar e absent,
Din cauza culmilor înalte unde tu îl faci să ajungă...
Şi când licărul din ochi va da semne că eşti instalat aievea acolo,
Urmează gura mea
Să ia forma zâmbetului,
A zâmbetului care îţi place,
Şi care spune multe despre mine...
Să ştii, dacă mi-ai prins strălucirea din ochi,
Care vine la pachet cu zâmbetul,
Ţine-mă,
Prinde-mă,
Atunci mă citeşti ca o carte deschisă,
Atunci ai acces,
Fără perdea,
La inima mea,
La întregul meu sine...
Restul nu mai contează,
Umanul atinge,
În cazul meu,
Cote maxime.
Tot ceea ce urmează i se supune inimii...
Şi îţi dau timp să mă prinzi,
Să mă ţii,
Să mă adori,
Să mă ţii în braţe,
Aşa cum îţi dau timp să vrei o viaţă cu mine.
În orice mod,
În orice fel.
Să nu te sperii,
Nu trebuie să prinzi niciun tren.
Nu trebuie să mă ai,
Hai să nu ne aparţinem unul altuia.
Hai să facem totul diferit,
Tocmai pentru a-i permite strălucirii
Din ochii mei
Să lumineze întreaga încăpere...
Şi după ce mă voi fi luptat,
Şi te voi fi purtat în gând,
În vise,
Pe culmi întinse,
Fără capăt,
Am să-mi pierd,
Întâi,
Licărul din ochi,
Apoi zâmbetul care îţi plăcea atât de mult,
Apoi întreaga mea carte
A personajului,
Construită şi creată datorită ţie.
Tu dai viaţă,
Şi tu o sorbi din mine
Dar să nu te sperii,
Ăsta e cursul firesc,
Ne-nlănţuim,
Cum o face chiar viţa de vie,
Când are viaţă.
Diagrama eului meu cunoaşte şi susul
Şi josul.
Dacă mă pierzi la primul licăr,
Aşteaptă-mă la al doilea.
Dacă ai cuvintele la tine,
E de-ajuns să-l faci să revină..
Dacă va fi mai mult decât doar nişte cuvinte,
Ai norocul de partea ta,
O să mă fiu şi mai umană...

Palme

Inima mea nu era acolo pentru tine.
Nici nu avea motive pentru a fi.
Dar îmi tot întrebam mintea de ce face asta,
De ce aduce în plan
Momente care erau deja trecute?
Ce contează când s-au întâmplat toate astea,
Trecutul este trecut,
Şi mintea mea se pricepea al naibii de bine
Să îl aducă în lumină,
Să îi găsească elemente instinctive,
Pe care să le claseze mai apoi ca
Ceva perfect conştient.
De parcă tu încă erai aici,
Şi totuşi,
Te pierdeai aievea printr-un du-te - vino,
Între prezent - trecut şi viitor.
Un viitor incert, desigur,
Închipuit doar pentru ca mintea să îşi găsească odihna,
Şi starea,
Şi ca să-mi lase eul în pace...
Şi nu puteam cere mai mult,
Când mintea pusese stăpânire pe mine,
Şi mă strângea ca într-o menghină,
Vrând să mă oblige,
Cu riscul de a mă lăsa fără vlagă,
Să rememorez momente şi clipe trecute,
Ca mai apoi să le aşez pe linia viitorului,
Obţinând,
Ca de fiecare dată,
Alte şi alte deziluzii...
Ştiam prea bine cum funcţionează,
Şi găseam tot felul de piedici,
Pentru a nu acţiona conform ei,
Mai ales că se credea stăpână pe mine.
I-am spus minţii că îi voi face jocul,
Doar pentru a schimba puţin rutina,
Rutina pe care tu ai avut curajul
Să o înlături pentru câteva clipe...
Dar mintea m-a păcălit de fiecare dată,
Şi poate şi de data asta va proceda la fel.
Dar nu îmi pasă.
Îmi accept soarta,
Pentru că soarta eu mi-o fac.
Şi dacă mintea va izbuti,
Prin jocul ei răutăcios,
Să te arunce-n inimă,
Pentru o clipă,
Să ştii că totuşi,
O vei fi meritat.
Pentru tot ceea ce ai fost.
Nu sunt omul regretelor,
Şi mă aplec în faţa minţii,
Dacă va reuşi
Să facă punte către inimă,
Atât de repede.
Deşi în amintirile acelea,
Mintea era demult supusă sentimentelor,
Şi corpul-mi trăia prin vibraţii,
Când încleştam palma,
Ca să te simt profund,
Atât de profund,
De parcă lumea toată se sfârşea atunci...
Şi-ar fi putut sfârşindu-se,
Aş fi fost,
Ştii bine,
Cu zâmbetul pe buze...
Nu-ţi fie teamă,
Sunt tot aceeaşi.
Imaginaţia,
În schimb,
Mi-e bogată.
Trăiesc profund şi prin toţi porii.
Şi zâmbesc ca o nebună,
Când tu vibrezi prin porii mei.

Graniţe

Hai să ţinem un secret.
Doar între noi doi.
Hai să ţinem secret faptul că se făcuse remarcată în faţa ta.
Hai să ţinem secret că te văzuse şi i-a plăcut ce vedea.
Hai să nu spunem nimănui nimic care să dea de bănuit.
Ţinem secret faptul că avea părul lung,
Şi că zâmbetul ce-i însoţea privirea
Te atrăgeau.
Nu spunem nimănui că observase,
În detaliu,
Elementele care îţi aduceau traiul.
Elementele fizice.
Şi vom ţine doar pentru noi momentele,
Şi orele,
Şi lipsa inelelelor,
Care te-ar fi pus, probabil,
Într-o postură puţin ciudată.
Pe tine.
Şi prezenţa inelului ei,
Care trăda dorinţe de îndrăzneală,
De libertate,
De mai mult...
Încă are curiozitatea şi încearcă să înţeleagă
Cum de ai fost atât de...
Uman,
Înţelegător,
Atent,
De parcă... ar fi fost ea... aceea...
Aşa s-a simţit.
Importantă.
Şi hai să ţinem secret
Că au fost ore frumoase,
Îmbrăţişări prea puţine,
Săruturi tandre,
Strângeri de mâini intense...
Hai să nu spunem că te-a privit în oglinda sufletului,
Chiar dacă lumina era stinsă.
Întunericul a dezvăluit
Tot ceea ce lumina nu făcuse,
Aşa că ar fi vrut mai mult întuneric,
Şi mai puţine momente de aşteptare,
De întrebări,
De aluzii,
De priviri îndreptate pe furiş,
De zâmbete smulse atunci când nu ştiai...
Hai să avem micul nostru secret
Că în ceas de dimineaţă,
Ceva s-a schimbat.
Cărţile fuseseră jucate,
Şi totul căzuse asupra voastră.
Hai să nu spunem nimănui de apropieri,
De distanţe din ce în ce mai mici,
De economie de cuvinte
Pentru că gurile erau prea ocupate,
Să audă tăcerea,
Sacadată,
Şi respiraţiile asurzitoare.
Cine te-a învăţat să fii atât de om?
Crezuse de la început că aveai calitatea unui om,
Dar oamenii sunt înşelători.
Tu ai trecut peste toate aşteptările.
Ai adus valoare,
Şi ceva mai mult
Momentelor de contemplare a palmelor,
Gâtului,
Frunţii,
Părului,
Şi tot ce altceva se lăsase sărutat de tine,
Şi mângâiat...
Hai să avem secretul nostru,
Şi nimeni să nu ştie
Că într-o dimineaţă rece
Doi oameni treceau peste bariere,
Întreceau limite
Şi aveau calităţi,
Rar întâlnite.
Niciodată întâlnite...
Se găsise pe ea în tine,
Şi asta îi plăcea.
Ai fost cuminte,
Şi incredibil de liniştit.
Ar fi vrut să te ţină mai mult,
Dar timpul fusese împărţit,
Şi voi nu primiserăţi prea mult spaţiu
Pentru desfăşurarea momentelor.
Cine ştie dacă numai atât trebuia trăit?
Durerile de inimă îşi găsiseră leacul.
Ar fi vrut s-o fi durut mai repede,
Dacă aşa stătea treaba.
Dar dezvăluirile nu-şi mai au rostul.
A fost momentul acela,
O dată-n viaţă,
Când în drumul tău către ceva,
Timpul îţi oferă scurte răgazuri
De popas.
De momente cu zâmbete,
De uitare a lumii înconjurătoare,
De uitare a constrângerilor...
Hai să ţinem doar pentru noi
Acest secret.
Hai să uităm ce-a fost frumos,
Pentru a merge mai departe.
Hai să fim inocenţi
Şi să păstrăm în minte
Micul nostru secret...

Truth

She was sitting on the chair,
Waiting to be asked.
The questions were prepared,
The public was there,
Looking at her.
She knew she will be jugded.
The light was above her,
The rest was in dark.
She could not see anyone,
But the others could see her.
The clock was ticking,
And she waited.
"Who do you care most?" she was asked.
"Me", she answered.
"You say that in your priorities you are on the first place?"
"Yes", she answered again.
"Why?" was the question.
"Why not?" was the answer.
Rumors.
The public was reacting.
"Who is then on the second place?"
"The others."
"The others?" she was asked.
"The rest of the world", she answered.
Rumors again.
"Are you aware that you are not alone? You have a family".
"I know", she said.
"What place occupies your family in your priorities' list?" she was asked.
"Second".
"And your boyfriend?"
"Second", she added.
"They're on the same place?"
"Yes."
"And other friends, what place have you given them?"
"Second".
Rumors in public.
"And the rest of the world is on the second place as well?"
"Yes", she confirmed.
"That's impossible!" the public yeld.
"Please, let her speak!" the woman said. And she returned.
"Are you even aware of what you are saying?"
"Yes", she said.
"Why? What makes you think that way? Do you know that your family gave you everything?"
"Yes".
"Do you even know what your lover made for you? He gave you his entire heart. And world. Ain't this enough for you?"
"Yes, it is".
"And how can you possibly put the whole world on the second place, without making a difference for your family or lover?"
"My list has only two "spots". I already filled them the way I knew better".
"I'm never on the first place on my priorities' list!" someone from the public shouted.
"Are you insane?" someone yeld.
"You should put your lover or your family on the first place" said the woman.
"Why?" she asked again.
The public was angry.
"Don't disobey the societies' rules!" the public screamed.
"Why?"
"That's enough! Send her to the jail!!" people screamed.
"I can not protect you" the woman said. "Change the places on your priorities' list".
"I won't".
"You disobey?"
"If that means doing it, then yes".
"You will be sentenced to... death!"
"Will I?"
"Yes!"
"I'd rather die than be like you. I am not the society. I do not speak her language."
"Don't you regret what you are saying?"
"There's no time for regrets".
"Very well. The angry public will be released."

Intrigare

Mă doare că m-ai prins de mâini...
Mă doare că mă ţii aici,
Şi nu îmi dai drumul spre necunoscut.
De ce vrei tu să acţionez împotriva voinţei mele?
De ce ţi se pare că libertatea ta
E la fel cu libertatea mea?
Eu nu visez acum la asta,
Tu nu vezi?
Eu nu visez la stabilitate pe partea asta,
Cu sufletul meu cum rămâne?
Mă angrenezi în situaţii care îţi sunt ţie favorabile,
Dar înţelege că eu vreau să merg pe un alt drum.
Diferit de al societăţii.
Diferit,
Probabil,
Şi de al tău.
Eu vreau libertate,
Nu îngrădire!
Nu mă ţine de mână strâns,
S-ar putea să accept din respect pentru ce faci.
Dar aş fugi mai tare la prima scăpare!
Nu vreau să am limite,
Şi tu ai atâtea!
Până când crezi că o să ne mai înţelegem?
Întreabă-mă ce vreau,
Şi dacă vreau asta.
Sunt prea tânără,
Mereu prea tânără pentru genul ăsta
De stabilitate.
Eu nu vreau ce societatea vrea de la mine,
Tu de ce eşti împotriva mea?
De ce nu vezi că mă doare,
Şi că o să înnebunesc aici,
Între patru pereţi?
Între pereţii limitărilor tale,
Pe care nu le depăşeşti!
Rămâi cum vrei,
Poartă-te cum vrei,
Dar nu mă reduce la o simplă idee,
Sunt mai mult decât atât!
Am inima frântă,
Tu nu vezi?
Spui că mă iubeşti,
Dar oare vezi tu tot ce se petrece?
Dă-mi drumul,
Şi vom căpăta amândoi stabilitate.
De care vrem fiecare.
O lume nouă mă aşteaptă,
Şi eu o să plec,
Într-o zi.
Dacă mă înţelegi,
Atunci ai să ştii de ce fac asta.
Eu nu m-am născut
Ca să mă închid între limite.

Revenire

Făcusem destule,
Gândisem destule.
Dar un lucru nu îl făcusem.
Îmi doream să uit totul.
Orice amintire cu tine,
Orice minut din viaţă pe care mi l-ai luat,
Când nici măcar nu vrusesem
Să ţi le dau.
Dar le-ai luat tu şi fără să îmi ceri voie,
Aşa cum îmi luai acum minute de tăcere,
De parcă tu îmi vindeai mie timpul meu.
Când ajunsesem la un asemenea târg?
Cum?
Şi nu, nu regretam.
Nu aveam ce să regret.
Ce acţiuni?
Alea care nu s-au întâmplat?
Amintirile,
În schimb,
Erau pe bandă rulantă în capul meu.
Erau doar câteva,
Dar se repetau la nesfârșit,
Ca şi cum nu mai eram capabilă de alte memorii.
Ah, da,
Uitasem,
Că tu îmi vindeai mie tocmai timpul meu,
Presărat cu multă tăcere,
Ca atunci când pui sare pe o roşie.
Sau pe o rană...
Nu puteam să renunţ,
Dar cerusem uitării să te urmeze în mintea mea,
Şi să şteargă orice urmă de tine,
Ca şi cum nu ai fost acolo,
Ca şi cum existenţa ta nu-mi era cunoscută.
Şi nu ştiu dacă m-am făcut înţeleasă,
Dar cine erai tu să îmi prezinţi mie tăcerea
În tot calmul ei?
Nu erai la orice pas,
Dar se întâmpla cumva ca în tot labirintul
Să te găsesc.
Pentru că mintea mea nu putea sta potolită.
Şi eu îi ceream ei să înceteze,
Dar toate trebuiau să plece de undeva.
Într-o direcţie anume.
Spusesem tot,
Şi opunerea ta era răspunsul.
Ştiai să te opui... prin tăcere...
Ai fost ciudat,
Atât de ciudat
Încât te-am înţeles pe deplin.
Ştiam cum "joci"
Şi de ce.
Eu îmi doream să uit,
Atât de tare...
Dar ştii ce se spune despre valuri, nu?
...
Şi eu sunt la fel ca ele.

Pasaj

Ai fost ca un trofeu pe care nu l-am câştigat niciodată.
Deşi luptasem atât de mult să-l câştig.
Tu nu înţelegi?
Încălcasem principii,
Doar pentru tine,
Şi tu nu ai avut ochi să vezi.
Era ca şi cum îmi primeam pedeapsa
Pentru că am îndrăznit prea mult...
M-am pierdut pe mine pe drumul ăsta,
Către tine,
Şi am căzut până jos,
Jos de tot,
Încât valoarea mea nu mai exista,
De parcă nu eram făcută din valori.
Nici când iubisem,
Nu făcusem atât de multe.
Întrebări am avut cu miile,
Dar nu ai ştiut să răspunzi,
De parcă tăcerea ta putea clarifica
Toate acele momente care dureau...
Şi da, tăcerea ta clarifica doar imagini,
Şi oferea prea multe răspunsuri,
Când eu aveam nevoie pentru fiecare întrebare
De un răspuns,
Nu de mai multe.
Nu eram la piaţă,
Să mă fi dus să-mi fi ales singură răspunsul,
Să-l cântăresc,
Şi în final să-l fi plătit,
Dacă aveam cu ce.
Deşi am plătit pentru răspunsurile tale absente
Mai mult decât aş fi plătit
Pentru orice altceva.
Ce soi de concurs era ăsta,
Şi ce fel de premiu erai tu?
Şi zile, şi nopţi,
Căutam să ajung acolo,
Dar drumul către tine fusese pavat cu dureri,
Plânsete,
Neînţelegeri,
Şi pare-se că tot eu aveam de pierdut.
Eu luptam pentru trofeul din tine,
Eu pierdeam pe măsură ce făceam asta.
Nu am înţeles,
Şi nu am vrut să înţeleg,
Şi uneori mă întreb şi eu acelaşi lucru:
De ce pentru tine?
Am să las tăcerea mea să îţi răspundă
La veşnica ta întrebare.
Nu pentru că şi eu am primit tăcere,
Iar eu îţi plătesc cu aceeaşi monedă,
Ci pentru că ţi-am răspuns
De mult prea multe ori la ea,
Şi nu ai ascultat, totuşi,
Răspunsul ăla niciodată.
Păcat de tot începutul ăla frumos,
Dar eu m-am schimbat.
M-ai adus mult prea jos,
Şi nu mai vreau nimic.
Am fost profundă,
Iar tu ai fost atât de superficial...
Să fii fericit,
Concursul ăsta s-a încheiat înainte să fi început.
Am realizat-o mult prea târziu,
Aşa că nu mai e nimic de făcut.
Eu o să plec.
Tu dormi în continuare...

Răsfrânt

Mi-aş dori să te găsesc în toate.
Să te sorb de ultima ploaie,
După ce peste tine va fi plouat cu lacrimi.
Nu mai contează ale cui...
Mi-aş dori să te simt în scris,
Pe ultima foaie de la începutul cărţii,
Iar scrisul să îţi şteargă amintirile,
Nu mai contează care din ele...
Mi-aş dori să îţi arunc simplitatea
Ca un bumerang,
Să se reverse peste clipele alea lungi
În care eternitatea are sfârşit,
Şi tu eşti aievea.
Nu mai contează cu cine eşti aşa...
Mi-aş dori să îţi surâd zâmbete,
Pe care doar perna ţi le vede,
Şi le oferă la schimb pe nori de lacrimi,
Sau haine care îmbracă muzica
De o asculţi când glasul acela pătrunde şi în oase,
Nu mai contează cu ce motiv...
Mi-aş dori să îţi închin idei
Pe care dezvoltarea le-a ucis,
Şi le-a aşezat pe sârmă ca să fie expuse,
Şi care să emane din tine,
Ceea ce tu pierzi pe drum,
Nu mai contează când...
Mi-aş dori să îţi presar
Fire de nisip fin,
Zdrobite din plantele care susţin că luna
N-a vrut să mă oprească când visam,
Nu mai contează la cine...
Mi-aş dori să te văd expus la cea din urmă vizită
A tuturor spre locul din neant,
Care nu s-a descoperit,
Nu mai contează de ce...
Mi-aş dori să îţi simt privirea,
Cum îmi fixează dorinţele,
Şi să le prindă în zbor,
Pe sârmă,
Lângă ideile care emană din tine
...ceea ce eu vreau să uit...
Nu mai contează pentru ce...
Mi-aş dori să nu îţi fi văzut savoarea,
Cum cobora încet,
Din minte,
Către inima mea,
Încercând să otrăvească ultima fărâmă din mine,
Căci luaseşi tot,
Şi nu-mi mai eram a mea...
Mi-aş fi dorit să îţi fi simţit suflarea
Pe gât,
Atunci când vântul ar fi bătut
Atât de lin,
De se cutremura apa
De fiori,
Pe care îi lăsai să cadă pe pământ,
Neîndemânatici,
Ca doi adulţi sorbind poveşti
La lumina ochilor ei...
Mi-aş fi dorit,
Dar...
... nu mai contează...

Bad vs normal

Everyone says I'm not good
At decisions.
Is there anyone good as making them?
Maybe they are right.
My decisions are bad.
Bad for them,
Not for me.
Yeah,
I don't practice the balance thing.
Act and don't react.
This is the way I'm thinking right now.
I bet you were about to miss
The whole adventure,
If it wouldn't have been
My bad decision.
Too bad for you
'Cause you have limits.
I pass them,
What good to have them there?
There is nothing to lose.
Not now,
Not ever.
I'm not scared,
Can you see how relaxed I am?
Like the whole life thing
Is not to make any decision.
This is me.
I make mistakes?
Of course,
I'm human.
But guess what!
I don't call them this way,
Because every mistake is actually a lesson.
My life's lessons.
And every decision takes me
In the "learning mood".
So how can you tell me
That my decisions are bad,
If I am learning all the time
Something new?
There are lots of feelings to be discovered,
Why should I stop to only a few?
This is me.
And my decisions are never bad.
Whether you do understand,
Or not.
Neither are yours.
Learn,
And be you.
This is all that matters.

Chemare

Sunt oameni care vin şi pleacă.
Sunt oameni care pleacă,
Şi pe urmă vin.
Sunt alţii care se întorc.
Deşi n-au plecat niciodată,
Sunt alţii care...
Doar în momentele acelea
Mintea mea începea să-l cheme.
În niciun alt moment nu.
Şi,
Deşi memoria mea cunoscuse amintiri
De tot felul,
Învăţasem o regulă simplă.
Trăiesc după reguli,
Dar le încalc mereu...
Regula?
Putea fi încălcată.
Şi totuşi,
Îmi apăreai de parcă tu erai personajul.
Principal.
Dar nu în realitate.
Ei nu ştiau că eu te chem,
Atunci când ei aveau impresia
Că toate momentele tandre
Erau ale lor.
Dar ştii ce?
Nici eu nu te chemam.
Mintea mea o făcea.
Refuzam,
La început,
Să te aducă şi pe tine,
Ce făceam,
Triunghiul amoros?
Eram deja doi,
Era nevoie de o a treia persoană?
Şi mai observasem încă un lucru,
Pe care l-am înţeles mult mai târziu.
Te chema doar pe tine,
Căci tu erai memoria mea,
Şi amintirile.
Drumul tău trecuse prin inimă,
Deşi după tine au mai venit,
Şi-au mai plecat
Şi alte persoane.
Dar niciuna nu-mi făcuse rău,
Aşa cum tu ai făcut-o.
Şi totuşi,
Pe tine te chema mintea,
În momentele cele mai intime.
Ca şi cum ar fi vrut să fi fost acolo?
Am realizat că tu mi-ai lăsat amintiri,
Iar amintirile care dăinuie trebuie să fie complete.
Şi frumoase,
Şi urâte.
Tu mi le oferiseşi pe amândouă,
De asta nu îmi aduceam aminte de ceilalţi.
De asta mintea mea te chema doar pe tine.
Îmi amintesc şi acum când a spus-o:
"Dacă tot te uiţi înapoi,
Priveşte doar amintirile frumoase."

Urare

Îmi lăsase un gust ciudat,
Care aducea a nehotărâri.
Am simțit gustul şi la câteva zile după ce gustasem,
Deşi făcusem totul să scap de el.
Mai exact,
Să nu mă gândesc.
Aşa scapi,
Când gândurile nu sunt îndreptate în direcția aia,
De unde vrei să scapi...
Nu ştiam nimic,
Deşi avusesem impresia că ştiu.
Nu ştiam ce să îţi mai zic,
Dar undeva trebuia să se termine, nu?
"Mulțumesc",
Îţi spusesem,
Mult prea târziu.
Îţi păruse rău,
Dar nu puteai trece peste orgoliu.
Normal, tu nu erai eu.
Iar eu nu eram orgoliu.
Îţi plăcea să construiești ziduri,
Dar ai construit ziduri între noi.
La început, le făceai pentru protecția ta.
Pe urmă nu ai mai făcut.
Şi când am vrut mai mult,
Ai început să construiești ziduri.
Între mine şi tine.
Ai pus unul.
Eu am întrebat "De ce?".
Ai mai pus încă unul,
Şi încă unul,
De parcă în lumea asta erau două regate:
Al tău şi al meu.
Continuai să îmi laşi orice gust,
Dar nu era un gust care să mă facă
Să stau.
Nu puteam.
De ce aș fi făcut asta?
Nu dormeai de dor,
Iar mie nu-mi mai păsa.
Erai trecut,
Şi trecutului nu-i e permis
Să stea în prezent.
A avut timpul lui,
Aşa cum fiecare dintre noi l-a avut.
Dar nu în acelaşi timp.
Şi tot aveam un gust după plecarea ta,
Şi-aş fi vrut să înţeleg de unde toate nehotărârile.
Dar scăpasem de gând,
Şi implicit de tine.
Am crezut asta.
Multă vreme.
Până când...

Zebră

Poate că simţeam nevoia să mă asculţi.
Poate că voiam să te simt aproape,
Să ştiu că nu vorbesc în zadar,
Să aud o vorbă din partea ta,
Orice ai fi zis.
Ai preferat de multe ori tăcerea,
Îţi era o mai bună prietenă decât am fost eu?
Aşa e, atunci când ne e bine,
Uităm,
De multe ori,
Cine ne-a fost aproape.
Am vrut să te ajut să treci peste,
Mi-am dorit mult să te văd bine.
Am încercat,
În felul meu,
Să fiu aproape de tine.
Ştiu că aveai nevoie să te vindeci.
Şi mi-am dorit din suflet să pot fi eu ajutorul tău,
Impulsul de a vrea să vezi alte perspective.
Şi ştiu că te-am rănit, minţind,
Dar am minţit de frică... că voi pierde
Legatura aceea cu tine,
Pe care am crezut-o... specială...
Acum taci,
Iar eu îţi aduc aminte de ea, aşa ai zis cândva.
Pentru că vorbim la fel, gândim la fel...
Zici?
Poate avem idei asemănătoare,  dar...
Suntem diferite.
Aş vrea să ştiu ce e în mintea ta acum,
Şi ai pus un perete.
Aşa cum îţi spuneam, la început,
Când te învăţam "regulile".
Ai pus un perete între tine şi mine,
Şi e prea înalt să sar peste.
Tu ai gaură, să mă vezi,
Eu nu pot să te văd...
Eu îţi zic ce e în mintea mea,
Tu taci...
Tăcerea ta mă întristează.
Cum ţi-ar fi fost ţie, atunci când ţi-a fost greu,
Să tac şi eu?
Tu cum te-ai fi simţit?
Ţi-am spus lucruri ciudate, poate,
Pentru că tu tot tăceai,
Iar eu nu spun lucruri ciudate.
Vezi la ce nivel m-a adus tăcerea ta,
Şi neînţelegerea?
Nu înţeleg,
Şi tu nu clarifici nimic.
Nu ştiu de ce insist.
Poate pentru că renunţ foarte greu.
Extrem de greu.
Ştiu că se poate mai mult de atât,
Mereu se poate.
Tăcerea ta exprimă multe,
Mai multe sensuri decât exprimă cuvintele.
Aş vrea să ştiu ce pas să fac,
Dar tu nu spui nimic...
Mi-am cerut scuze,
Ce vrei să fac mai mult?
Respect orice decizie iei,
Şi adu-ţi aminte că mă implic,
Pentru că-mi pasă.
Altfel nu mai eram aici,
Nu mai scriam nimic din toate astea...
Spune-mi ceva,
Orice,
Dar spune-mi...
Să fii clar, te rog,
Înţeleg mai greu...
Dar zi ceva,
Nu mai lăsa tăcerea să mă omoare...

Exagerare

"Pune-ţi o dorinţă!" îmi spusese,
Şi eu închisem ochii.
Ce trebuia să cer?
Făcusem mult prea mult rău,
Încât să vreau,
De data asta,
Binele.
Aşa că n-am suflat în lumânări,
În fond,
Nu existau.
Era doar cu privirea acolo,
Căutându-mă,
Aşteptând ca la fiecare coborâre de-a mea
Să îi regăsesc paşii pe care îi pierduse
Cu altcineva.
"De ce insist?", am întrebat eu.
"Pentru că tu crezi în ceva", îmi răspunse.
Nu mai credeam în nimic.
Cum puteam să dezvălui că pasiunea din sărut
Nu era reală?
"Ai fi mers mai departe?" am întrebat eu.
Rămăsese fără răspuns,
Ca întotdeauna,
De parcă eu eram adesea vinovată
Pentru bătăile inimii lui.
Ştiu că mă căuta,
Recunoscuse.
Iar eu eram tot mai slabă,
Găsindu-mi defecte acolo unde nu existau...
Îmi spusese să îl dau uitării.
De fapt,
Devenisem un soi de slăbiciune,
Şi îi făceam rău.
O simţise din plin,
Aşteptând tăcerea mea.
Dar nu puteam să tac.
Nu puteam,
Pur şi simplu.
Lipsa mea îl bucura,
Şi lăsa totuşi, semne,
C-ar vrea să mă vadă.
Sau aşa vedeam.
Mă lăsam condusă de închipuiri,
Şi controlam tot.
Mai puţin pe mine.
"Unde vrei să ajungi?" mă întreba din priviri.
"La tine", i-am spus, nedumerită.
"Ne despart mări şi ţări", adăugase.
Nu-mi era frică de distanţe,
Dar ştiam că o dată plecată,
Existau toate şansele să prefer marea, în locul lui.
I se părea cum că întrecusem orice limită,
Şi-acum mă punea să îmi pun dorinţe?
Mi le pusesem,
Dar nu i-am spus.
Căutam amândoi ceva,
Şi ne-am călcat sentimentele.
El mai mult,
Avea piciorul mare.
Dar eu mai intens,
Ştiam să mă joc cu vorbele.
Ar fi vrut să încetez,
Dar eu mai mult ca el.
Am închis ochii şi mi-am pus o dorinţă.
"Vreau să cunosc ce îţi provoacă ţie fuga".
Îmi scrisese pe-o hârtie,
Cu litere extrem de mici.
"...tu".

Nepăsare

Acceptasem să cred
Că va fi diferit,
Ca de fiecare dată.
Şi mă trezisem la sfârşitul ei.
Cufundată-n uitare era şi ea,
Şi el,
De parcă amnezia înconjura tot.
Unde erau mâhnirile,
Şi de ce minţisei?
Ochii tăi fixau
Privirea mea pierdută.
Voiai să-ţi duc dorul?
Sau ce voiai?
Îmi spuneai lucruri pe care nici tu
Nu le credeai,
Ţi-era teamă că mintea
Ar fi trecut la un alt nivel?
Ah, da!
Mintea ta o făcuse deja,
Şi-o aştepta şi p-a mea,
Dar eu eram guvernată de suflet,
Iar tu nu ştiai asta.
Scăparea ta mi-a arătat privirile tale,
Ştiam să mă opresc la timp.
Ai fi vrut o continuare,
Dar ai găsit una mai bună.
Se potrivea pe stilul tău.
Acceptasem,
Dar îmi dovedeai pe zi ce trece
Contrariul.
Îţi dai seama ce repulsie i-ai provocat
Minţii mele?
Sufletul îmi plecase,
Şi-am iubit lucrul ăsta
Pentru prima oară.
Însemna că nu meriţi nimic,
Nici măcar o altă vorbă frumoasă.
Aveai prea multe dileme,
Iar eu tocmai ce căpătasem unele noi.
Tu chiar crezi că le voiam şi pe ale tale?
Te dădusem uitării,
Venea sfârşitul ei,
Şi tot acolo eram.
Aşa că am plecat mai departe...

Greu

Începi,
Și ți se pare că un nou început
Va pune ordine în viața ta.
Ți-e frică, totuși,
Să privești înainte,
Dar nu ştii de ce.
Ai pierdut ceva din tine
Cu acest nou început,
Și-ai vrea să te întorci,
Să te întorci la momentele în care
Nimic nu perturba liniştea din tine
Și din jur.
Dar viața nu stă în loc,
Și alegi să mergi mai departe.
Sau nu alegi,
Se întâmplă, pur și simplu.
E vremea pentru oameni noi,
Care să îți ofere bucăți din tine
După care te tot uiți înapoi.
Fiecare din noile persoane deține
O parte din tine.
Sau poate nu-i așa,
Dar te minți,
Pentru a nu îți mai provoca dureri de gât...
Ar trebui să ai ochi la spate,
Pentru a privi mereu locul de unde pleci,
Ce laşi în urmă,
Amintirile la care nu renunți,
Pentru că îți țin loc de cald,
De iubire,
De sete,
Mai ales de sete...
Sete de tine,
De oameni,
De vise,
De lucruri comune,
De priviri,
De tot ce a fost...
Începutul nu e, de fapt,
Un început.
Lumea cea nouă nu a adus bucăți din tine,
Ci doar dezamăgiri.
Îți deschizi sufletul,
Și nu este de dorit.
Cine are nevoie de sufletul tău bolnav?
Vindecarea nu există,
Cât mereu te uiți înapoi...
Te doare pe interior
Ca o rană sângerândă,
Care nu se închide,
Nu se închide,
Și nu se închide...
Îți clădești un sfârșit continuu
Pe un morman de aşteptări,
Dezamăgiri,
Nepăsări,
Și speri la mai bine.
Ce-i de făcut?
Dar nu faci totul, deja,
Așa cum trebuie?
Cine are nevoie de oameni noi,
Când trecutul ține loc de toate?

Înfrângere

Îmi doream să am parte de tine,
Și-am început ceva pentru că tu începuseşi.
Îți văzusem primul gând,
Dezvelit,
Și îmi părea cum că nu avem nimic să ne lege.
Făceai din priviri
Ceea ce nu spuneau cuvintele,
Vorbeai prea mult...
Iar când îndrăzneala mea de pe inel
A coborât asupra ta,
Am zis că stau cam prost cu încrederea.
Dar n-aveam nimic de pierdut,
Niciodată nu am nimic de pierdut.
Am decis că soarta îți e potrivnică,
Mai ales că erai în impas.
Iar eu,
Cea care ți-ar fi dat o mână de ajutor.
Și ți l-am dat.
Și-am prins drag de tine
Și de situația ta.
Eram unica ta scăpare
Din toate nebuniile care te mâncau de viu.
Am simțit nevoia să-ți fiu tot mai aproape,
Și poate că am fost prea mult.
Prea sinceră.
Ți-am dezvăluit adevărul,
Dar uneori adevărul îndepărtează,
Nu apropie...
Aș fi vrut exact acea dorință de-a ta,
Am avut-o și eu și încă o am.
Dar oboseala ta se plictisește cu mine,
Și nici inima n-a mai rezistat.
Te-aş ruga,
Din suflet,
Să-mi frângi inima,
Să ştiu că mai există
Acolo unde se crede că e.
Dar ție ți s-a luat de tot jocul ăsta.
Nici inimi nu mai vrei să frângi,
Și ți-am adus-o pe tavă.
Nu ai chef.
Eu nu am nimic.
Prea multă dăruire mult prea devreme?
Nu regret,
Nu mai am interior,
Aşa că mi-e indiferent.
Și totuși,
Cu mine cum rămâne?

Vindecare

Îmi pun imaginația la contribuție
Pentru a aduce în prim plan
Momentele cu tine.
Nu mi-ai rămas în memorie
Ca acel tatuaj care mă obsedează,
Și care îmi apare în fața ochilor
De fiecare dată când întorc capul după tine...
Nu te țin minte,
Dar te-am lăsat să-ți pui amprenta
Pe mine.
În orice mod ai fi vrut.
Am ales amândoi unul senzual,
Dar oare chiar amândoi am ales?
Mintea respinge cu desăvârșire orice urmă de tine.
Eşti contradicția,
Contrariul,
Și tot ce am respins mai mult pe lumea asta.
Și nici mintea nu vrea să ocupe din tine
Un spațiu.
Oricât de mic.
Continuarea n-ar fi fost,
Dacă îndrăzneala n-ar fi existat.
Întrebarea e:
Cât ai fi dispus să mergi mai departe?
Pe mine să nu mă întrebi,
Eu trăiesc prezentul,
Confuz,
Neclar,
Dar acum.
Memoria mă lasă,
Sau doar nu vrea să-şi amintească de tine?
În mintea mea nu se dau lupte,
Așa cum mă aşteptam.
Credeam că o să-mi rupi sufletul în bucăți,
Dar uitasem că și sufletul
Mi-a plecat o dată cu mintea.
Eu îmi asum orice risc.
Sunt prea indiferentă acum,
Și prea refuză eul din mine
Tot ce însemni tu.
Ai prea multe defecte.
Iar eu pe cel mai mare:
Că îți găsesc defecte.
Dar prea ai...

Iremediabil

Parcă ieri era azi,
Şi azi nu mai are scăpare...
Sunt momente care dispar,
Dispar din tine,
Încet, încet,
Ca şi cum totul se termină,
Şi te lasă într-un ocean de nesiguranță,
Incertitudini,
Şi idei pe care le arunci,
Sau le laşi să zacă acolo,
Până dispar şi ele
Ca toate acele momente,
Sau că toate acele persoane,
Care se sting,
Îşi sting privirile,
Închinzându-te în neant...
De ce ai impresia că eu nu simt nimic?
De ce ai impresia că dacă am schimbat
Locul,
M-am schimbat şi eu de tine?
Am dispărut puțin,
Rămăsesem pe drum,
Şi tu ai dispărut de tot...
Mi-am îngropat inima în aparențe,
Şi nu văd profunzimea lucrurilor.
Ai decis să te întorci acolo unde
Nu aparțineam,
Şi nu te pot aduce în stadiul de priviri
Care doresc...
Am uitat,
M-ai uitat,
Am o altă casă acum,
Iar pierderea din mine mă schimbă.
Şi totuși,
De ce crezi că nu simt nevoia să te aud,
Căutându-mă sub atingeri,
Respirații,
Concepte,
Libertăți?
Eu sunt tot aceeași,
Doar că timpul e altul,
Tu eşti altul,
Prezentul e altul.
M-ai uitat în oceanul de "ne-stări".
Şi eu mă voi lăsa uitată în ocean,
A venit vremea să fim genii în ale uitării...