Şi dacă...

Ar trebui să scrie în privirile noastre.
Dar nu ştim să citim.
Ar trebui să scrie pe frunte,
Sau în zâmbete,
Deşi atât ele,
Cât şi privirile,
Trădează.
"Eu sunt... Andreea şi-mi place să...",
Şi informația asta să o obţii
Doar la o strângere de mână.
Sau un salut stingher,
Ca atunci când ne cunoaştem
Pentru prima oară.
Evident.
A doua oară deja te ştiu,
Şi poate deţii mult mai puţine informaţii,
Decât la primul salut.
Pentru că urmează un cap în pământ,
Din cauza privirilor,
Care întreabă.
Ştiai că privirile întreabă şi îşi răspund?
Păcat că nu suntem atenți la răspunsuri,
Decât atunci,
Când poate,
Multe cuvinte au trăit degeaba pe buzele noastre,
Prin întrebări banale.
Ce-ar fi ca la fiecare salut,
Mâna să îţi dezvăluie intimități?
Sigur am fi mai liberi,
Mai apropiați,
Atunci când răspunsurile
La întrebări banale
Ţin loc de distanță,
Şi apropierea e imposibilă.
Aş propune un altfel de timp
De cunoaștere,
În care totul din noi vorbeşte,
Dar noi tăcem din gură...
Prea puţin se mai poartă,
Ne e frică de priviri,
Ne e frică să admirăm,
Ne e frică să întrebăm cu ochii,
Căci sigur nu am îndrăzni mai mult
Decât doar gânduri.
"Eu sunt Andreea şi îmi place să admir
Ceea ce tu n-ai admira niciodată în viaţa asta.
Poate nici în celelalte".
Tu eşti oricine vrei să fii,
Când privirea mea îţi întreabă privirea,
Iar ele nu au temeri,
Ruşine,
Şi nici frici.
Şi îşi dezvăluie exact ceea ce noi
Vrem să ascundem
Sau poate doar eu,
Sau poate doar tu.
"Eu sunt Andreea şi nu contează trecutul.
De astăzi nu mai dețin aşa ceva.
Trăiesc prezentul,
Şi dacă vrei să afli mai multe despre mine,
Lasă privirea să îmi întrebe ochii.
O să primeşti tot ceea ce cauţi".