Scurgere

M-am pierdut de mult... în mine.
Printre zeci de mii de gânduri,
Trebuie să răscolesc trecutul.
Să mă aduc iar la lumină.
Să caut în adânc vechea eu.
Dar e prea greu.
Mult prea greu.
Și nu am nicio motivație s-o fac.
Nu mai știu nimic,
Și nici nu mai vreau.
Am uitat, voit, tot ce mă înconjoară.
Mi se pare că sunt obligată
La o viață anostă,
Fără ca măcar să vreau să intervin.
M-am săturat să intervin.
M-am săturat să vreau libertate,
Și să obțin,
În schimb,
Colivii și cuști
În care să îngrop tot.
Inclusiv pe mine.
Vreau să ajung departe,
Dar și gândul ăsta moare,
Căci nu e alimentat.
Am uitat și de ceilalți,
De când am uitat de mine.
Vreau să învăț,
Dar nu mai am stare.
Nu mai am putere.
Nu mai am imaginație.
Nu mai am idei.
S-au topit în cuștile
În care îmi fac veacul.
Am avut dorință,
Și pasiune.
Am avut universul la picioare,
Și eu i-am tras un șut.
Acum caut liniștea de dinainte de furtună.
Este aici.
Gata să se dezlănțuie.
Am să mor înainte.
Pe dinăuntru.
Oricum răscolitul în mine,
După mine,
E prea complicat.
Mi-ar trebui mai mult decât o viață de om
Să mă găsesc.
Vreau să fiu eu însămi
Clepsidra timpului meu.
Și nisipul se scurge,
Rămânând din ce în ce mai puțin...
Și mai puțin,
Mai puțin,
Foarte puțin,
... deloc...