joi, 19 februarie 2015

Căutare

Spuneam o poveste şi mi se părea
Că tresărea.
Nu aveam nimic special în a povesti,
Dar părea că eu inventasem totul.
Îi adânceam privirea,
Ştia că sunt bună la asta.
Ştiam şi eu.
Parcă se trezea la viaţă la fiecare tresărire,
De parcă adormise între pauzele mele lungi.
Aveam ochi buni,
Ştiam să caut în sufletul omului,
Chiar dacă părea că poate caut
Acul în carul cu fân.
Mereu îl găseam,
Ştiam unde să mă uit...
Mă opream din povestit
Atunci când eram dornică,
Iar,
Şi iar,
Să îi caut sufletul
În privire.
Nu mă păcălisem niciodată,
Şi de multe ori,
Preferam totuşi,
Să nu caut privirea nimănui,
Pentru că mi-ar fi expus,
Pe nepusă masă,
Ceva ce încerca să ascundă de ochii lumii.
Ochii tuturor.
Uitase că eu adânceam priviri,
Sub tresăriri întâmplate
În stadii de poveste.
Îmi expuneam mereu cartea,
Pentru că nu aveam nimic altceva de dat
La schimb.
Furam priviri,
Le adânceam,
Le fugăream până scoteam sufletul
La iveală.
Şi tresărea,
Din când în când,
De parcă eu eram cea în transă,
Căzută din cer.
Aveam darul ăsta:
Ştiam să ascult,
Pentru că sufletul povestea.
Nu erau invenţii,
Erau adevăruri.
Îi spusesem să mă ţină de mână,
Nu ştia că şi eu tresăream,
Povestind.
Nu-mi cunoşteam povestea sufletului,
Şi o aflam şi eu în acelaşi timp.
Aveam,
Poate,
Multe daruri,
Dar cel mai preţios dintre ele era acesta:
Nici eu nu ştiam povestea vieţii mele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu