Gravitaţia este o regulă geometrică eliminată

Cred că am să-mi pierd,
Rând pe rând,
Orice simţ care mă face umană.
Dar înainte să le pierd,
Le voi fi câştigat şi folosit destul.
De fapt, inima le-ar atrage,
Iar mintea le-ar fi transpus în gesturi.
În simţuri propriu-zise.
În eu...
Mintea deja a început să transpună
Ceea ce inima simte.
Şi încă nu simte prea multe.
E un du-te - vino firesc,
În care inima simte,
Apoi nu mai simte,
Apoi simte iarăşi.
Simte prea mult,
Pe urmă prea puţin,
Îşi găseşte stabilitatea doar pentru o clipă,
Ca mai apoi să îşi urmeze cursul firesc
Pe diagrama eului meu.
E curios să stai
Şi să te priveşti
Cum începi să te transformi,
În orice fel,
Sub orice mod.
Pare că mă uit la o carte,
Şi văd cum prinde contur
Personajul meu.
Încep să am strălucire în ochi,
Atunci când te văd pe tine.
Şi nici nu e nevoie să fii tot timpul
În faţa ochilor mei,
Pentru ca strălucirea mea să capete forţă...
Inima pulsează imaginea ta prin toate venele mele,
Pompând,
Încheieturilor,
Ceea ce pulsul ar fi trebuit să facă,
Dar e absent,
Din cauza culmilor înalte unde tu îl faci să ajungă...
Şi când licărul din ochi va da semne că eşti instalat aievea acolo,
Urmează gura mea
Să ia forma zâmbetului,
A zâmbetului care îţi place,
Şi care spune multe despre mine...
Să ştii, dacă mi-ai prins strălucirea din ochi,
Care vine la pachet cu zâmbetul,
Ţine-mă,
Prinde-mă,
Atunci mă citeşti ca o carte deschisă,
Atunci ai acces,
Fără perdea,
La inima mea,
La întregul meu sine...
Restul nu mai contează,
Umanul atinge,
În cazul meu,
Cote maxime.
Tot ceea ce urmează i se supune inimii...
Şi îţi dau timp să mă prinzi,
Să mă ţii,
Să mă adori,
Să mă ţii în braţe,
Aşa cum îţi dau timp să vrei o viaţă cu mine.
În orice mod,
În orice fel.
Să nu te sperii,
Nu trebuie să prinzi niciun tren.
Nu trebuie să mă ai,
Hai să nu ne aparţinem unul altuia.
Hai să facem totul diferit,
Tocmai pentru a-i permite strălucirii
Din ochii mei
Să lumineze întreaga încăpere...
Şi după ce mă voi fi luptat,
Şi te voi fi purtat în gând,
În vise,
Pe culmi întinse,
Fără capăt,
Am să-mi pierd,
Întâi,
Licărul din ochi,
Apoi zâmbetul care îţi plăcea atât de mult,
Apoi întreaga mea carte
A personajului,
Construită şi creată datorită ţie.
Tu dai viaţă,
Şi tu o sorbi din mine
Dar să nu te sperii,
Ăsta e cursul firesc,
Ne-nlănţuim,
Cum o face chiar viţa de vie,
Când are viaţă.
Diagrama eului meu cunoaşte şi susul
Şi josul.
Dacă mă pierzi la primul licăr,
Aşteaptă-mă la al doilea.
Dacă ai cuvintele la tine,
E de-ajuns să-l faci să revină..
Dacă va fi mai mult decât doar nişte cuvinte,
Ai norocul de partea ta,
O să mă fiu şi mai umană...