Primul pas

E un păcat?
Probabil este.
De ce, pentru că mă gândesc la tine,
Din când în când?
Pentru că-mi imaginez scenarii, şi situaţii,
Cu noi doi?
Pentru că mereu va exista ceva,
Acolo,
Ascuns în inimă, în subconştient?
Din punct de vedere al teoriei,
Nu,
Nu e păcat că fac asta.
Bineînţeles,
Am ajuns la faza de negare,
În care,
Ori minţim amândoi pentru ceva ce-a existat,
Ori nu a fost niciodată nimic,
Nicio chimie,
Niciun gând de dor,
Niciun gând de...
Vei spune poate,
Că nu-i adevărat,
Aşa cum ţi-e felul.
Ai uitat tot ce s-a întâmplat,
Iar acum ai convingerea
Că spun prostii.
Sau nici tu nu ştii, de fapt,
Sau doar eu visez uneori?
Da, întrebarea va fi mereu,
"Cum ar fi fost dacă...?",
Dar nu ştiu pe ale cărui buze,
Şi-n a cărui minte va da târcoale.
Sau trebuie să-ţi dai seama,
Şi să asculţi interiorul...
Am greşit, şi ştiu asta,
Dar eu măcar nu neg nimic.
Uite, îţi mai spun încă o dată,
Te fac conştient de sentimente.
Şi timpul trece, şi le vindecă pe toate,
Şi unele lucruri sunt tot acolo,
În interior,
Doar că-s uitate...
Este păcat când am sentimente de genul ăsta?
Teoretic nu...
Nu ştiu ce ar trebui să facem,
Dar uneori aş fi vrut să fie parte dintr-un scenariu,
Unde lucrurile nu sunt atât de complicate,
Şi unde scenele se întâmplă,
Pentru că aşa a fost scris.
Dacă ar fi fost măcar puţină îndrăzneală,
Am fi ştiut cum ar fi fost...
Acum,
Mai e ceva de făcut?
Sau renunţăm la tot, negăm tot,
Ne dăm uitării
Şi poate, într-o altă viaţă,
Vom da o şansă?
Să facem primul pas,
Oricare ar fi el...
Şi încă ceva:
Niciodată nu e prea târziu!...